Patricia

Luna noiembrie a debutat cu o dimineaţă ceţoasă şi foarte răcoroasă. Patriciei nu-i venea să să se dea jos din pat: nu avea chef să meargă la serviciu în ziua respectivă. Lucrase 25 de ani la Biblioteca Naţională, în centru. De curând a fost transferată cu încă o colegă de serviciu într-o altă locaţie, pe lângă Piaţa Obor. La începutul săptămânii s-au descărcat deja două camioane cu mobilier, cărţi, calculatoare, DVD-uri. Mobilierul a fost fixat pe pereţi, s-au găsit şi locuri pentru birouri, calculatoare. Rămăseseră să fie aşezate pe rafturi cărţile şi DVD-urile. Ca bibliotecară, le ştia rostul pentru că atunci când le-a aşezat în cutii a avut grijă să le pună în ordine. Cu Viky, colega ei, lucra în schimburi: o săptămână de dimineaţă şi alta după amiază. Amândouă sperau să termine în câteva zile totul.

       Era atât de cald şi bine în aşernuturi alături de soţul ei!Uneori îl invidia că îşi permitea să meargă la birou mai târziu: era patron la o firmă de publicitate. Se foi un pic şi se pregăti să se dea jos din pat. Soţul ei care o simţi, o apucă de mijloc şi o strânse lângă el. Începu să o sărute.

– Nu te las să pleci de lângă mine!

– Nu mă ispiti că o să întârzii la serviciu!

    Patriciei i-ar fi plăcut să meargă la serviciu după amiază în ziua aceea. Se gândi să schimbe cu Viky, mai făcuseră acest lucru atunci când şi ea a avut nevoie. Luă telefonul de pe noptieră, formă numărul de telefon al colegei şi o rugă, dacă poate, să meargă dimineaţa în locul ei. Aceasta n-o refuză, mai ales că locuia pe Calea Moşilor, la două staţii de tramvai de Bucur Obor. Viky era o femeie singură, mai mare ca ea cu şapte ani, rămasă văduvă la o vârstă când putea să se mai bucure de viaţă împreună cu soţul ei, acum, când cei doi copii erau aranjaţi, cu joburi bune. Ăsta i-a fost destinul, ca partenerul ei de viaţă să-i moară înecat la mare cu doi ani în urmă. Abia după un an de zile şi-a revenit, ajutată de rude, prieteni.

          Patricia se întoarse în pat după ce vorbi la telefon cu Viky. Se bucură de clipele petrecute cu soţul ei, şi, după plecarea acestuia se apucă de gătit. Afară se mai încălzise. Când ajunse la serviciu soarele era sus pe cer iar razele lui încă mai mângâiau frunzele ruginii, răsfirate, din copaci. Se îmbrăcă elegant, ca de obicei. Chiar dacă trecuse de 45 de ani, încă mai păstra aerul acela de femeie tânără fără să treacă anii peste ea. Avea o faţă cu un ten bine îngrijit, fără riduri, cu ochi vioi ca de veveriţă şi un nas în vânt. Nu era o femeie suplă dar avea forme frumoase şi tot ce punea pe ea îi şedea bine: fuste, costume, pantaloni. O avantajau fustele drepte, rochiile mulate pe corp: îi scoteau în evidenţă sânii şi coapsele-i voluptoase ca şi cum ai fi privit o pară coaptă, tocmai bună de înfruptat din ea. Pe stradă, mulţi bărbaţi întorceau capul după ea. Îi făcea plăcere să simtă lucrul acesta şi îşi spunea în gând că încă poate cuceri bărbaţi la o adică. Însă era fericită cu soţul ei care era mai mic cu patru ani decât ea. Nu se observa diferenţa de ani şi niciodată nu se pusese problema aceasta în discuţiile lor: soţul ei o iubea ca la începutul căsătoriei şi din „prinţesa mea” n-o scotea. Se înţelegeau foarte bine chiar dacă nu le dăruise Dumnezeu copii. Când aveau timp liber nu stăteau pe acasă: mergeau la plimbare, la spectacole, la munte, la mare, iar când veneau sărbătorile plecau în străinătate. Pur şi simplu, erau lipsiţi de griji.

     Ajunse un pic mai devreme la servicu să o întâlnească pe Viky şi să discute cu ea cum a gândit aşezarea cărţilor şi a DVD-urilor. Colega ei deja aranjase o bună parte din cărţi. Două module mari de mobilier erau umplute până la limita capacităţii şi chiar pusese plăcuţa cu „Literatură științifico-fantastică.”

– Ai avut spor la treabă astăzi, draga mea! îi spuse după ce o salută.

– Să ştii că da! M-am gândit să încep cu literatura SF atât a autorilor români cât şi a celor străini.

– Bine te-ai gândit! Atunci, eu mă ocup de literatura universală şi poate o termin astăzi.Mâine tu aranjezi cărţile autorilor din literatura română, apoi ne planificăm cum facem cu literatura pentru copii, cărţile tehnice (medicină, fizică, matematică, chimie, biologie, anatomie), de bucate, şi la urmă, DVD-urile.

– Te-ai gândit foarte bine, aşa o să facem. Arhiva cu ziare şi reviste va rămâne în sertarele în care a fost pusă iniţial, sertarele nu au fost deranjate când s-a făcut transferul.

– Sigur, ne vom mai sfătui pe parcurs. Mulţumesc pentru astăzi că m-ai înţeles şi ai venit în locul meu!

– Cu plăcere, draga mea colegă, şi tu făceai la fel! Nu uit cât de mult m-ai ajutat în anul când l-am pierdut pe soţul meu!

– Ştii, Viky, de multe ori m-am gândit la tine. Tu stai foarte retrasă de doi ani încoace. Eşti o femeie încă tânără, arăţi bine, ar trebui să-ţi găseşti un bărbat, să mai ieşi din casă.

– Patri, draga mea, deocamdată nici nu vreau să aud de vreun bărbat. Nu cred că o să mai găsesc vreunul să semene cu bărbatul meu: întotdeauna voi face comparaţie!

– Nu se ştie! Poţi găsi un bărbat la fel de bun ca el! Trebuie să lupţi să te schimbi, altfel, te vei închide de tot în tine şi te vei obişnui cu singurătatea: te vei sălbătici!

– Hai să încheiem subiectul, ştii că nu îmi place să discut despre lucrul acesta! Merg pe mâna bunului Dumnezeu!

        Se aşeză tăcerea. Viky plecă şi Patricia începu să aşeze cărţile în rafturi. Pusese un DVD cu muzică în surdină, pe fanul ei, Richard Clayderman, să nu se plictisească. Cobora şi se urca pe scară, era un du-te vino, nici ea nu mai ştia de câte ori făcuse lucrul acesta. Urcă pentru ultima oară, înainte de a-şi lua o pauză. Aşeza cărţile pe raft iar gândurile îi zburaseră cu totul în altă parte. Nu auzi uşa de la intrare când se deschise. Pe uşă intră un bărbat matur cu un buchet de flori în mână. Înaintă şi se opri aproape de scară. Îi surâdea priveliştea pe care o avea în faţa ochilor: o femeie din spate care arăta foarte bine, cu forme apetisante. „Este pe placul meu, nici că se putea mai bine”, îşi spuse în gând. Îi venea să zburde de bucuria care-i năvălise ca nişte fluturi prin tot corpul. Dacă văzu că nu este băgat în seamă şi persoana îşi vede de treabă, se dădu într-o parte să o poată saluta, să-l vadă când i-o răspunde la salut.

– Sărut mâna, doamnă!

La auzul unui glas de bărbat, Patricia se trezi instantaneu din gânduri, ţipă, se dezechilibră şi, gata-gata să cadă de pe scară. Din instinct se agăţă cu mâinile amândouă de scara care era foarte bine înfiptă şi echilibrată, lăsând să-i cadă câteva cărţi pe jos, pe care, tocmai intenţiona să le aşeze pe raft. Se întoarse către el.

– O, Doamne, ce m-aţi speriat! Cum de nu am auzit zgomotul uşii de la intrare?

– Asta m-a mirat şi pe mine! zise domnul care, atunci când o văzu la faţă rămase fără cuvinte. Dăduse norocul peste el. „Ce bine arată! Ce frumoasă este!” Un val de căldură simţi prin tot corpul, ca o sfârşeală, de unde până atunci era vioi ca un tânăr îndrăgostit. Totuşi, îşi stăpâni emoţiile şi reuşi să o ajute să coboare de pe scară, dându-i mâna liberă, în cealaltă având florile, cinci fire de crizanteme arămii, superbe.

– Să nu-mi spuneţi că aţi venit să vă împrumut cărţi sau DVD-uri, abia aranjăm biblioteca!

– O, nu, am venit special pentru dumneavoastră!

Curioasă, Patricia îl invită să ia loc la birou. Bărbatul nu se clinti, stătu în picioare. În faţa ei se afla un bărbat înalt, suplu, cu păr grizonant, cu ochelari de vedere care îl prindeau foarte bine: avea un aer de intelectual. Îmbrăcat pe deasupra într-un pardesiu de toamnă de culoare gri petrol, deschis la nasturi, i se putea vedea şi restul îmbrăcămintei: costum din stofă de culoare neagră cu dungi fine, albe, în ţesătură, cămasă bleu şi un fular de mătase alb la gât. Se uită la faţa lui, mai atentă: ovală, sprâncene dese, ochi mari, verzi, pătrunzători, un nas ascuţit, o gură cu buze cărnoase, ten curat, îngrijit, fără riduri. Era un bărbat atrăgător: nu îşi aduse aminte să-l fi întâlnit vreodată. Nu, în niciun caz, nu era o cunoştinţă veche. „Nu-l cunosc. Cine să fie”? îşi zise în gând.

Bărbatul îi înmână buchetul de crizanteme, îi sărută mâna şi se recomandă, zâmbind, descoperindu-şi o dantura albă, îngrijită: „Constantin Mototolul”. Patriciei îi venea să râdă de toată întâmplarea, dar, mai ales, la auzul numelui. Se abţinu.

– Vă mulţumesc! Ce flori frumoase! Luaţi loc, vă rog! Ce vă aduce la bibliotecă?

– Sunt emoţionat, sper să fiu cât mai înţeles.

Luă loc. Îşi fixă privirea în ochii Patriciei cu un surâs de cuceritor şi continuă:

– Mai întâi, vă rog să mă scuzaţi dacă nu voi fi coerent: vă plac foarte mult! Sunt un tânăr pensionar- ieşit de câţiva ani- în jur de 60 de ani, sunt colonel în rezervă, am lucrat în armată. Am doi copii căsătoriţi, la casele lor. Averea mea este: un apartament pe Calea Moşilor, o maşină, o casă la ţară şi opt hectare de pământ. Sunt singur şi doresc să-mi refac viaţa. M-am întâlnit ieri cu o vecină care vă cunoaşte şi mi-a povestit că v-aţi mutat aici cu serviciul de câteva zile, că sunteţi şi dumneavoastră văduvă, aşa că, de aceea am venit: să vă cunosc!

Revenindu-şi din fâstâceală, mai adăugă:

– Doresc să vă fac şi un compliment: deşi vă cunosc vârsta, arătaţi foarte tânără, doamna Viky!

Patricia a început să râdă de data aceasta în hohote. Îi căzu fisa imediat: era vorba despre colega ei. Domnul Mototolul ştia că este de serviciu şi venise special s-o cunoască. „Viky, ţi-a venit sorocul! Dumnezeu ţi-a trimis peţitorul.” îşi zise în gând. După ce îşi reveni, spuse:

– Domnule, este o încurcătură la mijloc! Colega mea la care aţi venit a fost de dimineaţă, am făcut schimb de tură, astăzi! Eu sunt căsătorită, nu sunt văduvă: uitaţi, am verigheta pe deget!

Domnul Constantin Mototolul rămase înmărmurit de situaţie,  şi, oarecum, ruşinat. Ce mult i-ar fi plăcut ca Patricia să fie Viky! Suspină, se ridică de pe scaun şi spuse spăşit:

– Vă rog să mă scuzaţi pe mine de această încurcătură! Trebuia să vă întreb de la început dacă dumneavoastră sunteţi doamna Viky. M-am făcut de râs, pur şi simplu!

– Nu face nimic! Şi eu am uitat să mă recomand, m-aţi luat prea repede cu florile, complimentele. Mâine după amiază o găsiţi pe ea aici. Vă doresc mult succes!

Bărbatul mai roti ochii pentru ultima oară prin încăpere, aruncă pe furiş o privire de părere de rău spre Patricia şi plecă imediat fără să mai aibă vreun cuvânt de spus.

(Din volumul în lucru, „Matrimoniale şi alte povestiri”)