Carmen Firan 
Cu Laura se căsătorise la un an după terminarea Institutului. Era încă studentă când rămăsese gravidă. Tatăl Laurei, nomenclaturist sus-pus, se oferise să plătească pentru avort. Îi pregătise unicei fiice un viitor ca la carte şi aspira la un mariaj pe măsură. Să te măriţi cu un neterminat nu era o variantă roz. Dacă l-ar mai fi știut și nenăscut, probabil că ar fi trimis-o direct la mănăstire.
Cum Laura se arătase îndărătnică şi încăpăţânată, făcuse scene de tot felul invocând dorinţa de a fi cât mai curând mamă, dreptul de a se simţi liberă să aleagă, tatăl a consimţit în cele din urmă, cu dinții și pumnii strânși. Singura consolare era, până la urmă, profesiunea de arhitect a ginerelui care suna bine. L-ar fi împins el într-un post ca lumea, să nu-l facă de rușine.
A urmat o nuntă selectă, cu invitaţi puţini şi pregătiri multe. Într-o zi, două transporturi cu furgoneta au fost suficiente pentru a-i căra toate lucrurile din mansarda lui madam Filomena în vila elegantă de la şosea. Doar că aici lucrurile aveau un alt rost. Familia Laurei trăia în tabieturi şi moduri străine de viaţa lui de până atunci. Luxul nu reuşea decât să-l stingherească. Bunăstarea era neprimitoare şi îl punea în încurcătură. Mimase o adaptare mai mult de dragul Laurei care se străduia să-l transforme în unul de-al casei, să risipească aerul nefiresc care plutea la masă, pe culoare, în sufrageria cu fotolii uriașe de piele, rânduite în faţa televizorului inutil de mare.
Dormitorul lor era lipit de cel al părinţilor. Trăgeau după ei ușa, se dezbrăcau în liniște și, după ce se băgau în pat, parcă așteptau instrucțiuni și sfaturi despre cum ar trebui să se atingă și împreuneze. Pe peretele din fața patului, poza de tinerețe a părinților ei le păzea nopțile. Cât și-ar fi dorit el să-i mute pe alt perete, dar nu a îndrăznit niciodată să aducă vorba. De câte ori se juca cu sânii Laurei, parcă îl auzea pe tatăl ei: ”Măi, băiete, ai grijă ce faci cu fata mea!”
Existenţa i se complicase prin amănunte plictisitoare. Viaţa de familie nu-l relaxa. În baie i se părea că întârzie totdeauna prea mult. Seara îşi spăla mai mult pe furiş rufăria intimă. Muzică nu putea să asculte decât în colectiv, pentru că staţia era prea bună şi prea scumpă, doar tata-socru o mânuia. Chiar şi aşa se iscau discuţii, opţiunile fiind mult diferite. În casă nu fuma, socrii fiind împotriva drogului de orice fel. A, existau şi momente plăcute, de intimitate, când se retrăgea cu unul dintre ei la bucătărie şi atunci i se dădea voie să fumeze. Soacra îi povestea din copilăria Laurei sau din măreţia şi izbânzile soţului. Socrul povestea despre întâlniri oficiale, mese oficiale, persoane oficiale. Trăia cu secera și ciocanul deasupra capului și vorbea greu cu limba lui de lemn. Poate de-asta își antipatiza și mai mult ginerele, un boem, care refuzase să intre în partid și pe care îl simțea refractar la orice. Dacă ar fi știut că pe deasupra mai era și nenăscut, l-ar fi dat cu siguranță afară. Sau și mai rău.
Socru-său era obişnuit să comande chiar şi acasă, soţia străduindu-se să-i ghicească dorinţele și să i le îndeplinească prompt. La masă îl servea primul, cu bucata cea mai bună, îi respecta orele de somn, îl vedea deştept şi frumos, îl venera, deşi el era dur, cu maniere puţin elegante, mascându-și perfect tandreţea pentru soţie, dacă exista. Tot pentru a nu crea o intimitate excesivă evita să o strige pe nume, o chema „madam”.
Totul ar fi putut fi totuşi bine. Ei se iubeau, ea era frumoasă, el talentat, părinţii îi ajutau. Doar că nimic nu era practic al lor în acea casă. Laurei nu-i vorbise niciodată despre senzaţia lui de a nu se fi născut încă. Nu că n-ar fi putut înţelege. Totuși, cum să-i spună că ea ținea în pântece copilul unui nenăscut?
Laura avea ochi albaştri şi degete fine, purta rochii strâmte pe corp, nu ieşea din obişnuit cu nimic şi nu avea pasiuni deosebite. Seara îşi pieptăna părul în toate direcţiile timp de zece minute, cu o perie deasă cu dinţi de metal, așa cum văzuse ea într-un film, îşi dădea cu o cremă în jurul ochilor, apoi cu alta pe obraji şi pe gât, cu alta pe buze, se parfuma puţin după ureche, îşi îmbrăca halatul subţire şi larg de casă, se aşeza în fotoliu în faţa televizorului, iar în timpul programului îşi masa continuu fruntea cu vârful degetelor. Din când în când, sorbea dintr-un pahar cu lapte. Nu fuma şi nu-i plăcea muzica simfonică. Dormea mult. El se întindea lângă ea, fixând absent tavanul. În crăpături, desluşea animale preistorice și imperii de ceață, așa cum vedea în norii albi de vară la țară, pe vremea când fusese proprietar, la 13 ani.
După o răceală puternică cu febră mare, Laura a pierdut copilul. A fost ca pierderea celui mai important tren. Pentru el n-a însemnat mare lucru, în afara unui gând trecător care l-a bătut ușor pe umăr, încercând să-i spună uite, sunt unii care chiar nu apucă să se nască vreodată, nu li se mai dă nicio șansă. Nu i-a trecut nicio clipă prin cap că nașterea copilului i-ar fi adus mai aproape propria lui naștere.
Când l-au lăsat s-o vadă, stătea cu ochii închişi, palidă, în salonul de spital cu ferestre murdare. Un gândac roşu alerga pe noptiera jupuită. A sărutat-o pe frunte, apoi pe obrajii plini de lacrimi, i-a spus că nu e nimic, o să fie bine, că o iubeşte şi o aşteaptă acasă. În drum spre vila împărţită cu socrii, îşi dorise un cămin al lui, adevărat, unde să-i fie cald, unde să se întoarcă oricând cu sentimentul că vine acasă. Ar fi vrut să numere toate frunzele moarte de pe trotuarele pustii. Din ziua aceea, între el și Laura a crescut un punct dureros pe care se temeau să-l atingă.
Au rezistat încă un an împreună. Tatăl Laurei fusese schimbat, nevoit să se mute în provincie. Laura şi-a urmat părinţii, fără să-i dea vreo explicaţie. El n-a încercat să o aducă înapoi, în apartamentul lui de două camere repartizat de Institut.
El şi Laura aveau puţine fotografii de când fuseseră împreună şi probabil că şi acelea se pierduseră odată cu mutatul şi despărţirea. Fuseseră căsătoriţi peste doi ani şi nu mâncaseră niciodată în sufragerie. Soacră-sa zicea că deranjul ar fi prea mare, că rămâne miros de mâncare în cameră şi că n-avea chef de fandoseli de-astea, mai ales că nu-i vedea nimeni. Se despărțiseră calm, liniștiți, ca doi convalescenți care tocmai scăpaseră de-o hepatită lungă.
În cei şase ani de când se încheiase divorţul, o întâlnise de două ori în Bucureşti, venită după cumpărături. Schimbaseră saluturi prieteneşti, fiecare se interesase de sănătatea şi bunul mers al lucrurilor pentru celălalt. Îşi promiteau să mai ţină legătura, el îi spunea că arată bine, Laura se uita în altă parte și îl îndemna să aibă grijă de el, apoi nu mai aveau ce să-şi spună.
Ultima oară când o văzuse avea aerul împlinirii totale, aerul femeii care nu mai aşteaptă mare lucru de la viaţă. Îi adusese vestea că se recăsătoreşte cu un inginer de acolo. Se îngrăşase şi arăta satisfăcută într-o rochie albastră. Sau poate era doar din nou gravidă.
Despărţirea de Laura îi lăsase un sentiment ambiguu de regret şi de eliberare în acelaşi timp. Nu-i plăcea să se gândească la ce se întâmplase de fapt cu ei. Se simţea, deopotrivă, vinovat şi absolvit.
Episodul 1: Uneori, viaţa era frumoasă
Episodul 2: Miracolul putea să apară oricând
Episodul 3: Odată cu prima noapte de singurătate
Episodul 4: Între permis şi imposibil
Episodul 5: Când o să ne despărțim?
Episodul 6: Timpul curgea leneș, în vacanța de vară
Episodul 7: Mai bătrână decât timpul
Episodul 8: Timpul – o maşină infernală
Episodul 9: Mereu, neîmplinirea
Episodul 10: Căderea în iubire putea fi un accident prea mare
Episodul 11: Totul se suportă mai bine în doi?
Episodul 12: Într-un trup străin
Episodul 13: Ar fi putut fi romantic, dar era doar trist
Episodul 14: Acum există doar ea
Episodul 15: O viaţă mai puţin
Episodul 16: Nocturne
