„Pe mine însumi mă dor”

Dacă parcurgem în ordinea apariţiilor editoriale (fiindcă există şi o succesiune „manuscrisă”, diferită) opera poetică a lui Nichita Stănescu, remarcăm o anumită constantă vizionară. Modul în care autorul dematerializează lumea şi îi densifică structura ideală este acelaşi de la debut şi până la pragul dintre antume şi postume.

Modificările operate, adesea derutante, ţin de morfologia naturii şi a cuv­­­­­­­­­intelor reciproc condiţionate, de transformarea poemului într-un teren al tuturor experimentelor propulsive. Intervalul în care Nichita Stănescu ia act de el însuşi, ca liric căruia i se îngăduie totul, este cel al pregătirii volumului Dreptul la timp. O dată cu publicarea acestuia, în 1965, se poate observa cum timidităţile de tinereţe dispar şi scriitorul se asumă în integralitatea artei şi a expresiei sale poetice.

Este şi un moment istoric favorabil, de liberalizare a regimului politic, cu schimbarea gărzii (Dej-Ceauşescu), a presiunii nivelatoare şi a mentalităţilor. Dar adevărul e că Nichita Stănescu a aşteptat acest moment şi a dat, în volumele precedente, indicii clare că nu-l va rata. Breşele şi nişele făcute de el în prefabricatele producţiei oficiale, ale „poeziei” decerebrate, angajate plenar în preamărirea Partidului, sunt lărgite până la inversarea raportului dintre textele evazioniste şi cele conformiste. Ca şi alţi câţiva colegi de generaţie „şaizecistă”, dar cu un accent personal mai rezolut, Nichita Stănescu se vindecă acum de frica socială, iese din pluton şi se înfăţişează cu superbia dintotdeauna a poetului. Cu alte cuvinte, la această dată, N. Stănescu devine Nichita.

Prima secvenţă din amplul poem Enghidu începe cu un vers imposibil de conceput, spre a fi publicat, în anii din urmă ai realismului socialist; şi ea proiectează pe spaţiul unei pagini o serie de imagini insolite, ce vor deveni în timp caracteristice. Versurile respective nu se numără printre cele mai reuşite ale lui Nichita Stănescu, dar ele se impun imediat ca stănesciene într-o concentraţie pură:

Priveşte-ţi mâinile şi bucură-te, căci ele sunt absurde.

Şi picioarele priveşte-ţi-le, seara, drept cum stai,

atârnând spre lună.

Poate că sunt mult prea aproape ca să mă vezi,

dar şi aceasta e altceva decât nimic.

Mă voi face depărtare, ca să-ţi încap în ochi,

ori cuvânt, cu sunete de mărimea furnicii,

ca să-ţi încap în gură.

Pipăie-ţi urechea şi râzi şi miră-te că poţi pipăi.

Pe mine însumi mă dor, în scurta trecere.

Mi-am întins privirea şi ea a întâlnit un copac,

şi el a fost!

Umerii priveşte-mi-i, şi spune-mi că sunt cei mai

puternici pe care i-ai văzut, după iarbă şi bivoli,

căci fără pricină sunt aşa.

Cu ei mut depărtarea, ca pe un sac de piele

la moara de vânt.

De-aceea când mă ard în străfundul ochilor

niciodată atinsele de mine lumini,

suavă durere albastră-mi întind peste creştet,

să-mi ţină loc de cer.

Şi dacă mă dor pe mine însumi, cu râuri,

cu pietre, cu o dungă de mare,

atât cât să-mi fie toate un pat,

totdeauna neîncăpător gândului meu

în veşnică creştere, o, n-am să ştiu că şi tu

te dori pe tine asemeni, şi nu eu sunt acela

cu care vorbesc!

Găsim aici elemente, aspecte, mărci ale unei poezii pe care sistemul de constrângeri sociale şi determinări ideologice nu o mai poate apăsa. Ca nişte corpuri scăpate atracţiei gravitaţionale şi plutind leneşe prin spaţiu, versurile se sustrag realităţii istorice şi tradiţiei culturale, evoluând autonom, propulsate fiind de imaginaţia puternică şi de mobilitatea asociativă a autorului.

Acesta se distribuie în piesele lui lirice şi se analizează ca protagonist, urmărindu-se cu o reală curiozitate, dinlăuntru şi din afară. Adoptă, simultan, postura demiurgică şi pe cea omenească, luând dintr-o sferă puterea şi distanţa, perspectiva, iar din cealaltă – senzaţiile, emoţiile, sentimentele. Totul, într-un turbion de imagini şi asociaţii în care, la o proiecţie mai lentă, observăm fundamentele filozofice, reminiscenţele de lectură şi experimentele „candide”. „Pe mine însumi mă dor”, scrie Nichita Stănescu în spirit grav-eminescian, dar într-o forţare egocentrică a gramaticii. După care nu se poate abţine să se joace puţin cu verbul durerii, punându-l la persoana a II-a singular, a lui Enghidu, într-o formă absolut imposibilă, stridentă: „şi tu te dori pe tine asemeni”.

Poetul întoarce aşadar cuvintele pe toate feţele şi le speculează imperfecţiunile (de semnificare şi sonorizare), ajungând până la unităţi de absurd versificat. Acestea vor domina, mai târziu, volumul În dulcele stil clasic. În acelaşi timp însă, autorul se foloseşte de materialul verbal şi într-un tip diferit de enunţare, ignorând omonimia şi polisemia, pentru a dezvolta câte un „raţionament” poetic. Cuvintele sunt, în aceste cazuri, strict funcţionale, cu un rol sensibil diminuat. Nu ele sunt solistele, vedetele, centrul de interes. Contribuie, doar, la validarea şi transmiterea unui mesaj liric, care poate implica o idee, o viziune, un sentiment – sau toate la un loc. Iată, din Enghidu, câteva mostre: „Mă voi face depărtare, ca să-ţi încap în ochi,/ ori cuvânt, cu sunete de mărimea furnicii,/ ca să-ţi încap în gură” (perfect coerent, dintr-o perspectivă răsturnată a subiectului); „Mi-am întins privirea şi ea a întâlnit un copac,/ şi el a fost!” (demiurgie reactualizată); „mă ard în străfundul ochilor/ niciodată atinsele de mine lumini” (platonism, într-o expresie cu totul personală) „Cu ei mut depărtarea, ca pe un sac de piele/ la moara de vânt” (tropi de o mare pregnanţă)…

Insist asupra acestei secvenţe lirice şi încerc s-o disec la modul demonstrativ fiindcă ea este realmente reprezentativă pentru poezia lui Nichita Stănescu. Atât pentru cele două direcţii principale de structurare a acesteia, cât şi pentru arta combinatorie ce a stârnit atâtea perplexităţi cititorilor, amatori sau profesionişti. Fie că mizează pe ansamblul reprezentat de un poem (ceea ce ar trebui să ne facă atenţi la coeziunea simbolică, la filozofia şi la atmosfera acestuia), fie că, dimpotrivă, urmăreşte destructurarea, spulberarea oricărei posibilităţi de meditaţie lirică (oferind lectorului un text complet destabilizat, particule dezagregate de poezie, ca la un Bacovia mai senin), Nichita Stănescu ne bruschează mai mereu aşteptările. Nu-l poţi ghici, nu-i poţi anticipa următoarele mutări. Abia reuşeşti să te dezmeticeşti, ruminându-le încă pe cele deja făcute. Autorul acesta nu respectă regulile, dispreţuieşte convenţiile (atunci când nu le ilustrează ostentativ) şi schimbă codurile pe măsură ce încercăm să ni le fixăm.

Ai spune că el resimte o adevărată teroare în a se vedea prefigurat, introdus într-o schemă logică, înţeles într-un chip definitoriu. Şi cu cât aversiunea sa faţă de norme şi clişee, de sisteme de operare şi reguli de utilizare este mai mare, cu atât mai intens se va manifesta dorinţa de evoluţie şi metamorfoză lirică. Paradoxul aparent al acestei poezii dominate de privirea calmă, detaşată, a Zeului supraînălţat e că ea este continuu şi imprevizibil modulată de o mişcare browniană fără început şi fără sfârşit. Ca viaţa însăşi, înscrisă în arhetipuri şi ieşind totodată din tipare. Marele ochi al iernii e, în această privinţă, radiografia perfectă:

Ochi mare, nu te vezi decât tu,

noi suntem imagini rapide

curbându-ne, atunci, acu,

şi rupţi ca raza în lichide.

Alunecăm pe emisfera ta,

sculpturi în relief, de aer,

şi ţărmul pleoapei reci şi grea

ne-nfige-n furci de gene verzi, cu vaier.

Şi ne-ntâmplăm, pierim, ne stingem

pe irisul în contemplare,

dar nu-ţi suntem priviri, ci ningem

în iarna ta, ochi mare, tu, ochi mare.

La fel, finalul unui splendid Cântec, asupra căruia voi reveni:

Noi, locuitorii acestei secunde

suntem un vis de noapte, zvelt,

cu-o mie de picioare alergând oriunde.

„Până la urmă – punctează Nichita Stănescu într-o Ars poetica declarată –, cuvintele/ au trebuit să semene cu mine/ şi cu lumea”. După cum vom vedea în 11 elegii, nu e chiar cel mai rău lucru care ni s-ar fi putut întâmpla.

(fragment din „Lyrica magna”, Ed. Curtea Veche, 2010)

(sursa foto: clasicradio.ro)