Carmen Firan 
Nu i-a plăcut niciodată la munte. Aerul prea curat îl face să devină suspicios. Pare ceva aranjat. Nu vezi femei foșnindu-și mândre pungile de plastic după ore de stat la coadă, se citesc ziare la soare, la o gură de ozon, sunt exagerat de mulţi brazi, oameni decoloraţi se plimbă greoi, vorbesc puţin şi joacă remy după-amiezele, când liniştea devine şi mai apăsătoare şi când, de obicei, plouă.
A rămas el cu senzaţia că la munte se duc numai cei bolnavi sau singurateci. Muntele Vrăjit e în altă parte. Da, îi place să treacă într-o singură zi cu maşina din staţiune în staţiune, conducând încet, privind în dreapta şi-n stânga pensiuni cu pridvoare de lemn și mușcate, cu munții pe fundal. Pare ciudat să vezi oamenii la odihnă. Odihnă obositoare. Oamenii aceia care, după două săptămâni de repaus, vor cântări mai mult şi vor gândi mai încet i se par într-o convalescenţă capabilă să anestezieze pulsul marilor oraşe. De asta se teme. Ca muntele să nu se întindă peste oraş. Natura ar putea lua în posesie locul, așa cum se întâmplase atunci în satul bunicilor, ar putea încetini timpul, răsturnând sensurile și mărind confuzia.
Odată întors în Bucureşti, se simte în siguranţă, intră în primul local cu agitaţie multă, unde se trăieşte intens şi dezordonat, se vorbeşte nervos, se fumează, se exagerează şi se disperă. Planuri grandioase, făcute seara deasupra scrumierelor pline și a paharelor de alcool, sunt a doua zi abandonate. Oricât ai plănui și oricât te-ai grăbi, nu ajungi niciunde. Atunci de ce să te naști tocmai acum?
El are un apartament de două camere, nici elegant, nici incomod, într-un bloc cu copii mulţi și obraznici. Balconul mic şi plin de praf dă spre grădina dintre cele două bulevarde unde aceeaşi femeie mătură în fiecare dimineaţă aleile, cu gesturi plictisite. O priveşte de la fereastră, fumându-şi ţigara şi inspirând aerul încărcat de toate cele consumate în ziua trecută. Dimineaţa, atmosfera e plină de sunete camuflate care încearcă să ascundă semnele unui nou început. Trânteşte uşa cu yala blocată, controlând pe scara blocului, consecvent şi inutil, dacă are cheile la el.
Îi place să treacă pe bulevardul în freamăt. Furgonetele aprovizionează magazinele şi restaurantele, lumea se grăbește preocupată în direcţii anume, toţi proaspeţi, spălaţi pe dinţi, mâncând un covrig şi ţinând în buzunar ziarul. Ziarul, acelaşi în fiecare dimineaţă. Toţi îl cumpără pentru coloana cu faptul divers şi rubrica de ferpare.
Când a venit în Bucureşti să dea examen la arhitectură, locuia la o gazdă care-i oferise o mansardă romantică şi curată, cu grinzi negre şi tapet liliachiu, în care încăpeau perfect patul, o măsuţă şi dulapul cu o singură uşă deasupra căruia îngrămădise până în tavan cărţi, albume, fotografii, discuri. Anii de studenţie i-a petrecut acolo.
Ca să ajungi în cameră, trebuia escaladată o scară strâmtă de lemn putred care scârţâia penibil la cea mai mică atingere. Era în spirală, întunecoasă şi mirosea a varză cu carne. Îţi lăsa sentimentul că nu eşti binecrescut, urcai pe vârfuri, încordat, dar tot erai nevoit să-nchizi ochii ori să-ţi astupi urechile din cauza zgomotului indiscret, ca al unui pat pe arcuri slăbite.
În mansarda lui se încingeau cele mai plăcute chefuri, încheiate cu dimineţi mahmure şi cu dureri de cap. Exista un farmec al rezistenţei şi o urgenţă a supravieţuirii. Băieţii aduceau votcă, veneau cu chitare şi fete frumoase. Aici se putea cel mai bine vorbi despre estetica tragicului şi călătoria la capătul nopții, despre spirala marxistă şi Freud, se comentau filme, se uzau discuri și se discuta Joyce, printre puţină intrigă şi multă iubire, sesiuni, restanţe, şuşoteli despre partide de sex şi acte ratate. Lumea îşi urma un curs firesc şi insesizabil, zilele treceau pentru că erau făcute să treacă. Nopţi nu existau. Timpul nu trebuia pierdut dormind.
Gazda era o bătrână de 80 de ani, cândva mare pianistă. Păstra tăieturi din ziare îngălbenite cu turneele ei prin Europa, înainte de război. Fusese măritată doar două luni cu un ofiţer. În prima seară când au rămas singuri, el a apărut din baie gol și ei i s-a părut extrem de urât și de păros. S-a lăsat dezvirginată cu dinții strânși de durere și silă. Două săptămâni l-a evitat, cânta la pian până noaptea târziu fără să-i pese de nimic. Exasperat de lipsa ei de atenție și de grijă pentru menaj, ofițerul i-a cerut să aleagă între el şi pian. Ea a ales fără să clipească pianul şi de-atunci a ţinut totdeauna pe lângă casă o pisică.
Chiar la peste 80 de ani exersa în fiecare zi câteva ore. Cânta însă aceleaşi bucăţi cărora el ajunsese în scurt timp să le ştie pe dinafară succesiunea şi armoniile. La început îi plăcea să audă pianul în surdină în timp ce lucra la proiecte pentru facultate. Cu timpul, însă, lipsa de variaţie ajunsese să-l enerveze. Închidea bine uşa şi deschidea larg fereastra pentru ca freamătul străzii să acopere sunetul obsedant al pianului.
Filomena era zgârcită la bani, gurmandă la viaţă și plină de manii. Strângea dopuri de sticle, cutii goale de cacao, capacele de la borcanele de iaurt şi poleiala de la bomboanele de ciocolată. Deasupra patului atârnau strâmb fotografii prăfuite ale lui Bach şi Mozart, iar într-un sertar păstra insigne, mărţişoare și o cruciuliţă fără valoare. Purta numai tenişi, o pereche de toată ziua şi alta de concert. Avea abonament la Ateneu, în rândul întâi, de peste 50 de ani.
Când urca la el în cameră, foarte rar, răsufla greu şi număra totdeauna treptele cu voce tare. Vorbea singură. Băieţii îi aflaseră meteahna şi se ţineau după ea în vârful picioarelor, să audă ce spune. „Ajută-mă, doamne, să mai trăiesc şi eu“, asta zicea încontinuu, când mergea pe stradă, când cosea sau când asculta radio. Radio asculta toată ziua.
Socoteala o ţinea foarte strâns. Fiecare zi îşi avea raţia ei pe care o păstra cu îndârjire, aceeaşi, de ani. Când s-a mutat, el i-a lăsat cu cincizeci mai mult. Madam Filomena a refuzat aproape să creadă că există oameni capabili de un asemenea gest şi i-a dat în schimb o partitură veche, Nocturne de Chopin, din care lipsea sfârşitul. Trebuie s-o mai aibă şi acum aruncată pe undeva.
Episodul 1: Uneori, viaţa era frumoasă
Episodul 2: Miracolul putea să apară oricând
Episodul 3: Odată cu prima noapte de singurătate
Episodul 4: Între permis şi imposibil
Episodul 5: Când o să ne despărțim?
Episodul 6: Timpul curgea leneș, în vacanța de vară
Episodul 7: Mai bătrână decât timpul
Episodul 8: Timpul – o maşină infernală
Episodul 9: Mereu, neîmplinirea
Episodul 10: Căderea în iubire putea fi un accident prea mare
Episodul 11: Totul se suportă mai bine în doi?
Episodul 12: Într-un trup străin
Episodul 13: Ar fi putut fi romantic, dar era doar trist
Episodul 14: Acum există doar ea
Episodul 15: O viaţă mai puţin
