Vasilica Ilie
Uite, iubite,
a venit iarna pe care o aşteptam!
Şi nu ştiu de ce atâta grabă s-o troienesc
pentru că aud doar ninsoarea ca pe un plânset,
pe muzica lui Vivaldi.
De-aş frământa singurătatea
ca pe un cozonac,
nu m-aş mai război cu iarna,
n-aş mai blestema-o,
că iubirea noastră a îngheţat la – 50 de grade,
sau nu m-aş mai întreba în vis cine eşti,
de ce ai intrat în viaţa mea ca un şarpe
care mi-a încolăcit căile somnului
şi mi-a spart lacătele inimii…
Nu ştiu, parcă această poveste de iarnă,
mă face să cred că am mai trait-o cândva,
prin labirintul karmic unde ne-am rătăcit tot într-o iarnă
(atunci ai presărat cu cenuşă urma în drumul spre mine
dar zăpada a acoperit-o, s-a pierdut, te-ai rătăcit,
şi-ai bâjbâit victoria ca un învins)…
Acum atârni ca un ţurţur incert, într-o iarnă,
pe care îl va topi cât de curând ochiul primăverii.
Atunci o să te lepăd ca pe-o speranţă uzată,
aşa cum oamenii leapădă hainele vechi.
Probabil că şi eu voi sta pe vârful unui cuţit,
ca Odette pe poante,
aşteptându-l pe Siegfried,
implorând o nouă iubire…
