Ucenicia lui Vavilon

            Era la începutul mandatului meu de ambasador în Peru, adică prin anul 2017, când, pentru vreo șase luni, am rămas singurul diplomat din ambasadă. Mai aveam un diplomat la Lima, care era și prim colaborator și consul și consilier economic și atașat de presă și responsabil cu diaspora, adică toate acele funcții dintr-o ambasadă pentru care în alte capitale mai mari exista un personal diplomatic specializat. Dar Lima era o ambasadă mică, de doar doi oameni, care îndeplineau toate aceste funcții în mod egal. Celălalt diplomat era un om cu mare experiență, simpatic, extrem de activ, mai fusese la post în ambasade mici chiar din America Latină și știa ce era de făcut într-o asemenea ambasadă. Și eu trecusem de la ambasade mai mari la una redusă doar la strictul necesar acum și nu mă dădeam în lături de la nici o muncă. Dar colaborarea noastră, care începuse foarte bine, s-a curmat brusc într-o dimineață când adjunctul și prietenul meu a făcut un infarct masiv și a murit la 47 de ani. Așa am rămas unicul diplomat la Lima pentru circa șase luni, până când a fost numit un alt diplomat în locul lui, care a trecut prin stagiul de pregătire în minister și finalmente a ajuns și el în Peru. Dar istoria pe care vreau să v-o relatez s-a petrecut în timpul acestor șase luni.

            Sună într-o zi la ambasadă un polițist de la un comisariat de poliție din capitală și spune că au un arestat român, dacă ambasada vrea să trimită pe cineva să discute cu el înainte de proces. Cum acel ”cineva” eram doar eu, m-am dus să discut cu românul arestat. M-am prezentat ca ambasadorul României și am fost invitat într-un birou în care lucrau doi polițiști. Acolo l-au adus și pe împricinat, îmbrăcat în haine de deținut și cu cătușe la mâini și la picioare. Cel care părea a fi un fel de șef de birou a cerut să i se scoată deținutului cătușele, doar stătea de vorbă cu ambasadorul său, dar a încuiat ușa pe dinăuntru.

            Compatriotul meu era un tip micuț, pipernicit, cu o privire iluminată și încă plină de speranță parcă. Speranță că ce? Că ambasadorul țării lui va explica faptul că e nevinovat, că va semna niște hârtii acolo și că vor pleca amândoi pe ușă. Discuția noastră pe românește avea loc în prezența celor doi polițiști, care se ocupau de treburile lor.

            Omul nostru era nevinovat, cum altfel? Cum ar fi putut să fie implicat în trafic de cocaină tocmai el, care trăise toată viața cu frica lui Dumnezeu și care n-ar fi putut lua niciodată numele Domnului în pustiu. Și și-a făcut o cruce mare. El nu înțelegea de ce îl acuză poliția peruană că încercase să treacă niște pachete de cocaină peste graniță, când el nu știa cum ajunseseră acele pachete în valiza lui. Cum să fie acuzat că e traficant de droguri, când el nu era în stare să facă rău nici unui om, nici unei gâze, nici unei făpturi a Domnului?

            În fața acestui șuvoi de vorbe probabil pregătit din vreme și care simțea nevoia doar să se descătușeze, am dorit să pun puțină ordine. L-am întrebat cum se numește.

            -Brâncașu Vavilon.

            Câți ani avea? De unde era?

            -Douăzeci și doi. (O, Doamne! Vai de tinerețea lui!) Familia e dintr-un sat din sudul Banatului. Eu sunt al cincilea din șapte frați. (E clar, sectant, mi-am spus.)

            Tatăl era țăran pensionar, mama era bolnavă, pentru ea dorise Vavilon să muncească, să câștige bani, ca să-i plătească operația de care avea atâta nevoie. Până aici era povestea-standard. Toți traficanții de droguri aveau o mamă sau un copil bolnav, care aveau nevoie de o operație pentru care familia n-avea bani. El mersese la risc pentru a face rost de banii respectivi, dar nu voise să facă rău în nici un caz. Iar acum uite în ce situație ajunsese.

            Frații și surorile lui Vavilon munceau în Reșița, la Anina și în Caransebeș. El rămăsese mai pe lângă casă pentru a-și ajuta părinții în gospodărie. Dar într-o zi tatăl lui i-a spus să-și facă și el un rost în viață, să nu mai piardă timpul pe lângă ei, ci să găsească o muncă pe măsura lui și să se angajeze. A luat trenul și s-a dus la București, unde a găsit de lucru la o pizzerie.

            -Erai bucătar? l-am întrebat.

            -Nu, om de serviciu. Măturam, făceam curățenie, lucruri din astea.

            -Și cum se chema pizzeria?

            -Nu știu.

            -Dar ce adresă avea?

            -Nici asta nu știu.

            -Dar măcar în ce cartier era?

            -Nu știu exact. Poate Berceni. Dar nu sunt sigur. Nu cunosc Bucureștiul bine.

            În București rezulta că Vavilon trăia precar. Dormea pe o saltea direct pe jos în garajul folosit de un cetățean ca depozit de vechituri. Își dorea să locuiască și el într-o cameră, unde să aibă un pat, dar, pentru început, era mulțumit și așa.

            -Dar comunitatea ta n-are un sediu în București? l-am întrebat. De obicei comunitățile astea își ajută credincioșii.

            El nu știa. Poate avea un sediu, dar el nu l-a găsit, Bucureștiul era atât de mare. Iar el muncea de dimineața până noaptea, când cădea lat de oboseală. Nu avea când să mai umble prin oraș.

            -Și într-o zi un băiat de la pizzerie, văzându-mă cât muncesc, m-a întrebat dacă nu voiam să câștig niște bani adevărați, a ajuns Vavilon la firul principal al povestirii. Zicea că mă poate ajuta să muncesc în străinătate. Sigur că mi-ar fi plăcut și primul lucru m-am gândit la mama și la cum potrivea Dumnezeu lucrurile pentru mine ca s-o pot ajuta într-o bună zi.

            Pe scurt, băiatul acela îl putea recomanda pe Vavilon unui bărbat din străinătate, care să-l cheme la el acolo și să-i dea de lucru.

            -Pe băiat cum îl chema? am vrut să știu.

            -Adrian.

            -Adrian și mai cum?

            -Nu știu.

            Bărbatul s-a dovedit a fi din Olanda. I-a promis lui Vavilon de lucru în Olanda și i-a trimis și biletul de avion. E drept că nu i-a spus la telefon câți bani avea să câștige, dar i-a spus că va fi mulțumit de câștigul lui.

            -Și în ce limbă te-ai înțeles cu bărbatul ăsta din Olanda? Tu vorbești engleza?

            -Nu, nu vorbesc nici o limbă, decât româna. Dar mi-a trimis el un telefon mobil care avea o aplicație de tradus: eu vorbeam în telefon pe românește și el înțelegea în limba lui; el îmi vorbea mie în limba lui și telefonul îmi traducea în românește. Foarte bine ne-am înțeles.

            -Și pe el cum îl chema?

            -Cornelius.

            -Și mai cum?

            -Nu știu. Dar tot n-aș fi înțeles în olandeză.

            Și într-o zi Vavilon a luat avionul spre Amsterdam. Acolo Cornelius l-a așteptat la aeroport, dar n-au ieșit din clădirea aeroportului, ci l-a condus direct la poarta de plecări internaționale și i-a dat un bilet pentru un zbor spre Lima. A urmat o călătorie de 12 ore, care lui Vavilon i-a plăcut foarte mult, mai ales că era primul lui drum mai lung cu avionul. I-a plăcut că era un avion așa de mare, cu atât de multă lume în el și a primit la masă  numai bunătăți, a văzut programe la televizor. La Lima s-a întâmplat exact ca la Amsterdam. Îl aștepta un bărbat în sala de sosiri, nici aici n-au ieșit din aeroport, ci l-a condus direct la poarta de plecări interne și i-a dat un bilet de avion pentru Iquitos. În fine, la Iquitos a ieșit din aeroport însoțit de doi bărbați, care îl așteptau cu o camionetă ce avea cutia din spate deschisă și a călătorit așa, în cutia camionetei, timp de vreo oră, până când au ajuns la o cabană în junglă. (Aici trebuie spus că orașul Iquitos e considerat capitala junglei amazoniene, secțiunea peruană a acesteia. E situat la vreo trei ore distanță cu avionul față de Lima și nu se poate ajunge acolo decât fie navigând pe Amazon, fie cu avionul. În oraș și în împrejurimi se poate merge cu mașina, însă șosea ori autostradă până acolo nu există.)

            -Și cabana aia din junglă era în vreo localitate, sau era în mijlocul naturii?

            -Nu, părea să fie o fermă, fiindcă erau mai mulți țărani care lucrau pe niște plantații.

            -Bine, și acolo ce-ai făcut?

            Acolo n-a făcut nimic timp de vreo săptămână sau zece zile. Avea voie să se plimbe prin pădure, dar nu foarte departe ca să nu se piardă. După câteva zile i-au cerut să dea o mână de ajutor la încărcat niște colete într-un camion. Bineînțeles că a ajutat, lui nu i se apleca de muncă. Apoi într-o zi, oamenii aceia de la fermă i-au dat un bilet de avion până la Lima și l-au condus la aeroport. La Lima lucrurile s-au petrecut la fel ca la venire: cineva l-a așteptat la sosirile interne și n-au ieșit din aeroport, ci l-a dus direct la plecările internaționale, de data asta la zborul de Madrid, de unde urma să ajungă la Amsterdam cu trenul. Și acolo i-a căzut cerul în cap. Cum avea câteva ceasuri de așteptat, s-a plimbat pe la magazine, s-a uitat la tot ce exista în aeroport, până când niște polițiști l-au înconjurat și l-au dus într-o cameră, unde pe o masă era valiza lui. L-au tot întrebat ceva, dar el nu înțelegea ce vor de la el și atunci i-a venit ideea să le arate mobilul de la Cornelius și să vadă dacă nu se puteau înțelege așa. Polițiștii peruani au instalat limba spaniolă pe mobil și au început să dialogheze cu Vavilon. Între altele l-au întrebat dacă își făcuse singur valiza și dacă o lăsase vreodată nesupravegheată. El a recunoscut că, la ferma din junglă, într-o zi un bărbat i-a spus să-i dea valiza ca să i-o pună într-o cameră încuiată, să nu i-o fure vreun țăran de acolo. El nu știa ce putea fura un țăran din valiza lui, dar, dacă așa i-a spus, i-a dat-o.

            -Și cât ți-au ținut valiza în siguranță? l-am întrebat.

            -Păi, câteva zile. Două-trei, nu știu.

            După ce au primit această informație de la Vavilon, polițiștii au făcut găuri în pereții laterali și în fundul valizei cu o șurubelniță, au recoltat un praf și au pus un bețișor cu un vârf de vată în el, după ce au înmuiat înainte vata într-un lichid. Vârful s-a făcut albastru. ”Cocaina”, s-a auzit apoi rostit de toți polițiștii aflați în cameră și Vavilon a încremenit. Cum să fie cocaină în valiza lui? Cum să fi ajuns acolo? A căzut instinctiv în genunchi și a început să se roage fierbinte printre lacrimi.

I-au dezmembrat valiza și au găsit mai multe pachete turtite și învelite în plastic negru și folie de aluminiu lipite de pereții laterali. Când au scos ambalajele pachetelor, au rămas niște săculeți cu un praf alb, în total vreo 2 kilograme. I-au spus că e arestat, că va fi predat poliției pentru anchetă și că va fi judecat pentru tentativă de ieșire din țară cu droguri ascunse în bagaje, adică, pe scurt, trafic de stupefiante.

 Vavilon îmi explica extrem de agitat că nu poate fi condamnat pentru ceva ce nu făcuse el, ci probabil alții și că el n-ar fi încercat niciodată să treacă frontiera cu droguri în bagaje, tocmai el care era un om cu frica lui Dumnezeu, care se ruga de șapte ori pe zi și care nu era capabil de nici un rău pe lume. A trebuit să-l las să spună tot ce avea pe suflet și care îl strivea, dar era clar că n-avea cum să scape de condamnare. Pentru infracțiuni precum traficul de droguri, sentința standard, la cele două kilograme de cocaină găsite asupra lui, era de șase ani și opt luni. Desigur, nu i-am spus, ca să nu învârt cuțitul în rană. Dar i-am recomandat să coopereze cu justiția pe deplin, să ajute poliția peruană să ajungă la ferma aceea de la Iquitos ori la cei care îl așteptaseră prin aeroporturi. I-am spus să-și forțeze memoria cât putea ca să vină cu detalii concrete pentru polițiști, nu cu explicații că ”nu știu”, pentru că acestea nu-l vor ajuta să apară mai nevinovat. Și apoi să spere într-o sentință cât mai clementă, datorită cooperării cu poliția, dar să nu-și facă iluzii că nu va primi nici o condamnare.  L-am văzut pe Vavilon cum își pierde treptat culoarea din obraji. Era descurajat. Faptul că eu mersesem să vorbesc cu el la comisariatul de poliție îi dăduse mari speranțe. Dar nici nu-i puteam spune că ambasada îl va scoate din închisoare. L-am întrebat doar dacă voia să-i anunțăm familia că se află în Peru și i-am cerut un număr de telefon sau o adresă de e-mail.

-Nu, mai bine nu le spuneți. Pe mama o poate omorî o veste ca asta despre mine.

-Dar tu cum o să le explici, când te revezi cu ei, că ai lipsit atâta timp?

-O să le spun că am lucrat în străinătate.

La încheierea discuției noastre am vrut să-i dau lui Vavilon un pachet pe care-l adusesem anume pentru el: niște fructe, niște biscuiți, ceva de mâncare, obiecte de toaletă de strictă necesitate. Unul dintre polițiștii din birou a vrut să vadă conținutul pachetului. A scos aparatele de ras din plastic și mi le-a restituit. Acelea nu erau acceptate în închisoare. Restul obiectelor au rămas. În timp ce lui Vavilon i se puneau înapoi cătușele la mâini și la picioare pentru transportul în celula lui, i-am promis că vom urmări procesul și că îl vom vizita în închisoare de câte ori se va putea. A ieșit din birou plângând și asigurându-mă încă o dată că nu e vinovat și că nu el a pus drogurile în peretele valizei. Își făcea semnul crucii stângaci, cu amândouă mâinile, unite prin cătușe.

Vavilon Brâncașu a primit, bineînțeles, cei șase ani și opt luni obligatorii. Cel puțin l-au internat la penitenciarul din Ancon, în nordul Limei, acolo unde erau repartizați majoritatea deținuților străini, ca să poată fi mai aproape de ambasade. Pe atunci Ambasada României avea în evidență douăzeci de deținuți, aproape toți condamnați pentru trafic de droguri. Unul singur era deținut într-un alt penitenciar din Peru, dar acela avea o condamnare de treizeci de ani pentru un omor multiplu. Față de alte țări europene noi stăteam destul de bine, relativ: Olanda avea aproape trei sute de deținuți, Italia vreo două sute, Spania avea și ea destui, toți condamnați pentru trafic de droguri. Cine credea că Peru era o țară mai înapoiată la combaterea acestui gen de infracțiuni descoperea, pe propria sa piele, că poliția peruană era în top în privința luptei antidrog și că avea niște dotări de ultima oră, pe care le folosea eficient.

La vreo trei-patru luni după episodul cu Vavilon mă trezesc la ambasadă cu o scrisoare din partea familiei Brâncașu din România, în termeni foarte ultimativi: că să fac bine să le aduc la cunoștință cum de ajunsese fiul lor tocmai în Peru, când lor le-a spus că pleacă să caute de lucru în București. Cine l-a ademenit în Peru? ne trăgeau ei la răspundere. Și în ce scop? Cum de ajunsese fiul lor cel cuminte și cu frica lui Dumnezeu, care n-ar fi omorât nici măcar o muscă, la închisoare când el era nevinovat. Părinții știau că Vavilon nu putea face nici un rău. Voiau să fie informați urgent ce măsuri luase ambasada pentru a-l scoate din închisoare și a-l trimite înapoi în România, la familia lui care-l aștepta. Ne cereau să nu-l lăsăm pe mâna justiției peruane, cunoscută, spuneau ei, ca fiind coruptă și nemiloasă cu străinii. Scrisoarea fusese probabil redactată de un avocat cam rudimentar.

N-am avut încotro și a trebuit să aduc la cunoștința părinților ce anume se întâmplase cu fiul lor. Am insistat pe naivitatea și credulitatea lui, de care profitaseră niște traficanți de droguri înrăiți și i-am asigurat că eram convins de nevinovăția sa. Dar cocaina fusese găsită ascunsă în pereții valizei lui, iar cantitatea era destul de mare, așa încât nu se punea problema ca sentința să-i fie anulată. În cel mai bun caz, puteam insista să fie înscris într-un program de transfer în țara de proveniență, pentru a termina îndeplinirea sentinței în România.

De acest program se ocupa îndeaproape noul consul care venise de la București. Justiția peruană examina periodic cererile deținuților de a fi transferați în propria țară pentru a-și ispăși pedeapsa mai aproape de familie. Exista destulă îmțelegere față de programul respectiv, cu atât mai mult cu cât închisorile supraîncărcate din Peru se mai goleau cu acest prilej. Într-o zi consulul s-a dus la penitenciarul din Ancon să-i viziteze pe români și să le ducă pachete oferite de ambasadă pe cheltuiala lui și a mea, iar Vavilon i s-a părut preocupat. O parte din ceilalți români făcuseră recurs la condamnările primite și ar fi vrut să facă și el recurs. Îi sfătuiseră în acest sens un avocat și doamna româncă pe care justiția peruană o folosea ca traducătoare în tribunale și pe la închisori. Consulul l-a sfătuit să nu facă acest pas.  Cât timp un deținut avea recurs, el nu se califica pentru programul de transferuri în țara sa. Iar tribunalele peruane n-aveau nici o grabă să judece recursurile deținuților străini. Dar doamna care traducea în folosul deținuților se bănuia că primește de la familiile din România bani pe care să-i dea acestora în închisoare, dar pe care ea îi dijmuia energic. Cât despre avocat lucra cu ea mână în mână și avea nevoie de clienți pentru recursuri.

-Crede-mă, îi spusese consulul lui Vavilon, că în ziua când tu vei face recurs, vei fi scos automat de pe lista de transferuri în România.

Din fericire, Vavilon l-a ascultat. În schimb următoarea dată când consulul s-a dus să-l viziteze, acesta s-a întors extrem de necăjit.

-Vavilon al nostru a ajuns vai de capul lui, mi-a spus consulul oftând. Și-a lăsat păr lung, pe care-l poartă împletit în două codițe scurte. Dar avea unghiile ojate la mâini și la picioare și era fardat la ochi.

Ne-am întristat amândoi pentru Vavilon. Ne imaginam cum trebuia să fie viața lui în închisoare. De la tânărul naiv cu frica lui Dumnezeu din România și care plângea rugându-se în fiecare zi ajunsese un obiect de consum în Peru. Cu siguranță își uitase lacrimile de jale și de durere. Acum chiar că nu aveam cum îl ajuta. Dar consulul nostru și-a sporit eforturile  de a-l transfera în țară și a reușit să-l includă într-un grup de trei deținuți eliberați de la Ancon, transportați cu duba la aeroport și expediați sub escortă la București via Paris.

Mai departe n-am mai știut nimic de Vavilon. Când a plecat din România era un copil pierdut și doar cu Dumnezeu drept sprijin. Când a plecat din Peru era un tânăr cu experiența vieții și mai avea de executat aproximativ o jumătate din sentință în închisorile din România. Adică vreo trei ani. Noi i-am anunțat familia despre transfer, dar n-am primit nici o reacție din partea lor. Tânărul meu consul a continuat să acționeze cu toată energia până când a reușit să-i vadă pe toți românii aflați în Peru trimiși acasă, în siguranța și confortul închisorilor românești, unde aveau să fie însoțiți măcar de dragostea familiilor până la executarea integrală a sentințelor pentru trafic de cocaină primite în îndepărtatul Peru.