Îți spuneam: suntem intruzivi cu unghiile, cu dinții
Și visăm la banchetele din spatele nostru,
Și nu o să mai știe drumul taximetristul
Și cine suntem — și o să ne doară.

Desigur, despre sticlele alea verzi de bere Heineken
Rostogolite pe sub pat, nu ne mai amintim,
Și nici de gunoiul nedus cu zilele.

Amintirea perpetuă ne copleșea,
De sub masa unde se adunau cei nelegați de glezne,
În camera 98 — cei care nu mai purtau
Niciun nume al vieții.

Și era energie bună
De invada demisolul celor șapte metri pătrați,
În lumina de la veioză.
Ce e rău în asta, spuneai,
Amețită după nopțile în care tresăreai din somn,
Copleșită de frica morții.

De atingerile ușoare de care îți povesteam —
Să nu te temi, doar ne dau de știre,
Se va întâmpla ceva.

Din pat o masă înaltă
Și iar un pat, câteodată șifonier
Și din nou pat,
Și tava aceea ciobită
De care mereu îți promiteam:
„O să cumpăr alta din Piața Obor.”
Mereu uitam.

Și unde să se drăgostească
Doi morți ce își ciuguleau, zâmbind,
Firimituri de pâine din coapsele roase?
Ce e rău în asta, îmi spuneai.

Așa de tristă, cu ochii tăi mari și umezi.
Așa de tristă, încât eu — atât de fericit
În mirarea mea de răspunsul
Ce întârzia să apară.
O să rămâi toată viața cu mine, speram.
Ce e rău în asta?

Nu te-am înțeles când te pieptănai încet,
Foarte încet, cu privirea golită
De spatele oglinzii brurate.
Doar egoismul meu apăsa pedala de accelerație
A taxiului —
Să continuăm un drum care nu era al nostru.

Se va întâmpla ceva.
Cu toată dragostea,
Toată dragostea mea.

(din manuscrisul „De dragoste”)

Post-ul Dragostea mea apare prima dată în Literatura de azi.

Și cai se văd de pe câmpii
Ce-n îmbrățișări aleargă,
Smulgându-mi anii tot mai vii
Pe-un simț ce tot se vaită.

De dor durându-mi tu alintul
Ca din Uranus să-mi dai gheață
Și să-mi croiesc din nou veșmântul
Cu flori culese din verdeață.

În păr să-mi prind un licurici
Să-mi împletești tu coada,
Din cer îmi plouă cu sclipici
Un curcubeu pictând parada.

Post-ul Găteală apare prima dată în Literatura de azi.

Nu este loc de febră arsă,
rămân deschisă în fior sihastru,
mă leg de stele albe,
strig a moarte aspră,
mă leg în lanțuri cu pedeapsă.

M-aude doar suspinul din umbrelă
ce tace-n ochiul din fereastră,
îmi simte dorul ridul larg din pleoapă
ce se deschide-n bocetul ce curge apă.

Și când mi-e dor…, mi-e dor,
fug peste dealuri lângă val de mare,
m-acopăr cu nisipuri înflorite,
trag voalul nopții și sărut un astru.

Și când mi-e dor, rămân să mor…

20 august 2024

Post-ul Și când mi-e dor apare prima dată în Literatura de azi.

Munți și râuri, clădiri vechi, tradiții ce răsar,
Mâna timpului și-a strămoșilor se simte în dar.
Unitatea, respectul, solidaritatea –
Lumini care țes împreună o lume întreagă.

Îmi iubesc poporul, natura și trecutul sfânt,
Fiecare loc e o lecție, un vis ce mă ține avânt.
Pitoresc și măreț, fiecare colț e o poveste,
Iar inima tresaltă în fața istoriei ce crește.

Să fim călători prin propria noastră țară,
Să descoperim oameni, idei și speranța rară.
Prin drumuri și culturi ne deschidem spre lume,
Și-n călătorii aflăm cine suntem cu adevărat ACASĂ.

Post-ul Călătorul neobosit apare prima dată în Literatura de azi.

Luna în mintea ta ca să o faci prizonieră în propria ta dramă.

Imită zâmbetul unui copil și deschide ochii spre viață și spre Lumină.

Totul începe cu o umbră și se sfârșește cu o umbră, căci o poveste nu are nicio magie fără un început și un sfârșit. Umbra unui sunet și a unei îmbrățișări doare atunci când ochii sufletului o simt și o văd dincolo de vorbele de rămas-bun.

Să asculți sunetul acelor umbre ce noaptea se plimbă în gândurile noastre, să vezi acele culori din vis cu care să învingi neputința în fața destinului. Umbrele acelor voci închide-le într-o temniță a uitării, nimeni și nimic nu-ți va transforma amintirile în cenușă atât timp cât le vei ține prizoniere în mintea ta.

Totul e geometrie în jurul tău, dar să știi că și umbrele au geometria lor, însă o geometrie unde cercul și liniile se transformă în unghiuri ascuțite, ca o armă ce poate lovi zâmbetele oamenilor aflați în luptă cu propriile gânduri.

Umbrele nu îți dau putere să lupți și să învingi remușcările și regretele, ele îți sunt uneori armă, alteori scut pentru suflet.

Tu să știi, ochii sufletului orbesc doar în ziua în care se pierd în lacrimi.

Umbrele au o muzică a lor auzită doar de un suflet pierdut pe un drum al deșertăciunilor și stricăciunilor.

Oare Lumina face umbră în sufletul tău sau Umbra face lumină?

Tu să nu fii umbra suferințelor și nici a dramelor, poți fi eșec sau reușită, dar niciodată să nu fii umbra rănilor nimănui.

Text dedicat unui copil rănit de părinți

Post-ul Umbre apare prima dată în Literatura de azi.

în zorii zbiciți pe gresii albastre
artefactele brumei
se vând pe sub mână
contrabandiștii de emoții
își înghit gândurile
și fug spre lumi violente

iubito
lasă-mă-n catamaranul de opal
sub respirația lunii
să mă pot întoarce la tine
mai albastru
mai bogat în brume
apoi să zbor spre arșița verii
pe țesătura de aur a amiezii
acolo unde unicornii
își leapădă trofeele
să mă pot reîntrupa
în rege de pământ
legat cu lanțuri vechi de nerostitele cuvinte

peste punte se aude-un ecou
catamaranul vorbește cifrat cu un astru
mă transform fără voie
într-un opaiț vechi
și mă dizolv
într-al inimii tale halou

Post-ul Cuvinte nerostite apare prima dată în Literatura de azi.

în rame aurite sufocate sub geamuri

groase în muzee cu spatele la zid

precum și în natură le e prea mult

să umple doar dintre contururi goluri

 ele născute din dogoarea focului solar

cer libertate ca fiice ale luminii transparente

vor existența esența în stare pură garantată

ca și dreptul la tonuri semitonuri și amestec

la a sta în umbră  a se abține în întuneric

pe scurt a fi în sine fără tirania formei

Post-ul Culori apare prima dată în Literatura de azi.

Mă secondezi tăcută și nefirească
invizibilă și implacabilă
dar singura care nu mă minte
singura care-și ține promisiunile
chiar dacă știu că mă vei surprinde
dacă nu cumva
ceasul cu limbile-ncleștate
va deconspira vântului clipa aleasă.

Sângele-mi fierbe
într-o oglindă spartă de gânduri
într-o lume de ceață volatilă
iluzii și hazard
cu zile nesfârșite sau ani cât o secundă
speranțe neîmplinite …

Tu.
Singura certitudine din viața mea!

Te simt în tăcerea ce urcă în piept
în clipa când gândurile se opresc
când timpul se zbate și nu-și găsește drumul
iar aerul refuză să mai intre în plămâni.
Îți ascult bătaia inimii de fier
când frunzele le preschimbi în aramă
topind marginile lumii.

Efemeritatea-mi devine clară
sub lupa certitudinii tale
stârnind admirația
într-un cocteil din frică
reverență și resemnare.
Suflul tău înghețat îmi deschide porțile misterului
sfărâmându-mi în palme vasul de lut al logicii
îmbrățișându-te
sub ghilotina certitudinii autentice.

Post-ul Singura certitudine apare prima dată în Literatura de azi.

– Vezi că ți se cere prețul, auzi de afară vocea unui muncitor, împleticită de la țuica din care tot gusta de dimineață.

– Ce?! Cum? – se grăbi să-l întrebe, împiedicându-se de prag.

– Nu, nimic, dom’ profesor, vorbeam cu el, se grăbi omul să explice arătând spre colegul care venea cu o freză de șlefuit.

– Acu’ ce faceți? Reparați ușa?

– Ușa e bună, n-are nimica!

– Și de ce scârțâie?

– Nu scârțâie, dom’le!

Și începe să o închidă și să o deschidă demonstrativ.

– Tu nu vezi, uăi, că scârțâie? – se bagă muncitorul cu freza. Are dreptate domn’ profesor! Și scârțăie doar când se deschide! Ia închide-o… Vezi, n-are nica!

– Hmmm… Și se scarpină pe bărbia nerasă. Dacă ar fi bunelu’ aici ar zice că a intrat cineva, un duh, o fantomă, un strigoi… Și…și că se va întâmpla ceva rău!

Păi cum să nu se întâmple ceva rău, dacă va trebui să facă parte din Comisia de Etică? Și să voteze cum îi va spune Emeritus? Și să citeze tot pe cine zice Emeritus? Și să treacă la examene tot pe cine…

– Bun, da’ cine a intrat?

– Când ai pus blatu’ la bucătărie, n-a căzut niciun tacâm?

– Ba da!

– Ce?

Lumina soarelui pe nervurile balustradei. Șolduri netede de femeie. Dar de ce miroase atât de tare a țigară?! Doar le-a zis să nu fumeze aici!

– O lingură.

– Atunci va veni aici o femeie. Una cu păcate nespuse la spovedanie. Și râd amândoi. Da’ tu te-ai tuns la frizer, uăi?! Ești nebun? Zece beri! Așa, îți dau mașina, îi pui un număr…

Păi sigur, acum se iau în considerare inclusiv sesizările anonime. Suficient să declare două tipe, și…

– Mai terminați, măi! Ce-i cu voi, ați băut prea mult?! Sau nu v-ajunge bacșișul?

Cel cu freza înălță din sprânceana stângă.

– Păi… nu prea!

Post-ul Ușa care scârțâie apare prima dată în Literatura de azi.

La profonde mer sous le clair de lune,

Eclaircie par son rayon blond,

Tout un monde rêve là, au fond

Et des étoiles porte sur l’onde brune.

Mais demain elle s’enrage altière

Et meut un monde noir là-bas

Sur ses milliers et milliers bras

Apportant la mort – des pays enterre.

Ce jour, diluvium, demain murmure,

Une harmonie qui n’a pas de confins

De la sorte est son caractère obscur.

Ainsi est l’âme dans l’antique mer

Elle n’en a cure – elle ne m’inspire rien

Indifférente, solitaire – ô, mer.

Traducere Emanuela Bușoi

ADÂNCA  MARE …-  Mihai Eminescu

Adânca mare sub a lunei faţă,

Înseninată de-a ei blondă rază,

O lume-ntreagă-n fundul ei visează

Şi stele poartă pe oglinda creaţă.

Dar mâini – ea falnică, cumplit turbează

Şi mişcă lumea ei negru-măreaţă,

Pe-ale ei mii şi mii de nalte braţe

Ducând peire – ţări înmormântează.

Azi un diluviu, mâine-o murmuire,

O armonie, care capăt n-are –

Astfel e-a ei întunecată fire,

Astfel e sufletu-n antica mare.

Ce-i pasă – ce simţiri o să ni-nspire –

Indiferentă, solitară – mare!

Post-ul La profonde mer… – Mihai Eminescu apare prima dată în Literatura de azi.