Teamă. Liniștea de după.

Fiecare dimineaţă încă mai înseamnă o naştere, nu cea pe care o aşteaptă, dar, oricum, o naştere. Deşi are senzaţia că nu trăieşte. Că nu trăieşte cu adevărat pentru că nu a făcut încă un lucru important sau mare. Nu e mândru de nimic. Proiectează blocuri şi amfiteatre, fumează, citeşte mult, gândeşte şi mai mult, merge din când în când la o bere cu prietenii, şi tot din când în când se întreabă cum ar trebui să arate acel lucru mare de care se simte vinovat că nu l-a făcut încă. Sau poate numai se preface că nu ştie.

Între timp, învăţase însă ceva destul de măreț: să se bucure de nimicuri. Să-și folosească supapele de rezistenţă. O lume paralelă prindea viaţă în jurul lui, deşi nu credea că spiritul poate înflori din constrângeri. Învățase că, în lipsa libertății, păsările zboară din zid în zid, pentru că ele sunt făcute să zboare.

La două luni după divorţ, i-a murit mama. Un cancer care a lovit rapid şi pământul a devenit mic, mic, o nucă uscată. Moartea mamei luase cu ea grija și tandrețea ochilor care îl urmăreau tăcuţi de la distanță. Mama ar fi fost singura persoană mândră de reuşitele lui. Ce pedeapsă mai mare decât să-i moară mama înainte ca el să apuce să se nască!

În noaptea dinaintea operației a dormit cu ea în salonul mic de spital. O asistentă a venit s-o pregătească. A pus-o pe un scaun în mijlocul camerei și a început să-i tăie părul. Foarfecele făceau un sunet metalic ritmic, cum unui uriaș i-ar fi clănțănit dinții de frig. Mama lui privea cuminte în gol în timp ce pe podea se forma un cerc de smocuri castanii, ca niște pene smulse de vânt Și ea semăna cu o pasăre dezorientată, cum stătea cheală ghemuită pe scaun, o pasăre căzută care își pierduse în zbor aripile. Asistenta i-a dat apoi un somnifer, i-a luat temperatura și a plecat târându-și papucii pe linoleumul slinos.

Mijloc de iulie, zăpușeală după o ploaie încinsă. Fereastra salonului era larg deschisă în întuneric și copacii din curtea spitalului foșneau ca un giulgiu umflat de vânt. El a stat lângă ea toată noaptea și a mângâiat-o pe spate, pe umerii fragili, pe frunte. Îi simțea trupul subțire tresărind în somn. Oare ce visa? Presimțea ce avea să vină? Ar fi vrut s-o ferească de durere, ar fi luat-o în brațe și ar fi fugit cu ea pe fereastră. Unde? Pentru prima oară a simțit ce înseamnă să nu mai ai scăpare. Un sentiment covârșitor de neputință. Mama lui devenise acum copilul lui. O legăna ușor, i-ar fi incantat un cântec de leagăn, o rugăciune, dar nu știa niciuna.

S-a auzit o cucuvea și el a înțeles că totul se încheiase. Bunica îi spusese cândva că e de rău să auzi cucuveaua cântând noaptea. Aduce a moarte.

Au luat-o dimineața foarte devreme în sala de operație. El avea plicurile pregătite. Pentru chirurg, pentru anestezist, surorile de la sală, asistenta șefă, asistente din toate cele 3 ture, femeia de servici, ofițerul de la poartă. Chirurgul trecea drept o somitate. Nu erau mulți care să facă astfel de intervenții. Era greu să ajungi la el, și mai greu să obții programarea la operație. Bolnavi în diverse stadii așteptau și câteva luni. Unii mureau chiar în spital, până să le vină rândul. Îl ajutase Radu prin relațiile lui.

„Eu ți-am făcut intrarea”, i-a spus, „acum tu trebuie să ungi bine ușile.”

Plicul cel mai gras i l-a dat chirurgului în dimineața aceea. L-a așteptat lipit de zid, pe coridor, în fața ușilor care dădeau în sala de operație. Doctorul nu i-a adresat niciun cuvânt, avea deja masca pe față. A luat plicul, l-a băgat în buzunarul halatului și porțile grele s-au închis după el. A apărut apoi anestezistul, un bărbat deșirat. Și-a îndesat plicul în buzunarul halatului și i-a spus să stea liniștit, mama lui se afla în cele mai bune mâini. Asistenta șefă s-a oferit să ia și plicurile asistentelor de la sală, i-a zâmbit matern, a repetat ce-i spusese anestezistul, „Tovarășul doctor are mâini de aur”, și a adăugat în șoaptă privindu-l conspirativ: „Dar toți suntem în mâna Domnului.”

Operația a durat cinci ore. Mai lungi ca veacul. El a stat tot timpul acela pe coridor în fața ușilor masive pe care scria Accesul interzis. Liniște. Se operează. Așa cum scrie și pe ușile studiourilor de radio sau televiziune. Interdicțiile au efectul lor autoritar, intimidează, impun respect. Ți se induce ideea că în spatele acelor uși s-ar produce ceva misterios. Sau dramatic.

Podeaua coridorului era acoperită cu dale de faianță în culori pale așezate în formă de romb. El patrula în sus și-n jos, de la dreapta la stânga, atent să calce doar în mijlocul dalelor. Făcuse un legământ în gând, dacă nu va atinge marginile, va fi bine. Când se deschideau ușile automate tresărea și se precipia spre ele, călcând aiurea romburile și imediat se simțea vinovat, pierdut, își relua pasul măsurat iar anxietatea îi creștea. A ieșit o asistentă și s-a repezit la ea.

„Sunt fiul. Cum decurge operația?”

„Bine”, a murmurat femeia, „bine”. S-a eschivat repede și a intrat într-un cabinet alăturat. A auzit-o apoi prin ușă cum îi spunea altei asistente: „E un caz grav.” Sau n-a înțeles el bine. Frica paralizează, modifică sunetele, deformează realitatea.

Au scos-o pe targă sub atâtea pansamente și cearșafuri că nu se mai vedea nimic. Au trecut pe lângă el și au dus-o la reanimare. El l-a așteptat pe chirurg dar n-a mai apărut. Poate avea o altă ieșire, să evite contactul cu rudele îngrijorate. A apărut în schimb o asistentă de la blocul operator care i-a spus simplu că operația reușise. Nu putea să-i dea niciun alt detaliu. Tovarășul doctor avea cea mai bună statistică, mai toți ieșeau vii din sală.

L-au lăsat să stea cu mama lui la reanimare. Mai erau încă trei paturi în care zăceau bolnavi bandajați. Unul gemea ușor. Două surori mâncau la o măsuță într-un colț al salonului. Una s-a ridicat, i-a verificat mamei lui perfuzia, s-a uitat în dosarul ei și i-a strigat celeilalte:

„Are nevoie de o transfuzie de sânge. Grupa A2. Mai e vreo pungă aici în dulap?”

„Nț, a răspuns cealaltă.”

„Atunci trebuie adusă.”

„Cine să se ducă? N-are cine.”

„Mă duc eu”, a sărit el. „Spuneți-mi de unde și fug imediat.”

Asistenta l-a măsurat cu privirea ca și cum ar fi vrut să se convingă că putea căra un sac de cartofi în spate și a cedat: „În corpul celălalt de clădiri. La parter. Scrie Laborator pe ușă. Vedeți să vă dea grupa care trebuie. Și aveți grijă să stea caldă.”

El alerga pe aleile dintre clădiri cu punga de sânge lipită de piept. Așa îi spusese asistenta de la Laborator, s-o pună sub cămașă. Simțea cum sângele se zbătea ca o pasăre de apă deasupra inimii lui. Fugea cât îl țineau picioarele să-i ducă sânge mamei. Îi vuiau tâmplele, îi ardeau obrajii. Încălzea sângele mamei la piept. Așa cum ea îl hrănise și îl încălzise demult la pieptul ei.

Peste noapte au transferat-o de la reanimare într-un salon pentru că aduseseră un proaspăt operat și nu mai aveau paturi. El i-a dat plicul femeii de serviciu să-i aducă cearșafuri curate și să spele pe jos. Perfuzia se terminase dar nu venea nimeni s-o schimbe. S-a dus el să cheme o asistentă. În cabinet trei surori medicale stăteau de vorbă și își făceau cafea pe un reșou.

„Aveți răbdare. Stați vă rog în salon, știm ce avem de făcut”, l-a mustrat cea din tura de noapte căreia nu apucase încă să-i dea plicul.

Brusc, starea mamei s-a înrăutățit. Apăruse un edem care trebuia drenat. Asistenta ezita să o cheme pe doctorița de gardă.

„Nu mă bag. O să mă certe. Duceți-vă dumneavoastră și bateți la ușă dacă vreți. Să nu așteptăm mai bine vizita de dimineață?”

S-a dus el și a bătut timid la ușa pe care scria Camera de gardă. N-a răspuns nimeni. A bătut mai tare. Dinăuntru se auzea televizorul mergând. Rula serialul Dallas. Ar fi trebuit să țipe, să spargă ușa. Dar se temuse subconștient să nu stârnească furia cuiva care să se răzbune apoi pe mama lui. Autoritățile îl intimidau.

Doctorița a apărut nervoasă după zece minute, când serialul probabil se terminase. Și-a pus mâinile în șolduri și a tunat pe coridor:

„Cine e nesimțitul? Nu mai aveți rușine?”

Un șoricel a traversat speriat coridorul, a ieșit dintr-un din salon și a intrat pe sub ușa veceurilor. Doctorița nu l-a observat, sau era obișnuită cu așa ceva.

„Vă rog să ieșiți, i-a strigat autoritară. Lăsați-ne să ne facem treaba. Bolnava are nevoie de liniște.”

La vizita de dimineață chirurgul a apărut cu toată echipa după el. Un întreg cortegiu de halate albe care impuneau respect și prestanță. A consultat-o pe mama lui care deschisese ochii și zâmbea blând în gol fără să poată vorbi. S-a uitat în dosarul ei, a dictat câteva instrucțiuni, și a trecut mai departe fără să-i arunce lui nicio privire, niciun cuvânt. Următorul. Cortegiul s-a mișcat mai departe odată cu maestrul. Pe seară s-a stins. Anestezistul l-a găsit pe hol în fața morgii unde rămăsese încremenit, l-a tras de-o parte și i-a dat înapoi plicul cu bani.

„Oameni suntem. Odihnească-se în pace.”

Au înmormântat-o în cimitirul lipit de parcul orașului. De la groapă, el și tatăl s-au dus să se plimbe pe aleea cu tei care traversa parcul. Mergeau umăr la umăr, cu pieptul greu, tăcuți, pășeau încet, atenți, de parcă ar fi călcat pe un pământ fragil, gata să se desfacă sub ei. S-au așezat pe o bancă. O pasăre a coborât și s-a pus la picioarele lor. O priveau amândoi, pasărea stătea cuminte, își rotea capul de la unul la altul. Tatăl a început să plângă ușor. El l-a luat în brațe și au rămas așa un timp. Când s-au desprins din îmbrățișare, pasărea a zburat cu un fâlfâit omenesc de aripi. O pană s-a desprins și a plutit puțin în aer înainte să se așeze pe bancă lângă ei. El i-a spus tatălui că poate să o păstreze. A pus-o lângă portretul mamei, în dormitor, în casa copilăriei. Îi place s-o găsească acolo de fiecare dată.

La tatăl lui se duce de trei-patru ori pe an şi nu stă niciodată mai mult de trei-patru zile. Relaţiile lor sunt bărbătești, fără reproşuri ori aşteptări înşelate. Tatăl e mulţumit că a ajuns arhitect, îi deplânge eşecul în căsătorie, dar mai departe nu-şi propune să înţeleagă. Nu mai are timp şi nici putere. Îi ajunge lumea asta complicată și urâțită prin care se descurcă tot mai greu.

Episodul 1: Uneori, viaţa era frumoasă

Episodul 2: Miracolul putea să apară oricând

Episodul 3: Odată cu prima noapte de singurătate

Episodul 4: Între permis şi imposibil

Episodul 5: Când o să ne despărțim?

Episodul 6: Timpul curgea leneș, în vacanța de vară

Episodul 7: Mai bătrână decât timpul

Episodul 8: Timpul – o maşină infernală

Episodul 9: Mereu, neîmplinirea

Episodul 10: Căderea în iubire putea fi un accident prea mare

Episodul 11: Totul se suportă mai bine în doi?

Episodul 12: Într-un trup străin