Daniel Cristea-Enache
În timp ce 11 elegii reprezintă un amplu poem, desfăşurat, dar unitar, perfect articulat şi coerent simbolic în detenta lui vizionară, În dulcele stil clasic, la extrema cealaltă, reuneşte poeme de factură foarte diferită. Diferenţele sunt aici considerabile: între vechiul şi ineditul Nichita Stănescu, şi, pe de altă parte, între faţetele noului ego liric, între măştile lui.
Lăsând deoparte filonul poeziei erotice (care nu va seca niciodată la autorul ce debuta cu Sensul iubirii) şi pe cel al poemei tragice, în care cunoaşterea se loveşte de propriile limite ale reprezentării, să observăm inaugurarea a două serii lirice, oferită lectorului deodată cu explorarea lor. Prima şi cea mai importantă e marcată încă din titlu. După lecţia modernistă despre poezie, Nichita Stănescu se întoarce acum la „dulcele stil clasic”, într-un postmodernism încă-„şaizecist” (căci volumul e din 1970, iar deceniul următor începe în 1971) de toată frumuseţea. Dar, aşa cum şi „clasicitatea”, şi „dulceaţa” stilului vechi trebuie luate cu rezerva ghilimelelor, întoarcerea în trecutul istoriei literare e numai aparentă.
Este o preluare de recuzită preromantică, de gestică amoroasă şi figuraţie a jeluitorului eu îndrăgostit, o reiterare de sonuri ale Văcăreştilor şi ale lui Conachi. Culoarea acestei recondiţionări nu e însă numai şi neapărat una veselă. Nu avem în paginile volumului simple digitaţii euforice, dar experienţe poetice în toată puterea cuvântului, ambalate ludic şi ascunse (nu foarte bine, totuşi) sub o miză minoră. „Dintr-un bolovan coboară/ pasul tău de domnişoară./ Dintr-o frunză verde, pală/ pasul tău de domnişoară.// Dintr-o înserare-n seară/ pasul tău de domnişoară./ Dintr-o pasăre amară/ pasul tău de domnişoară”: sunt primele două strofe din poemul titular, în care combinarea registrelor se topeşte parcă în graţia lirică, în melodicitatea compusă a unui sentiment. Cum a ajuns poetul elegiilor abstracte la acest „tabiet al romanţei” execrat, în Poezia leneşă, de Ion Barbu?
Ipoteza mea e că nu din simplă joacă sau „moft”, dintr-o spontaneitate nefiltrată, ci prin tatonări succesive, în cadrul elastic al unor experimente făcute la vedere. Înainte de a recupera şi a mixa (re)creativ stilurile primilor noştri stihuitori, Nichita Stănescu priveşte cu o curiozitate pe jumătate mimată, pe jumătate reală materialul cu care lucrează. Nu simbolurile, referinţele culturale, corola de artefacte mitice a Poeziei îl interesează la acest nou examen al ei. Nu materia (oricum uşoară, aerată) a universului său poetic, nici reperele deja consacrate ale imaginarului personal. Nici măcar necuvintele sondate în faza unui volum anterior. Cuvintele însele, urmele lor grafice lăsate pe hârtie, sunt studiate de un artist care, folosindu-le din prima tinereţe în modulaţii incomparabile, vrea acum să şi le fixeze. Cuvânt, încă o dată: nu ca un complex sonor, nu ca un referent precis, nu ca o semnificaţie plurală, în fine, nu ca o uşă secretă către o irealitate abundentă. La fel, conceptul sau eufonia unui anumit termen ies din unghiul privirii autorului.
Interesul lui vizibil, ilustrat de o întreagă serie de poeme, e pentru componenţa aşa zicând literală a cuvintelor: a fiecărui cuvânt din limba română. Ceea ce se repetă în spaţiul literaturii (şi în cel condensat al poeziei, cu atât mai mult) are un plus de semnificaţie pentru lectorul avizat. Nichita Stănescu va repeta şi pentru cel mai puţin atent cititor că poezia, orice poezie, este făcută din cuvinte; şi că un cuvânt, orice cuvânt, e compus din silabe şi apoi din litere. Mai departe, nu se poate merge:
Subţioara umbrelor murdare
ale florilor de dalb, de măr,
Doamne Sfinte, iar mă doare
ca şi „A” din adevăr…
Port mirosul lung la mine
cel murdar, ca „R” de râs
Eu beau roşul din lumine
şi, şi sarea ta din plâns…
Hai, respiră-mă odată,
poate te sufoci cu mine.
Beau şi verdele de-ndată
de la tine din vechime
Şi îţi las oarbă vederea
cum e „I”-ul şters de gumă.
Îmi miroase azi puterea
tot a iarbă şi-a legumă.
(Mirosind a înger)
Şi aşa; mă suge cuvântul,
şi aşa; mă muşcă litera „A”.
Eu sunt pământul, pământul
vorbirii cuiva.
Şi aşa; mă muşcă litera „F”.
Sărat cum sunt mă muşcă.
Eu nu ştiu de ce, ea ştie de ce.
Şi ce gură are Doamne, de puşcă
Şi-a pus-o pe inima mea.
Litera „I” adică, litera „I”.
Doamne a răsărit o stea,
o stea scrisă: „A FI”…
(Steaua scrisă)
Ochiul se face frumos sau urât
de după ideea de dedesubt
Timpul se face de semizeu
dacă „tu” îl iubeşte pe „eu” […]
(Şi adevărată, – şi jucată)
Am să mănânc puţin pământ,
poate se mistuie cu el
interiorul ochi cel al lui «sunt»
în revederea lui acel –
„A fi mai orb decât am fost”
mai dinainte de-a mă naşte,
„A fi mai mort decât am fost”
de dinainte de-a mă naşte
(Lăuntrul ochi)
Un pământ numit România, publicat cu un an în urmă, ne reţine atenţia cu un exemplu similar:
Ce tragedie cuvântul „iubito”!
După litera „I” urmează litera „U”,
după litera „B”, litera „I”,
apoi „T”, apoi „O”…
Şi asta-i ca şi cum ar trece un timp
între „I” şi „O”,
deşi „Iubito” nu are timp,
ci este tot şi dintr-o dată.
Sau nu: a fost… Sau nu: va fi
sau este pur şi simplu.
(Împotriva cuvintelor)
A, I, O, U… Am mai întâlnit undeva, puse sub lupă, aceste vocale. Dar dacă la Nichita Stănescu versurile care le focalizează sunt, aproape toate, de o platitudine dezarmantă, la Rimbaud viziunea poetică le integrează într-un chip organic şi într-un mod artistic excepţional. Să parcurgem faimoasele Voyelles rimbaldiene. În versiunea originală:
A noir, E blanc, I rouge, U vert, O bleu: voyelles,
Je dirai quelque jour vos naissances latentes:
A, noir corset velu des mouches éclatantes
Qui bombinent autour des puanteurs cruelles,
Golfe d’ombre; E, candeurs des vapeurs et des tentes,
Lances des glaciers fiers, rois blancs, frissons d’ombelles;
I, pourpres, sang craché, rire des lèvres belles
Dans la colère ou les ivresses pénitentes;
U, cycles, vibrements divins des mers virides,
Paix des pâtis semés d’animaux, paix des rides
Que l’alchimie imprime aux grands fronts studieux;
O, suprême Clairon plein des strideurs étranges,
Silences traversés des Mondes et des Anges:
– O l’Oméga, rayon violet de Ses Yeux!
Şi în traducerea lui Ion Frunzetti, pe care o prefer altora:
A brun, E alb, I roşu, U verde, – O vânăt. Oare
Voiu şti cândva geneza de taină să v-o spun?
A, brâu catifelat de muşte-n roiuri, brun
Ce zumzăe pe câte vre-o proaspătă duhoare.
Golf greu de umbră. E, alb abur, albe pânze
Gheţari cu lănci de sclipăt, regi albi, corole-n vânt.
I, purpuri, sânge ftizic, superbe guri râzând
De furii, de beţie sau de căinţi pătrunse.
U, ciclica vibraţie a mărilor verzui.
Odihna presărată cu pajişti şi cu turme;
Tăceri gravând alchimic pe-naltul frunţii, urme.
O, trâmbiţa veciei, stridenţe şi înfrângeri
Tăcerea străbătută de aştri şi de îngeri
O, òmega, fùlger albastru al òchilor Lui.
Comparaţia este net defavorabilă poetului nostru. Cum se explică însă faptul că un autor care jonglează de peste un deceniu cu limba „poezească”, un prestidigitator ca Nichita Stănescu, speculator de geniu al resurselor de expresivitate latente în cel mai banal enunţ, nu se poate ridica, în strofele citate, deasupra unui nivel de cvasimediocritate? Să fie, deodată, liderul incontestabil al neomodernismului românesc un neputincios liric? Un versificator stângaci, cu „inspiraţii” şi jocuri de cuvinte – de litere – precum cele din fostele oracole ale foştilor liceeni?
Iată un M – I – S – T – E – R.
(fragment din „Lyrica magna”, Ed. Curtea veche, 2010)
Episoade precedente din „Lyrica magna” pot fi citite aici:
26.10.16 – „Mă las locuit de o impresie sumară”
19.10.16 – Din nou, noi
12.10.16 – Suntem doi și singuri
5.10.16 – Din afara lui însuși
28.09.16 – Secunde fărâmițate
22.09.16 – „Pe mine însumi mă dor”
15.09.16 – „Izbește-mi tâmpla de stele”
7.09.16 – „Invizibilul soare”]
