Vasilica Ilie
Dacă tu mi-ai fi spus: “haide să întâmpinăm
prima zi de primăvară ca nişte îndrăgostiţi,”
cred că aş fi alergat ca o căprioară înaintea ta
scăpată din iarnă la primul fir de iarbă încolţit,
sau ca o atletă care atinge linia de sosire…
(îmi amintesc de un vis într-o noapte de iarnă;
tu erai regele pădurilor, eu căprioara
căzută la pământ, înconjurată de lupi,
aşteptând să fiu sfâşiată, chiar devorată.
Ai venit pe neaşteptate, ai luptat, i-ai alungat,
am simţit că ai suflat peste mine viaţă şi iubire).
A trecut prima zi din martie, cu tristeţe, iubite;
te-am aşteptat ca pe un fâlfâit de pasăre,
sau ca pe o şoaptă într-o silabă adusă de vânt.
Nici nu mai ştiu, parcă şi timpul a spart clepsidra:
am simţit numai nisipul ce vântul l-a cernut…
Te-am aşteptat şi-n visul care a pus temelie pe mine;
îl simţeam uneori ca pe-o umbră şi mi-era teamă,
să mă trezesc în zori, mi se părea zidit la ceas,
când luna naşte vârcolaci şi-i toarnă peste lume,
sau când ielele înnebunite curmă destine noi.
Te aştept să vii când visul meu este încă treaz;
ştii că numai pe tine te vreau a mă ispiti azi:
de-o linişte tainică să avem parte aici pe pământ…
E vremea să ne întâlnim când totul afară renaşte,
când luna – rug de patimi albe dezleagă iubiri,
în sărutul ploilor să ne spălăm de păcate.
Te-aştept să simţim amândoi firul de iarbă cum creşte,
să mă furi, să mă duci undeva cât mai departe,
să mă acoperi cu flori exotice ca pe-o Isoldă…
Te-aştept în visul primăverii să dansăm în ploi,
acum când mai avem miez şi nu vom ajunge
ca nişte roboţi reci, ruginiţi de timp…
