Acum există doar ea

Am rămas în intersecţie privind după Dora. A traversat şi s-a mai întors o dată spre mine. Nu mi-a făcut niciun semn cu mâna, mergea dreaptă în rochia ei albă. O îngereasă căzută din greșeală pe pământ. Ori plutind pe apă. Am plecat şi eu, nemulţumit că noul meu sacou nu avea buzunarele largi. M-aș fi scufundat în ele cu totul.

Eram invitat la un coleg. Se întorsese de câteva zile din străinătate și dădea o masă. Un privilegiat de pe urma căruia profita un întreg grup de prieteni. Avea pentru mine cărţi şi reviste de arhitectură, adevărată hrană. Le așteptam de fiecare dată ca un naufragiat hămesit cu ochii pe orizont, să deslușească prima pânză de corabie ivită din imensitatea oceanului. Același hău între noi și lumea aceea îndepărtată, simțit în copilărie, când mă imaginam pe marginea universului, gata să cad în întuneric.

Şi Dora mă rugase să merg cu ea undeva, oriunde. Doar că apucasem să promit. Eram aşteptat la masă şi mai era şi o după-amiază de primăvară imposibilă în care te simţi dator să faci ceva şi nu ştii ce. Bâjbâi şi poţi căpăta chiar mania contradicţiei.

Dora mă bănuieşte liber şi îmi organizează timpul după cum poate ea fugi de acasă. Eu nu mă revolt. Mă prefac liber. Atât cât pot. Nu pare s-o intereseze cum îmi petrec zilele sau săptămânile când nu sunt cu ea. E un fel de joc în care intru eu însumi fără întrebări. Știm că viitor nu avem. Dora se crede puternică sau poate aşa e jocul, suntem cât suntem, iubim cât iubim. Nu mă suspectează, nu e geloasă, apare, se instaurează, străluceşte, îşi imaginează că nu există decât ea, vorbeşte mult, frumos, misterios, dar niciodată concret, evită realitatea. Jocul, îmi spun. Eu pot să-mi duc existenţa mai departe ca şi cum Dora n-ar fi, deși simt că fără ea nimic nu ar mai avea vreun rost.

Nu lăsăm urme, nu suntem văzuţi împreună. Chiar dacă ne-am afla în aceeași adunare, n-am fi bănuiţi. E oarecum straniu. Uneori simt nevoia s-o sun, s-o aud, să mă conving că există. Firește că nu fac asta, nu vreau să risc nimic, să-i stric mariajul. Simt tot mai intens și mai des nevoia s-o ating, să intru în ea, s-o supun. Ea trece liberă mai departe. Trăiesc cu ea în somn. Uneori jocul ei e obosit, o simt atunci slabă, la un pas de căderea în lumea reală şi nu vreau, nu vreau, preiau eu rolul, joc eu atunci, anulând dramatismul. Vorbim despre tot, despre orice, niciodată despre noi, de teamă să nu descoperim că totul e vis.

Locuinţa colegului meu e la câţiva paşi de aici, dar amân să mă duc. Deşi e târziu, mă întorc în acelaşi local unde mai devreme fusesem cu Dora. La aceeaşi masă. Chelnerul mă recunoaşte. E prietenos. Îmi aduce o votcă mare. Îmi aprind o ţigară. Fumez din ce în ce mai puţin în ultima vreme. De fapt, n-am fost niciodată un fumător adevărat. Beau şi deschid o revistă. Doar aşa, de formă… nu pot citi. Nu fac nimic. Privesc localul plin. Caut fise în buzunarul hainei. Marta aşteaptă de câteva zile s-o sun.

O mână mi se aşază pe umăr. Mă întorc. E Radu. Zâmbeşte complice. E cu aceeaşi blondă fadă, cu maxilarele înţepenite. Nu pare să vorbească vreodată. Nu mi-o prezintă. O ştiu. Mă ştie şi ea. Schimbăm câteva cuvinte, fără să mă ridic. Tocmai plecau, luaseră masa aici. Blonda mutilează nişte ghiocei între degete. Mă întreb dacă m-au văzut cu Dora mai devreme. Radu nu spune nimic. Îmi strânge mâna şi o împinge pe blondă spre ieşire. Blonda pare că trebuie mereu împinsă pentru a face ceva. Mă întreabă apoi brusc: ”Ai mai primit ceva reviste din străinătate?” Îi sun că tocmai mă duceam la un coleg proaspăt întors de la Paris.

”Ah, spune Radu, ține-mă la curent. Pasiunea mea rămâne arhitectura, după ce le citești poate mi le împrumuți.” Îi promit că zilele următoare am să trec pe la atelier. Radu îmi surâde binevoitor și se grăbește să o prindă pe blondă din urmă. Privesc după ei. Lui Radu îi place să mă ştie cu Marta. Am impresia că Dora l-ar contraria. Doi nenăscuți deodată ar fi de altfel prea mult pentru oricine nu se gândește prea des la apele facerii. Ce coincidență să mă întrebe de reviste tocmai în seara asta. Are fler.

Mai cer o votcă şi chelnerul e tot mai prietenos, ca şi cum am fi într-o conspiraţie absurdă. Trăim într-o lume care nu are nevoie de conspiraţii. „Bărbaţii au acest avantaj, ei pot intra într-un local şi pot bea și se pot elibera,” îmi spune Dora. „Femeile își răsfrâng suferinţa sau furia pe cei de lângă ele, ca şi cum ei ar fi vinovaţi de nefericirea lor.” Misogină, iubita mea. „Mă bucur că nu sunt bărbat”, spune râzând, „altfel ar fi trebuit să am de-a face cu toate femeile astea neliniștite.”

Când mă gândesc la ea simt cum mi se umflă pieptul, mi se întăresc mușchii, mă simt dintr-odată altfel, puternic, gata să mut munții cu mâinile mele, ori să le netezesc vârfurile, până ar ajunge câmpie, mare, întindere de nisip. Dora s-ar plimba ca o cămilă prin deșert, alene, contemplând cerul și orizontul fluid și mi-ar spune că suntem născuți din apă și tot apei ne vom reda. Când mă gândesc la ea, mi se zbate un porumbel în piept. „Ești slab de înger, iubitule.” Nu mă mir că unii deplâng intraductibilitatea sufletului. Aș putea aluneca odată cu îngerul acela imponderabil, m-aș topi și eu într-un fir de nisip. Dora intuieşte punctele mele slabe şi îmi aruncă atunci alt fel de vise, abstracte, neclare, pe care eu mă grăbesc să le am. Ca şi cum doar în vis, într-o lume neîncepută, am putea fi împreună.

Aş vrea să rămân aici, să mai cer o votcă. Mi se pare că mă simt bine. De fapt, nu știu ce vreau. Să rămân, îmi spun, chelnerul mă încurajează din ochi. Mă desprind totuşi, plătesc, pornesc spre locuinţa colegului meu, un apartament mare într-un bloc vechi, cu glasvand şi parchet, şi cu o bibliotecă impresionantă, moştenită de la socru-său. Dora mă bântuie. Mi-e dor tot timpul de ea.

Mă aşteptau, nu întârziasem prea mult. Colegul meu arăta bine, mirosea bine, era bine îmbrăcat. A apărut să mă întâmpine şi nevastă-sa, inteligentă, cu distincţie şi umor. M-a aşezat la masă lângă ea. Pregătiseră un praznic adevărat, ca pe vremuri în casele mari, iar eu am uitat s-o sun pe Marta, şi am acceptat conversaţia aluzivă a unei actriţe de mâna a doua care stătea în faţa mea şi, pentru că nu voia să se îngraşe şi tot nu mânca nimic, vorbea mereu, iar pentru că tot eram disponibil, îmi vorbea mie.

Toţi vorbeau, încrucişat, haotic, tacâmurile se loveau de porţelan, cristalurile zornăiau, vocile şi ele. Asta cât au durat aperitivele, apoi atmosfera s-a calmat şi ne-am mai înţeles unii cu alţii. Un redactor de revistă, o familie de actori, una de arhitecţi uscățivi, un compozitor gras cu o femeie apatică, un scriitor prea tânăr pentru doamnele de la masă care făcea efortul să fie crezut pe cuvânt că are câteva cărţi publicate, fiica unui regizor de care auzisem vag, pictoriţă, proaspăt întoarsă din străinătate. N-au lipsit, în cele din urmă, surprizele și senzaţia.

M-am lăsat pe mâna actriţei până mi-am potolit foamea, oferind interes egal soţiei colegului meu, care, oricum, le domina pe toate. Actriţa mă tutuia cu farmec, îmi spuse că joacă la un teatru de provincie, că luase chiar şi un premiu pentru un rol secundar, la un festival secundar de teatru. Nu o interesa linia întâi, ea era destinată modestiei, trudei, ea făcea parte din plutonul care duce pe umeri carele alegorice cu campioni ai genului. Se poate şi aşa, uite că luase un premiu pentru puterea de a rezista în planul doi. Era gravă şi ofta mereu. Îmi vorbi apoi despre corespondenţa ei ascunsă cu unul din marii noştri filosofi.

Am zâmbit cât am putut de inofensiv, înghițindu-mi ironia. Ea scoase atunci ostentativ din geantă o carte subțire şi mi-o oferi peste masă, ca s-o răsfoiesc sau să-mi arate cine ştie ce, am crezut, dar nu, insistă s-o păstrez, mi-o făcea cadou, s-o citesc în linişte, era o carte după care se alerga, un jurnal al filosofilor noștri în refugiu ales. Nu protestai, nu aveam niciun chef să mai şi protestez. Mă copleşi definitiv când îmi mărturisi că acum învăţa greaca veche, tradusese chiar două-trei pagini din Platon. Chiar dacă prin absurd s-ar fi trezit nenăscută, nu mai avea niciun sens să-și aștepte vreodată nașterea. Actrița mea nu era neliniștită, nici resemnată cum părea, ci angajată în malaxorul colectiv, transpirată de ambiție. Or, nenăscuții nu transpiră. Noi suntem de apă, cum spune Dora.

Redactorul ne urmărea indispus, îi cam plăcea actriţa de provincie, dar ea prefera arhitecţii, cel puţin la ora aceea. Ne spuse încă o dată că nu o interesau cronicile elogioase care ar fi putut apărea în revista dânsului, căruia, totuşi, din prudenţă, îi arunca din când în când priviri complicate, absolut artistice. Ce să mai crezi! Am simțit o căldură neașteptată. Actrița își freca piciorul de-a lungul gambei mele continuând să-l fixeze seducătoare pe redactor. M-am lăsat mângâiat câteva secunde și mi-am retras încet piciorul fără s-o privesc.

Mâncasem suficient şi am început să ne schimbăm locurile, se auzea şi muzică acum, se despicau vieţi artistice, se risipeau spirite intelectuale, primăvara dăduse buzna peste noi şi noi ne descurcam cum puteam, cu toate ferestrele deschise spre bulevard. Se înserase, vinul colegului meu era bun, actriţa ofta, îşi tot ridica o imaginară bretea de la un inutil sutien, descoperindu-ne o bucată de piele albă care nu interesa pe nimeni, eu priveam totuşi, din politețe. Redactorul, ajuns între timp lângă noi, era timid, se uita în altă parte, în timp ce actrița probabil generaliza în gând atitudini ale bărbaţilor stupizi şi inevitabil naivi.

Ce trist trebuie să fie pentru actorii netalentaţi, pentru cei care toată viaţa declamă cuvintele scrise de alţii, aş fi vrut să-i spun actriţei mele, dar nu băusem suficient de mult, iar ea nu era nici măcar frumoasă. Nu mă plictiseam. Redactorul câştigă teren, își lipi scaunul de al ei și se lansă în propuneri. Era ceva mai bine așa. I-am părăsit şi m-am apropiat de colegul meu care le povestea din zilele petrecute la specializare familiei de arhitecţi şi compozitorului gras cu femeia apatică. Îmi umple paharul şi îmi amintește încă o dată de cărţile şi revistele pe care mi le adusese, o să le capăt la plecare.

Mă interesau povestirile de la specializări, dar n-am fost lăsat să ascult. Fiica regizorului mă luă de braţ, mă trase lângă ea, era foarte tânără, îmi spuse că mă cunoaşte, zâmbea frumos, ne-am mai întâlnit, demult, la o petrecere, nu-mi aduceam aminte? Ei, hai, cu mulţi ani în urmă, ea era elevă atunci, venise cu tatăl ei în casa unui pictor, prieten de-al meu. Hotărât, nu ţineam minte nimic şi n-am vrut s-o mint, îmi plăcea oarecum, n-a fost dezamăgită, era firesc, era copil pe atunci, îmi spuse apoi cum în seara aceea se îndrăgostise de mine, cum mă visase, aşa se îndrăgostesc fetele, dintr-odată, şi eu am crezut că-şi bate joc de mine, dar nu, era serioasă. Eu n-o băgasem în seamă, nu-i aruncasem nicio privire, eram în centrul atenţiei, sărbătoream prima mea lucrare la institut, eram acasă la Radu, ştia amănunte, asta m-a convins.

Mi-a revenit în minte petrecerea aceea, pe fată însă n-o ştiam, nu-i nimic, e totuşi plăcut să mă revadă după atâţia ani, ea se întorsese din Austria, deschisese acolo o expoziţie. Îmi povesti despre vernisajul ei, despre Viena şi austrieci, să nu mă simt stingherit, nu mă simţeam, n-am întrebat-o cum o cheamă, avea farmec. Actriţa de provincie mă căută cu privirea, mă găsi şi mă mustră, redactorul cred că o plictisea cu propunerile de promovare, doar că acum nu mai aveam chef să-i sar în ajutor.

Mai voiam să beau, fata regizorului îmi plăcea, soţia colegului meu ne privi protector, fericită că scăpase de noi, nu trebuia să ne mai invite să servim, ne descurcam singuri. Tânărul scriitor, abandonat, se ameţise, vorbea tare şi înjura apăsat pe umărul redactorului indispus că îi fusese stricat tête-à-tête-ul cu actriţa, dar s-a auzit soneria şi a apărut soţul acesteia, actor şi el, dar în Bucureşti, venea direct de la spectacol, era palid şi îi era groaznic de foame. Ne salută în grup, îşi trase platourile în faţă şi începu să înfulece, cum numai actorii ştiu s-o facă.

Redactorul se felicită că nu continuase, uite că era căsătorită, pe soț îl cunoştea, era un actor bun, habar n-avea însă că are o nevastă actriţă în provincie, şi eu iar mă înduioşai de soarta acelei femei nevoite, pe deasupra, să suporte şi gloria soţului, ce-o fi în mintea ei, în sufletul ei, singura şansă ar fi să nu fie nimic, altfel tristeţea ar invada-o. Tristeţea invadează oricum, revenii eu la fata regizorului, pe care regretam că nu mi-o aduceam aminte, că nici acum nu puteam să fac prea mult, poate din comoditate, poate din cauza primăverii, anotimp imposibil, în care nu e bine să lupţi, în care nu e bine să iei hotărâri, în care pur şi simplu nu e bine.

După ce termină de mâncat, bine băut, actorul se aşeză lângă nevastă-sa şi începu să-i facă observaţii. Acum apăru şi cuplul de senzaţie al serii: un mare prozator însoţit de nevasta lui cumsecade, şi gazdele îi primiră cu un interes pe măsură, deşi prozatorul se exprima cu mai multă uşurinţă în scris, ca partener de discuţie nu strălucea şi nimeni nu fu dispus să se ofere unei mormăieli inteligente. Ştiam câteva poveşti despre el. Cam zgârcit, cam meschin, în fine, avea ciudăţenii legate probabil de talent sau căpătate în schimbul talentului. Nu se îndupleca să lase bacşiş niciunde, de tuns îl tundea nevastă-sa, la restaurant mergea doar invitat, mai greu era cu taximetriştii. Se spune că se afla odată cu nevastă-sa într-un taxi, spre Otopeni, spre un zbor internaţional şi, apropiindu-se de aeroport, a intrat în panică, a început să se consulte cu nevastă-sa, în franceză, să nu fie înţeles de şofer, cam cât să-i lase, „e prea mult“, spunea el, „nu se face“, insista ea, „poate te-a recunoscut, eşti doar cineva“, în fine, maşina opri, şoferul îi dădu restul până la ultimul leu, răspunzându-i tot în franceză că nu-l recunoscuse, „tout va bien, merde!“ Asta da, suferinţă, pentru el care avea obsesia grandorii în public. Nimic nu-i făcea plăcere mai mare decât un cap întors după el pe stradă, un „sunteţi… ,nu-i aşa?“ El mergea pe stradă privind pe toată lumea în ochi, incitându-i să-l recunoască, iar lumea îşi vedea de treabă şi de drum. „Înţelege că nu eşti actor de comedie“, îl consola nevastă-sa, scoţându-l din sărite. Mare prozator, păcat că nu era nenăscut, ar fi dat greutate tribului nostru.

Surprizele nu se opriră aici. Soneria a fost inventată ca să se facă auzită şi se auzi, apăru o mare actriţă cu soţul ei mare poet, actriţa tânără, poetul nu, şi intrarea lor umbri familia marelui prozator care înghiţea acum mai greu, fără să prea mai ştie ce înghite.

Actriţa era frumoasă şi talentată, grațioasă și impetuoasă. Poetul îi semăna prozatorului, erau amândoi importanţi, infatuaţi. Adunarea a tăcut pentru o clipă. Bine că apucasem să mâncăm, ce ne-am fi făcut în tensiunea asta cu tacâmurile lovind porţelanul! Dar zumzetul a reînceput, odată ce poetul venise deja ameţit, iar frumoasa actriţă nu rostea decât „da“-uri, e adevărat, cu har, „da“-uri metafizice, interiorizate, nuanţate, cu inflexiuni când sentimentale, când cerebrale, „da“-uri de clasă, le spunea bine, ne-a convins pe toţi. Actriţa de provincie o privea pierdută, cu o răutate perfect mascată, încât părea indiferentă, începuse să vorbească însă cam tare, făcea gesturi explicative, teatrale, îşi rotea ochii ignorând-o voit, uite că provincia bătea scena întâi a Capitalei, cel puţin printr-un vocabular mai bogat, plus greaca veche.

Marele poet îl umili pe marele prozator încă de la sosire, povestindu-i cum, în urmă cu două zile, la Capşa, un chelner îi recitase din poeziile lui, cu lacrimi în ochi, și cum îi ceruse autograful pe bonierul de la nota de plată. Naivitatea făcea bine la ora aceea. Marele prozator îşi rezervă replica spre a o încredinţa unei reviste într-un pamflet. Altfel, toată lumea mânca alune şi zâmbea decent. Viaţa literară, culturală, artistică mai fu încă o dată despicată.

Soția amicului meu s-a arătat o gazdă perfectă până la sfărșit. La un moment dat am văzut-o cum pune niște tartine pe o farfurie, ia o ceașcă de cafea și iese discret afară. S-a întors peste câteva minute și a închis ușa încet să nu atragă atenția celorlalți . Nu m-am putut abține s-o întreb unde a fost.

„Vreun cerșetor?”

„Nicidecum”, mi-a răspuns zâmbind, m-a luat de braț și m-a dus în fața ferestrei.

„Vezi mașina aia la colțul străzii noastre? E acolo de azi dimineață. I-am dus omului ceva de mâncare.” A făcut o pauză și s-a uitat la mine cu înțeles. „În fond, nu-și face decât meseria, săracu. Noi mâncăm și bem aici și ne simțim bine. Mi-a fost pur și simplu milă.”

„Și a acceptat?”

„Sigur că da. I-am mai dus și altădată. Doar oameni suntem.”

Poate că avea dreptate, eram toți în aceeași oală, iar bucătarul șef ne trata la grămadă. Mi-am turnat un pahar mare cu vin și m-am uitat mai atent pe fereastră. Ar trebui să mă uit în general mai atent în jur. Realitatea lumii noastre are mai multe fețe. Unele schimonosite, altele furioase sau resemnate. Chiar dacă ți se face uneori greață, nu te poți plictisi.

Am căutat-o din ochi pe fata regizorului. Sătea singură într-un colț studiind adunarea. Părea nefericită. Pentru o clipă, am bănuit-o nenăscută. Dar nu era. Nenăscuții nu călătoresc în Vest. M-am apropiat și ea a început să-mi vorbească despre dezabuzare. Era tânără, ar fi putut fi şi talentată, nu-i reuşea poza, simţi că nu mă convinge şi se aruncă atunci pe condiţia creatorului într-o lume care răstoarnă valori, salvarea trebuie căutată în noi, să punem subconştientul să lucreze în favoarea noastră, mă învăţa fata regizorului şi eh, eu mă lăsam învăţat.

Îmi povesti despre debusolarea austriecilor, despre hăul lor melancolic când în lunile de primăvară, în regiunea Tirolului, suflă föenul, un vânt cald, perfid. Austria devine un crater încins cu depresii, cei suferinzi sunt sfătuiţi să părăsească regiunea până când vântul responsabil de sinucideri se va retrage şi îi va lăsa pe tirolezi să trăiască pe mai departe calmi, reci, ce zic eu de asta, mă întreabă fata regizorului. Ce să zic, primăvara era destul de blândă la noi.

Nu prea mai aveam de vorbit, băusem suficient, mă îndreptai spre telefon să încerc cu răbdare să chem un taxi. N-o mai sun pe Marta. Mă duc direct. Marta e totdeauna acasă. Mă aşteaptă totdeauna. Era târziu, dar mai aveam încă cheia. Verificai. Cheia era în buzunar.

Atunci a izbucnit scandalul. Actriţa de provincie striga, soţul ei striga mai tare şi mai frumos, se certau degajaţi, făcând abstracţie de noi, el îi trase cu putere o palmă. Din gelozie, am auzit pe cineva comentând, și actorul plecă trântind uşa. Aşa sunt familiile de actori, mă linişti soţia colegului meu zâmbind. E drept, actriţa de provincie nu era deloc descumpănită, zâmbea şi ea, cam strâmb, dar zâmbea, ştia un rol şi pentru situaţii penibile.

Am prins, în sfârşit, un taxi, m-am scuzat, am mulţumit, colegul meu mi-a dat punga cu reviste şi cărţi, am mai mulţumit o dată, am sărutat-o pe nevastă-sa, am acoperit cu privirea living-ul luându-mi un generic rămas bun. Bărbaţii erau mai toţi ameţiţi, femeile mai puţin proaspete, li se scurgea rimelul. În astfel de adunări încerc să depistez de fiecare dată dacă e vreu nenăscut rătăcit pe acolo și care dintre ei e turnătorul de serviciu. Nenăscuții sunt mai rari. Când să ies, fiica regizorului îmi spuse că merge şi ea spre casă.

Aşteptăm în faţa blocului, taxiul întârzie, îi e frig şi eu nu pot face nimic. Vine mașina, ea urcă în spate, ezit, nu apuc să urc, apare actriţa de provincie înfăşurată într-un şal negru interminabil, mirosind a naftalină, nu o ducem şi pe ea acasă? Mi se împăienjenesc ochii fără să ştiu de ce, sau mă prefac că nu ştiu, sigur, cum s-o lăsăm acolo, o ducem, ea stă la capătul lumii, într-unul din acele cartiere care mărginesc oraşul. Fata regizorului lansează atunci ideea s-o lăsăm întâi pe tânăra doamnă, noi aveam oricum acelaşi drum la întoarcere, n-am reuşit să aflu cum de ştia ea drumul meu.

Actriţa râde fals şi răutăcios, râsul ei mă enervează, îmi e antipatică actriţa, poate că i-am şi plâns cam mult de milă. Îi țin portiera și înainte să urce îmi șușotește la ureche: „Ai ce grijă. Lumea spune că e turnătoare.” Am ridicat din umeri. Nici nu sunt sigur că am auzit bine ce mi-a spus.

Mă văd cu cele două femei în maşină, ele pe bancheta din spate şi nu înţeleg ce caut eu acolo, la ora aceea, alergând la capătul lumii, când trebuia să fiu de mult la Marta.

Actriţa cade iar în logoree, are un rol dramatic acum şi râsul ei devine grotesc, facem toţi trei parte dintr-o comedie pe care refuz s-o accept, îi sunt recunoscător fetei regizorului că tace, drumul nu se mai sfârşeşte, devin nerăbdător şi tot mai nervos. Simt o mână pe braţ, strecurată printre scaunul meu şi cel al şoferului şi îngheţ pentru o clipă de ruşine, derutat trag cu ochiul la şofer, conduce impasibil, îmi cobor privirea asupra mâinii albe şi nu recunosc, fac apel la logică, mâna trebuie să fie a fetei regizorului, da, ea stă în spatele meu, e mâna stângă, deci e fata regizorului. Mă liniştesc pentru a mă nelinişti şi mai mult.

Ajungem, în sfârşit, actriţa coboară, abia mormăi ceva, răsuflu uşurat, mă gândesc să trec în spate, dar nu mai am cum, şoferul întoarce, întreabă adresa, acum răspunde fata regizorului și mă las purtat. Ar vrea să ne culcăm împreună. Altădată m-aș fi dus. Acum n-am chef. Acum există doar Dora. Ea îmi umple gândurile și somnul. Și insomniile. Plătesc și cobor. Privesc cum taxiul cotește și se pierde pe o stradă pustie. Rămân blocat pe trotuar. Nu vreau să mă duc la Marta, nu mă mai pot preface. Trupul ei a amuțit pentru mine. Și atracția amuțește, ca păsările noaptea. Și dacă brusc nu mi-ar mai păsa de nimic și de nimeni, dacă aș da buzna acasă la Dora, dacă aș smulge-o din pat, de lângă Andrei, și aș fugi cu ea? Unde? Dacă îi fac mai mult rău decât bine?

Îmi iau somniferul și adorm îmbrăcat pe canapea în fața televizorului mort. Visez cum înot într-un râu învolburat. Când ies, trupul îmi e uscat, nicio picătură de apă.

Episodul 1: Uneori, viaţa era frumoasă

Episodul 2: Miracolul putea să apară oricând

Episodul 3: Odată cu prima noapte de singurătate

Episodul 4: Între permis şi imposibil

Episodul 5: Când o să ne despărțim?

Episodul 6: Timpul curgea leneș, în vacanța de vară

Episodul 7: Mai bătrână decât timpul

Episodul 8: Timpul – o maşină infernală

Episodul 9: Mereu, neîmplinirea

Episodul 10: Căderea în iubire putea fi un accident prea mare

Episodul 11: Totul se suportă mai bine în doi?

Episodul 12: Într-un trup străin

Episodul 13: Ar fi putut fi romantic, dar era doar trist

(sursa foto: click.ro)