Dragostea mea

Dragostea mea, azi se împlinesc un an și opt luni
De când încerc să scap de tine.
E ziua în care tu te-ai născut.

Îți spuneam: suntem intruzivi cu unghiile, cu dinții
Și visăm la banchetele din spatele nostru,
Și nu o să mai știe drumul taximetristul
Și cine suntem — și o să ne doară.

Desigur, despre sticlele alea verzi de bere Heineken
Rostogolite pe sub pat, nu ne mai amintim,
Și nici de gunoiul nedus cu zilele.

Amintirea perpetuă ne copleșea,
De sub masa unde se adunau cei nelegați de glezne,
În camera 98 — cei care nu mai purtau
Niciun nume al vieții.

Și era energie bună
De invada demisolul celor șapte metri pătrați,
În lumina de la veioză.
Ce e rău în asta, spuneai,
Amețită după nopțile în care tresăreai din somn,
Copleșită de frica morții.

De atingerile ușoare de care îți povesteam —
Să nu te temi, doar ne dau de știre,
Se va întâmpla ceva.

Din pat o masă înaltă
Și iar un pat, câteodată șifonier
Și din nou pat,
Și tava aceea ciobită
De care mereu îți promiteam:
„O să cumpăr alta din Piața Obor.”
Mereu uitam.

Și unde să se drăgostească
Doi morți ce își ciuguleau, zâmbind,
Firimituri de pâine din coapsele roase?
Ce e rău în asta, îmi spuneai.

Așa de tristă, cu ochii tăi mari și umezi.
Așa de tristă, încât eu — atât de fericit
În mirarea mea de răspunsul
Ce întârzia să apară.
O să rămâi toată viața cu mine, speram.
Ce e rău în asta?

Nu te-am înțeles când te pieptănai încet,
Foarte încet, cu privirea golită
De spatele oglinzii brurate.
Doar egoismul meu apăsa pedala de accelerație
A taxiului —
Să continuăm un drum care nu era al nostru.

Se va întâmpla ceva.
Cu toată dragostea,
Toată dragostea mea.

(din manuscrisul „De dragoste”)