la balul simfoniilor de frunze,

Să-i încrustez pe file-ngălbenite

un poem scurt şi un desen pe pânze!

(Mi-a şoptit vântul ştrengar vestea la ureche

pe note de Vivaldi. A insistat ş’- un nor

să mi-o picure discret, fără de pereche;

dar, vai, amândoi aveau nişte voci de tenor!)

Preaplinul culorilor toamnei mă îmbie,

bucuroasă, nu aş vrea să o refuz.

Mi-a făcut cu ochiul şi-o pasăre zglobie,

să-i pictez trilul pe-un şevalet confuz.

Eu mă supun, nu sunt un artist cu fiţe,

dar nu sunt talentată nicidecum la pictat!

Mai bine croşetez un poem în iţe,

cu rime-ncrucişate pe care l-am gătat!

Post-ul Conspiraţie apare prima dată în Literatura de azi.

valsează

ultimile zile din august.

În alai de culori,

florile defilează

pe podium,

iar fluturii

fâlfâie din aripi,

aplaudându-le.

Este ultimul spectacol

de vară, iubite,

iar tu lipseşti

aşa cum ai lipsit

la toate spectacolele

anotimpurilor,

de-o lungă vreme.

Mă întreb, dacă nu cumva,

te afli după cortina

vreunui anotimp nenăscut,

care te-a răpit pentru totdeauna…

Post-ul Te-am aşteptat apare prima dată în Literatura de azi.

cu un optimism debordant,

dar mă opreşte

conştiinţa, care strigă

disperată la mine,

că „domnul”

nu mai este în trend:

(nu ştiu de ce,

îl simt ca o rădăcină

care mi-a cuprins

tălpile,

şi, ca o lipitoare,

îmi suge sângele

din vene).

„Astăzi trebuie

să ai o mutră acră,

să fii frustrat,

sărac lipit,

să fii suferind,

să fii bătut,

să-ţi plângi de milă,

veşnic nemulţumit,

să-ţi blestemi mama

care te-a făcut”.

spuse ea.

„Domnul” optimism

mă bătu pe umărul stâng,

apoi ciocăni

la uşa inimii

şi-mi spuse

cu glasul unui vrăjitor:

„tu nu vezi că ai

trecută prin apa

botezului, litera „V”,

semnul victoriei?”

„Am luptat în viaţă,

dar cred că

numai voinţa a învins”

îi răspund.

Dacă stau şi mă gândesc bine,

nu sunt singura

optimistă al cărei nume

începe cu litera „V”,

că nu sunt singura care

scrie despre optimism

la modul ironic…

A mai fost cineva,

cândva,

care se numea

Voltaire…

Foto: Andi Spot

Post-ul Elegie optimistă apare prima dată în Literatura de azi.

mai mult ca oricând,

vreau să mă despart

de musafirul meu

nepoftit: moartea.

(venise într-o zi

prefăcută în iluzii

la uşa mea

pe care mi-o păzea

cu străşnicie).

Îmi doborâse

toate visele:

stăteam cu ochii

aţintiţi spre nicăieri

şi vedeam numai fum.

Muzele îmi dispăruseră,

speranţa se tăiase ca o maioneză.

Ah, şireata,

mă atrăgea spre pierzanie!

„Ingrato,

te voi hrăni,

îţi voi da apă,

te voi duce la distracţii

unde desfrâul şi promiscuitatea

sunt la ele acasă,

încât mă vei abandona

fără să fie nevoie

să te izgonesc.

Eu imi iubesc soarta

plină de obstacole,

îmi place să lupt,

să sufăr,

s-o iau de la capăt,

să visez,

să zbor.

Tu, nu ai ce căuta

la uşa mea!

Post-ul Un musafir nepoftit apare prima dată în Literatura de azi.

       Era atât de cald şi bine în aşernuturi alături de soţul ei!Uneori îl invidia că îşi permitea să meargă la birou mai târziu: era patron la o firmă de publicitate. Se foi un pic şi se pregăti să se dea jos din pat. Soţul ei care o simţi, o apucă de mijloc şi o strânse lângă el. Începu să o sărute.

– Nu te las să pleci de lângă mine!

– Nu mă ispiti că o să întârzii la serviciu!

    Patriciei i-ar fi plăcut să meargă la serviciu după amiază în ziua aceea. Se gândi să schimbe cu Viky, mai făcuseră acest lucru atunci când şi ea a avut nevoie. Luă telefonul de pe noptieră, formă numărul de telefon al colegei şi o rugă, dacă poate, să meargă dimineaţa în locul ei. Aceasta n-o refuză, mai ales că locuia pe Calea Moşilor, la două staţii de tramvai de Bucur Obor. Viky era o femeie singură, mai mare ca ea cu şapte ani, rămasă văduvă la o vârstă când putea să se mai bucure de viaţă împreună cu soţul ei, acum, când cei doi copii erau aranjaţi, cu joburi bune. Ăsta i-a fost destinul, ca partenerul ei de viaţă să-i moară înecat la mare cu doi ani în urmă. Abia după un an de zile şi-a revenit, ajutată de rude, prieteni.

          Patricia se întoarse în pat după ce vorbi la telefon cu Viky. Se bucură de clipele petrecute cu soţul ei, şi, după plecarea acestuia se apucă de gătit. Afară se mai încălzise. Când ajunse la serviciu soarele era sus pe cer iar razele lui încă mai mângâiau frunzele ruginii, răsfirate, din copaci. Se îmbrăcă elegant, ca de obicei. Chiar dacă trecuse de 45 de ani, încă mai păstra aerul acela de femeie tânără fără să treacă anii peste ea. Avea o faţă cu un ten bine îngrijit, fără riduri, cu ochi vioi ca de veveriţă şi un nas în vânt. Nu era o femeie suplă dar avea forme frumoase şi tot ce punea pe ea îi şedea bine: fuste, costume, pantaloni. O avantajau fustele drepte, rochiile mulate pe corp: îi scoteau în evidenţă sânii şi coapsele-i voluptoase ca şi cum ai fi privit o pară coaptă, tocmai bună de înfruptat din ea. Pe stradă, mulţi bărbaţi întorceau capul după ea. Îi făcea plăcere să simtă lucrul acesta şi îşi spunea în gând că încă poate cuceri bărbaţi la o adică. Însă era fericită cu soţul ei care era mai mic cu patru ani decât ea. Nu se observa diferenţa de ani şi niciodată nu se pusese problema aceasta în discuţiile lor: soţul ei o iubea ca la începutul căsătoriei şi din „prinţesa mea” n-o scotea. Se înţelegeau foarte bine chiar dacă nu le dăruise Dumnezeu copii. Când aveau timp liber nu stăteau pe acasă: mergeau la plimbare, la spectacole, la munte, la mare, iar când veneau sărbătorile plecau în străinătate. Pur şi simplu, erau lipsiţi de griji.

     Ajunse un pic mai devreme la servicu să o întâlnească pe Viky şi să discute cu ea cum a gândit aşezarea cărţilor şi a DVD-urilor. Colega ei deja aranjase o bună parte din cărţi. Două module mari de mobilier erau umplute până la limita capacităţii şi chiar pusese plăcuţa cu „Literatură științifico-fantastică.”

– Ai avut spor la treabă astăzi, draga mea! îi spuse după ce o salută.

– Să ştii că da! M-am gândit să încep cu literatura SF atât a autorilor români cât şi a celor străini.

– Bine te-ai gândit! Atunci, eu mă ocup de literatura universală şi poate o termin astăzi.Mâine tu aranjezi cărţile autorilor din literatura română, apoi ne planificăm cum facem cu literatura pentru copii, cărţile tehnice (medicină, fizică, matematică, chimie, biologie, anatomie), de bucate, şi la urmă, DVD-urile.

– Te-ai gândit foarte bine, aşa o să facem. Arhiva cu ziare şi reviste va rămâne în sertarele în care a fost pusă iniţial, sertarele nu au fost deranjate când s-a făcut transferul.

– Sigur, ne vom mai sfătui pe parcurs. Mulţumesc pentru astăzi că m-ai înţeles şi ai venit în locul meu!

– Cu plăcere, draga mea colegă, şi tu făceai la fel! Nu uit cât de mult m-ai ajutat în anul când l-am pierdut pe soţul meu!

– Ştii, Viky, de multe ori m-am gândit la tine. Tu stai foarte retrasă de doi ani încoace. Eşti o femeie încă tânără, arăţi bine, ar trebui să-ţi găseşti un bărbat, să mai ieşi din casă.

– Patri, draga mea, deocamdată nici nu vreau să aud de vreun bărbat. Nu cred că o să mai găsesc vreunul să semene cu bărbatul meu: întotdeauna voi face comparaţie!

– Nu se ştie! Poţi găsi un bărbat la fel de bun ca el! Trebuie să lupţi să te schimbi, altfel, te vei închide de tot în tine şi te vei obişnui cu singurătatea: te vei sălbătici!

– Hai să încheiem subiectul, ştii că nu îmi place să discut despre lucrul acesta! Merg pe mâna bunului Dumnezeu!

        Se aşeză tăcerea. Viky plecă şi Patricia începu să aşeze cărţile în rafturi. Pusese un DVD cu muzică în surdină, pe fanul ei, Richard Clayderman, să nu se plictisească. Cobora şi se urca pe scară, era un du-te vino, nici ea nu mai ştia de câte ori făcuse lucrul acesta. Urcă pentru ultima oară, înainte de a-şi lua o pauză. Aşeza cărţile pe raft iar gândurile îi zburaseră cu totul în altă parte. Nu auzi uşa de la intrare când se deschise. Pe uşă intră un bărbat matur cu un buchet de flori în mână. Înaintă şi se opri aproape de scară. Îi surâdea priveliştea pe care o avea în faţa ochilor: o femeie din spate care arăta foarte bine, cu forme apetisante. „Este pe placul meu, nici că se putea mai bine”, îşi spuse în gând. Îi venea să zburde de bucuria care-i năvălise ca nişte fluturi prin tot corpul. Dacă văzu că nu este băgat în seamă şi persoana îşi vede de treabă, se dădu într-o parte să o poată saluta, să-l vadă când i-o răspunde la salut.

– Sărut mâna, doamnă!

La auzul unui glas de bărbat, Patricia se trezi instantaneu din gânduri, ţipă, se dezechilibră şi, gata-gata să cadă de pe scară. Din instinct se agăţă cu mâinile amândouă de scara care era foarte bine înfiptă şi echilibrată, lăsând să-i cadă câteva cărţi pe jos, pe care, tocmai intenţiona să le aşeze pe raft. Se întoarse către el.

– O, Doamne, ce m-aţi speriat! Cum de nu am auzit zgomotul uşii de la intrare?

– Asta m-a mirat şi pe mine! zise domnul care, atunci când o văzu la faţă rămase fără cuvinte. Dăduse norocul peste el. „Ce bine arată! Ce frumoasă este!” Un val de căldură simţi prin tot corpul, ca o sfârşeală, de unde până atunci era vioi ca un tânăr îndrăgostit. Totuşi, îşi stăpâni emoţiile şi reuşi să o ajute să coboare de pe scară, dându-i mâna liberă, în cealaltă având florile, cinci fire de crizanteme arămii, superbe.

– Să nu-mi spuneţi că aţi venit să vă împrumut cărţi sau DVD-uri, abia aranjăm biblioteca!

– O, nu, am venit special pentru dumneavoastră!

Curioasă, Patricia îl invită să ia loc la birou. Bărbatul nu se clinti, stătu în picioare. În faţa ei se afla un bărbat înalt, suplu, cu păr grizonant, cu ochelari de vedere care îl prindeau foarte bine: avea un aer de intelectual. Îmbrăcat pe deasupra într-un pardesiu de toamnă de culoare gri petrol, deschis la nasturi, i se putea vedea şi restul îmbrăcămintei: costum din stofă de culoare neagră cu dungi fine, albe, în ţesătură, cămasă bleu şi un fular de mătase alb la gât. Se uită la faţa lui, mai atentă: ovală, sprâncene dese, ochi mari, verzi, pătrunzători, un nas ascuţit, o gură cu buze cărnoase, ten curat, îngrijit, fără riduri. Era un bărbat atrăgător: nu îşi aduse aminte să-l fi întâlnit vreodată. Nu, în niciun caz, nu era o cunoştinţă veche. „Nu-l cunosc. Cine să fie”? îşi zise în gând.

Bărbatul îi înmână buchetul de crizanteme, îi sărută mâna şi se recomandă, zâmbind, descoperindu-şi o dantura albă, îngrijită: „Constantin Mototolul”. Patriciei îi venea să râdă de toată întâmplarea, dar, mai ales, la auzul numelui. Se abţinu.

– Vă mulţumesc! Ce flori frumoase! Luaţi loc, vă rog! Ce vă aduce la bibliotecă?

– Sunt emoţionat, sper să fiu cât mai înţeles.

Luă loc. Îşi fixă privirea în ochii Patriciei cu un surâs de cuceritor şi continuă:

– Mai întâi, vă rog să mă scuzaţi dacă nu voi fi coerent: vă plac foarte mult! Sunt un tânăr pensionar- ieşit de câţiva ani- în jur de 60 de ani, sunt colonel în rezervă, am lucrat în armată. Am doi copii căsătoriţi, la casele lor. Averea mea este: un apartament pe Calea Moşilor, o maşină, o casă la ţară şi opt hectare de pământ. Sunt singur şi doresc să-mi refac viaţa. M-am întâlnit ieri cu o vecină care vă cunoaşte şi mi-a povestit că v-aţi mutat aici cu serviciul de câteva zile, că sunteţi şi dumneavoastră văduvă, aşa că, de aceea am venit: să vă cunosc!

Revenindu-şi din fâstâceală, mai adăugă:

– Doresc să vă fac şi un compliment: deşi vă cunosc vârsta, arătaţi foarte tânără, doamna Viky!

Patricia a început să râdă de data aceasta în hohote. Îi căzu fisa imediat: era vorba despre colega ei. Domnul Mototolul ştia că este de serviciu şi venise special s-o cunoască. „Viky, ţi-a venit sorocul! Dumnezeu ţi-a trimis peţitorul.” îşi zise în gând. După ce îşi reveni, spuse:

– Domnule, este o încurcătură la mijloc! Colega mea la care aţi venit a fost de dimineaţă, am făcut schimb de tură, astăzi! Eu sunt căsătorită, nu sunt văduvă: uitaţi, am verigheta pe deget!

Domnul Constantin Mototolul rămase înmărmurit de situaţie,  şi, oarecum, ruşinat. Ce mult i-ar fi plăcut ca Patricia să fie Viky! Suspină, se ridică de pe scaun şi spuse spăşit:

– Vă rog să mă scuzaţi pe mine de această încurcătură! Trebuia să vă întreb de la început dacă dumneavoastră sunteţi doamna Viky. M-am făcut de râs, pur şi simplu!

– Nu face nimic! Şi eu am uitat să mă recomand, m-aţi luat prea repede cu florile, complimentele. Mâine după amiază o găsiţi pe ea aici. Vă doresc mult succes!

Bărbatul mai roti ochii pentru ultima oară prin încăpere, aruncă pe furiş o privire de părere de rău spre Patricia şi plecă imediat fără să mai aibă vreun cuvânt de spus.

(Din volumul în lucru, „Matrimoniale şi alte povestiri”)

Post-ul Patricia apare prima dată în Literatura de azi.

prima zi de primăvară ca nişte îndrăgostiţi,”

cred că aş fi alergat ca o căprioară înaintea ta

scăpată din iarnă la primul fir de iarbă încolţit,

sau ca o atletă care atinge linia de sosire…

(îmi amintesc de un vis într-o noapte de iarnă;

tu erai regele pădurilor, eu căprioara

căzută la pământ, înconjurată de lupi,

aşteptând să fiu sfâşiată, chiar devorată.

Ai venit pe neaşteptate, ai luptat, i-ai alungat,

am simţit că ai suflat peste mine viaţă şi iubire).

A trecut prima zi din martie, cu tristeţe, iubite;

te-am aşteptat ca pe un fâlfâit de pasăre,

sau ca pe o şoaptă într-o silabă adusă de vânt.

Nici nu mai ştiu, parcă şi timpul a spart clepsidra:

am simţit numai nisipul ce vântul l-a cernut…

Te-am aşteptat şi-n visul care a pus temelie pe mine;

îl simţeam uneori ca pe-o umbră şi mi-era teamă,

să mă trezesc în zori, mi se părea zidit la ceas,

când luna naşte vârcolaci şi-i toarnă peste lume,

sau când ielele înnebunite curmă destine noi.

Te aştept să vii când visul meu este încă treaz;

ştii că numai pe tine te vreau a mă ispiti azi:

de-o linişte tainică să avem parte aici pe pământ…

E vremea să ne întâlnim când totul afară renaşte,

când luna – rug de patimi albe dezleagă iubiri,

în sărutul ploilor să ne spălăm de păcate.

Te-aştept să simţim amândoi firul de iarbă cum creşte,

să mă furi, să mă duci undeva cât mai departe,

să mă acoperi cu flori exotice ca pe-o Isoldă…

Te-aştept în visul primăverii să dansăm în ploi,

acum când mai avem miez şi nu vom ajunge

ca nişte roboţi reci, ruginiţi de timp…

Post-ul Elegia aşteptării apare prima dată în Literatura de azi.

a venit iarna pe care o aşteptam!

Şi nu ştiu de ce atâta grabă s-o troienesc

pentru că aud doar ninsoarea ca pe un plânset,

pe muzica lui Vivaldi.

De-aş frământa singurătatea

ca pe un cozonac,

nu m-aş mai război cu iarna,

n-aş mai blestema-o,

că iubirea noastră a îngheţat la – 50 de grade,

sau nu m-aş mai întreba în vis cine eşti,

de ce ai intrat în viaţa mea ca un şarpe

care mi-a încolăcit căile somnului

şi mi-a spart lacătele inimii…

Nu ştiu, parcă această poveste de iarnă,

mă face să cred că am mai trait-o cândva,

prin labirintul karmic unde ne-am rătăcit tot într-o iarnă

(atunci ai presărat cu cenuşă urma în drumul spre mine

dar zăpada a acoperit-o, s-a pierdut, te-ai rătăcit,

şi-ai bâjbâit victoria ca un învins)…

Acum atârni ca un ţurţur incert, într-o iarnă,

pe care îl va topi cât de curând ochiul primăverii.

Atunci o să te lepăd ca pe-o speranţă uzată,

aşa cum oamenii leapădă hainele vechi.

Probabil că şi eu voi sta pe vârful unui cuţit,

ca Odette pe poante,

aşteptându-l pe Siegfried,

implorând o nouă iubire…

Post-ul Elegie pentru o iubire pierdută apare prima dată în Literatura de azi.

în toamna asta vitregită de iubire,

este pentru că pierd culoarea ei

şi nu mi-e teamă

că mă-nfrăţesc cu pomii solitari,

ce-n iarnă vor fi plini de promoroacă….

Iarna îmi dă sentimentul de linişte,

de aşteptare şi răbdare…

Şi-o să trăiesc ascunsă într-un basm,

departe de lumea dezlănţuită…

De-acolo voi zămisli în vis poeme

din simţămintele pe care le trăiesc,

cu heruvimii voi sta la masă

iar îngerii îmi vor cânta doar psalmi…

De mă voi trezi din somnul iernii,

este pentru că,

îmi vor bătea în geam,

nerăbdătoare, crengile-surori

înmugurite-n soare,

iar ghiocelul, vestitor al primăverii,

îmi va trimite un sărut

în floarea-i albă,

cu urme de omăt…

iar pe tine iubite,

te voi aştepta ca o cenuşăreasă

sub streaşina de stihuri plămădite,

în verdele iubirii,

să mă transformi în cosânzeană

şi să-mi găseşti pantoful

ce-n toamnă l-am pierdut.

Post-ul Metamorfoză apare prima dată în Literatura de azi.

Stela veni pe seară cu cina pentru Rodica şi nu uită de florile proaspete pe care le promisese. Culesese diverse flori din grădină, viu colorate. Deschise uşa şi văzu că Rodica încă dormea. Lăsă mâncarea pe plită, aruncă florile ofilite la gunoi şi puse apă proaspată în vază pentru florile pe care le adusese.Toate acestea le făcu destul de discret, să n-o trezească. După câteva clipe o auzi:

– O, ce adânc am dormit în după amiaza asta!

Rodica îşi întinse mâinile deasupra capului, apoi se frecă la ochi. Se uită în jur şi o văzu pe Stela.

– Stela, ai şi venit? Cât este ceasul?

Apoi, văzu florile şi fără să aştepte răspunsul, continuă:

– Mi-ai adus şi flori! Ce miros frumos au garofiţele! S-a schimbat complet aerul din casă!

– Este ora şapte, seara! Niciodată nu te-am găsit dormind la ora asta. Pentru cină ţi-am adus spaghete cu brânză telemea. Serveşte-te până merg să aduc apă caldă să te spăl.

Îi puse tava cu farfuria plină cu spaghete pe un scăunel, lângă pat. O ajută să se ridice în şezut, cât mai aproape de marginea patului să poată ajunge uşor la mâncare. Când s-a întors a găsit-o pe Rodica savurând ultimele spaghete.

Stela o aşteptă să termine masa apoi îi scoase pampersul şi o spălă.

– Hai, să-ţi spun ceva: am primit o scrisoare de la Ina! Vine să mă viziteze în concediu, cât de curând!

– Şi unde o să doarmă? o întrebă Stela.

– O să stea cu mine, patul este destul de lat!

– O, Doamne, este vară, cald! Cum o să vă înghesuiţi amândouă într-un pat? O s-o iau la mine, noaptea, să se poată odihni. O să vă săturaţi de vorbă toată ziua!

 – Vom vedea la faţa locului ce va zice şi ea. Cred că va accepta, va fi îngrozită de condiţiile în care locuiesc. Este o doamnă finuţă şi sensibilă, sigur o să-ţi placă.

 – Nici pe tine nu o să te mai las aici, la iarnă te mut la mine. Am să vorbesc cu Anna. Îmi este mult mai uşor şi nu mă mai simt nici singură: am cu cine schimba o vorbă.

– Stii, Stela, am să-ţi dezvalui un secret. Ai văzut caietul meu în care scriu din când în când? Este un fel de manuscris. Am scris despre viaţa noastră. O să-ţi citesc din el când ai timp. Sper ca Ina să nu se supere că am scris tot ce mi-a povestit despre ea! O să i-l arăt şi ei.

Apoi, deschizând caietul îi înmână un plic.

 – Am să te rog să pui tu la poştă scrisoarea cu răspunsul pe care i l-am dat. Abia aştept să o revăd! I-am explicat cum să vină la noi. Sunt sigură că o să vină cu fiul ei cu maşina. Sper să se descurce, nu este aşa de greu să ne găsească.

– Sigur, abia aştept s-o cunosc şi eu!

 A doua zi de dimineaţă, Stela puse scrisoarea la poştă. Îşi termină treburile prin ogradă şi se grăbi să meargă la Rodica s-o anunţe că a pus plicul la poştă, să-i facă toaleta şi să-i ducă micul dejun.

– Zilele astea fac curăţenie generală în camera dumitale; văruiesc pereţii, spăl carpeta şi preşurile, o să lipesc pe jos. O să dormi la mine o seară. Nu cred că o să termin curăţenia într-o zi fiindcă mai am şi treburile mele, pe lângă  casă.

– Stela, nici nu ştiu cum să-ţi mulţumesc, nu eşti obligată să faci curăţenie! Trebuie să ai doar grijă de mine, numai pentru asta eşti plătită.

– Lasă, coană Rodico, nu sărăcesc, este un lucru pe care-l fac special pentru dumneata! Mă gândisem de când te-a adus Anna, dar voiam să mai termin din treburile mele. Acum nu mai am de săpat nici la vie şi nici în grădina de legume. De udat, ud la două zile, aşa că a mai rămas doar să duc vaca la izlaz dimineaţa, să mă ocup de păsări şi de porc în cursul zilei.

 ***

Ina a primit scrisoarea de la Rodica şi aştepta cu nerăbdare să vină ziua când se vor întâlni. Îşi propusese să meargă la cumpărături de a doua zi. Televizorul îl achiziţionase de ceva timp şi îl ţinea în dormitor; îl folosea doar pe cel din sufragerie, tot acolo avea şi biroul. Erau seri când lucra până târziu la calculator, mai ales când erau încheieri de lună. Vorbise cu o săptămână mai devreme la telefon cu fiul ei să o ducă la ţară cu maşina. În ultima zi achiziţionă şi un telefon mobil, voia să-i facă surpriză prietenei ei, deşi Anna îi spusese că se prinde greu semnalul, acolo, la ţară.

Bagajele au fost pregătite cu multă migală. Fiul Inei veni dis de dimineaţă, în ziua plecării.

– Mamă, cât stai la ţară? o întrebă când văzu atâtea bagaje.

– Stau aproape o săptămână, dar nu ştiu cum s-au strâns atâtea! În afară de cadouri am şi lucrurile mele personale, plus alimente, vreau să gătesc cât stau acolo, să iau masa împreună cu Rodica.

– Cutia cu televizorul cred că nu mai încape în portbagaj. O aşez pe bancheta din spate, tu o să stai în faţă cu mine! Bine că suntem numai noi, altfel nu mai era loc pentru nimeni din cauza bagajelor!

Au plecat pe răcoare să nu îi prindă dogoarea razelor de soare. Aveau de străbătut un drum de peste o sută douăzeci de kilometri dar, fiind autostradă, în mai puţin de două ore au fost la ţară. Drumul a fost incântător pentru Ina. A admirat priveliştile ce i se desfăşurau în faţa ochilor: lanuri de grâu în plin proces de secerare, lanuri de porumb, de floarea soarelui pregătite şi ele să dea în rod. „Ce recoltă frumoasă de grâu este anul ăsta”, îşi zise în gând. Îşi vizitează părinţi destul de des. Locuiesc la 32 de km faţă de Bucureşti şi văzuse evoluţia grâului de fiecare dată. Aceştia, fiind bătrâni şi neputincioşi, aveau câteva hectare de pământ date în arendă la o asociaţie şi toate semănate cu grâu. Preferau banii în schimbul recoltei.

– Mamă, am ajuns în localitate. Te rog să te uiţi pe schiţa pe care ţi-a trimis-o tanti Rodica, să mă ghidezi unde este strada şi să numeri casele, a câta este.

 – Da, dragul mamei. Uite, prima stradă după ce trecem podul peste un râu. A opta casă, pe dreapta.

Cu cât se apropia clipa de întâlnire cu Rodica, Ina era mai emoţionată. Nu o văzuse de o jumătate de an, de când o adusese fiica ei în acest loc.

Daniel opri în faţa unei curţi părăsite. Gospodăria avea un gard din scânduri, vechi, lipsă pe alocuri, ce împrejmuia un teren destul de mare în mijlocul caruia se aflau ruinele unei case. După aceste ruine se vedea o clădire ceva mai micuţă, un fel de grajd, vechi, cu pereţii puţin înclinaţi spre dreapta, văruiţi proaspăt. Au intrat în curte. Se vedea că este neîngrijită. În grădiniţa din faţă, abia se vedeau câteva flori înflorite, sufocate de buruieni. Toată curtea era plină de iarbă, ce se întindea pe pământ, dându-i un aspect de sălbăticie. Pomii fructiferi erau plini de fructe. Şi totuşi acest aspect, cu aleea pietruită până la grajd şi iarba care o străjuia de-o parte şi de alta, îţi desfăta privirea laolaltă cu liniştea şi aerul curat şi te duceau cu gândul, undeva, într-un alt veac. Stela îi întâmpină cu zâmbetul pe buze şi cu braţele întinse.

 – Bine aţi venit! Vă aşteptam cu nerăbdare! Sunt Stela, femeia care o îngrijeşte pe Rodica. Dacă aveţi bagaje, vă ajut cu plăcere!

 – Eu sunt Ina Drugeanu! şi întinse mâna spre Stela. Acesta este Daniel, fiul meu. O să avem nevoie de ajutor, mulţumesc, doresc întâi s-o văd pe prietena mea!

Trecu pragul camerei şi se opri. Acum, camera arăta altfel de cum îi povestise Rodica în scrisoare: spoită proaspăt, luminoasă, mirosea încă a var amestecat cu parfumul florilor proaspete aduse de Stela. Vaza cu flori se afla pe o măsuţă – într-un colţ al camerei, aproape de pat- acoperită cu o faţă de masă albă, din etamină, apretată, cusută cu motive naţionale. Lângă vază trona şi tranzistorul. Toate lucrurile arătau curate chiar dacă odaia era mobilată sărăcăcios. Podina era vopsită în culoarea gri, la fel ca ramele singurei ferestre. În locul hârtiei, acum se afla o perdea albă iar geamul era şters, prin el pătrunzând lumina zilei.

Rodica stătea în şezut, rezemată pe o pernă de tablia patului, pat ce era acoperit cu o cuvertură ţărănească, ţesută în culori vii în care predomina roşul. Era îmbrăcată într-o rochie de vară din pânză topită, de culoare albă, cu breteluţe. Arăta ca un înger! Faţa ei luminoasă de zâmbetul pe care îl avea pe buze, puţin tremurat, ochii albaştri din colţul cărora se scurgeau lacrimi de fericire, îi trădau emoţiile. Rodica slăbise de când venise la ţară. Întinse mâinile tremurânde, ca nişte aripi de parcă atunci învăţau să zboare, în întâmpinarea prietenei sale.

Ina, la rândul ei, nu îşi putu stăpâni emoţiile. Picioarele îi tremurau şi parcă i se lipiseră de preşurile care acopereau suprafaţa de pământ- în loc de podea- spoită proaspăt, iar ochii i se umeziseră. Nu putu să înainteze. O văzu atât de schimbată! „Este atât de plăpândă şi totuşi atât de frumoasă, ca un înger!” îşi zise în gând.

– Hai, draga mea, vreau să te îmbrăţisez spuse printre lacrimi Rodica.

 – Draga mea prietenă, nepreţuita mea!

Atât putu să spună Ina. Se aplecă s-o îmbrăţişeze. O sărută pe obraji şi îi şterse lacrimile cu un şerveţel pe care îl avea în mână, parcă pregătită pentru această scenă. Se aşeză lângă ea şi îi luă mâinile. I le sărută.

– Ce dor mi-a fost de tine, draga mea! În fiecare dimineaţă mă uit spre uşa garsonierei tale şi parcă te văd încuind-o, plecând odată cu mine la metrou, spre serviciu.

 – Draga de tine, nici eu nu pot uita bunătatea ta, cât am fost vecine. Nu am cuvinte să-ţi mulţumesc pentru tot!

Stătură câteva minute în şir să-şi mai revină. Ina se ridică şi îl invită înăuntru pe Daniel, care rămăsese afară în tot acest timp. Fiul Inei intră, o salută pe Rodica şi îi sărută mâna. Aceasta îl privi de sus până jos şi exclamă:

– Ce bărbat te-ai făcut, Daniel! Am auzit că fiul tău este mare acum şi îţi seamănă! Să vă trăiască şi să vă bucuraţi de el!

 – Sărut mâna tanti Rodica, aşa este, acum are trei ani şi este un năzdrăvan, nu stă o clipă locului! Trebuie să ne ţinem după el tot timpul să nu facă vreo trăznaie pentru că se duce în locuri unde îi atragem atenţia că nu are voie.

– Aşa sunt copiii! Şi tu şi Anna aţi fost la fel! Doar vă ştiu toate năzdrăvăniile fiindcă aţi crescut împreună de când eraţi de-o şchioapă: apoi la grădiniţă, şcoală, în tabere.

– Hai, să cărăm bagajele, Daniel! zise Ina. Ştiu că te grăbeşti să te întorci acasă unde te aşteaptă soţia şi feciorul dar nu înainte de a aranja televizorul şi a lua masa cu noi. Vreau să întindem masa în curte, la umbră, am adus bunătăţi.

Merse împreună cu Stela şi fiul ei şi aduseră toate bagajele înăuntru, cele cu alimente lăsându-le afară, la umbră. Ea se pregătise temeinic; adusese şi o masă pliantă cu scaune tot pliante pe care le păstra în boxa de la subsolul blocului şi nu le folosea.

– La toate te-ai gândit draga mea! spuse Rodica, din căruciorul ei pe care Stela avusese grijă să o aşeze şi să o scoată afară.

– Tu ştii cât sunt de meticuloasă! Ştiam de la tine că nu ai condiţii, de aceea le-am şi adus!

După ce au luat masa şi Daniel plecă, Rodica aduse o pungă cu daruri pentru Stela.

– Vă mulţumesc, nu trebuia să vă deranjaţi!

Deschise punga şi, ca un copil, începu să le înşire pe masă. Ina îi adusese în primul rând cutii cu dulciuri fine şi ciocolată. Ştia de la prietena ei că la ţară chiar dacă se găsesc, Stela nu îşi cumpără decât bomboane -dropsuri-, eugenia şi biscuiţi. Apoi, scoase un pacheţel uşor şi îl desfăcu. Înăuntru era o pijama pufoasă, groasă, pentru iarnă şi o basma din mătase naturală, în culori vii.

– O, Doamne, ce frumoase sunt! Chiar nu aveam pijamale aşa frumoase pentru iarnă iar baticul o să mi-l pun când merg în sat la cumpărături, să fiu elegantă.

– Mă bucur că îţi plac! Eram îngrijorată fiindcă nu îţi cunoşteam gusturile.

La sfârşit, Stela scoase pe masă un borcan cu miere, o pungă cu orez, una cu zahăr, un litru de ulei, câteva conserve de peşte şi o pungă de o jumătate de kilogram de cafea Jacobs.

– Vai, doamna Ina, ce v-aţi mai deranjat! Parcă aţi ştiut că îmi trebuiesc toate acestea!

– Păi, ştiu de la părinţii mei, când merg la ţară şi le duc câte ceva, se bucură enorm!  Mierea este de la ei, au stupi. M-am gândit să vă aduc la amândouă; este naturală şi sănătoasă! Te rog să nu mă mai apelezi la persoana a doua plural. Spune-mi simplu: Ina!

– Bine, Ina! Eu am o propunere! Cât vei sta la ţară, nopţile să le dormi la mine! Am o cameră în plus. Cu Rodica nu poţi dormi chiar dacă patul este lat, noaptea este cald, suntem în luna lui cuptor!

– Stela are dreptate, draga mea! zise Rodica. Ea are condiţii mai bune de locuit!

– Dragă Stela, mulţumesc, prima noapte voi sta aici. Eu şi prietena mea avem multe să ne povestim!

– Bine, atunci eu o să plec. Vă aştept la cină, la mine, pe la ora şase, seara.

Stela plecă. Ina se aşeză pe scaun, vis-a-vis de prietena ei. Îi luă amândouă mâinile în mâinile ei şi-i spuse:

– Sunt atât de fericită că sunt cu tine! Aş vrea ca şi tu să te simţi bine în prezenţa mea cât voi sta aici. Nu ştiu cum să fac să fie bine. De aceea am refuzat să merg la Stela în prima noapte.

Rodicăi i se umeziră ochii. Simţi o imensă stare de bine şi nu ştia cum să se manifeste. Îi venea să plângă de fericire. Prezenţa prietenei sale îi dădea o putere imensă, simţea că ar putea să se ridice în picioare şi să o îmbrăţişeze. Făcu o sforţare cu mintea, se încordă, dar picioarele nu răspunseră de niciun fel. Renunţă. Închise ochii şi lacrimile începură să-i curgă şiroaie.

– Scuză-mă, draga mea! Sunt fericită că eşti aici dar sunt momente că nu mă mai pot suporta în scaunul cu rotile. Aş vrea să te îmbrăţişez pe picioarele mele!

Post-ul Jurnalul Rodicăi (fragment de roman) apare prima dată în Literatura de azi.