Suntem doi și singuri

O bifurcaţie creativ-editorială apare, în a doua jumătate a deceniului şapte, pe traseul acestui performeur poetic. Experienţa celor 11 elegii e una limită. Volumul sintetizează şi duce la ultimele consecinţe, consumă prin proiecţie şi execuţie vizionară marile teme plus obsesiile (de)formative ale autorului. După incandescenţa elegiei a zecea, textul de final pare superfluu, lipit, de-a dreptul convenţional în ultima secţiune. Şi tot ceea va fi tipărit în anii următori va pierde inevitabil prin raportare şi comparare cu performanţa deja obţinută.

Într-un mod semnificativ însă, efervescenţa editorială este atinsă abia după combustia artistică. Nichita Stănescu e mai puţin poet în volumele Roşu vertical, Oul şi sfera, Laus Ptolemaei, Necuvintele, Un pământ numit România, decât în 11 elegii. Dar el este tot mai mult Poetul: scriitorul recunoscut, omologat, oficializat. După ce breşa făcută în zidul realismului socialist a fost lărgită până la a deveni un cadru de afirmare a unei întregi generaţii lirice, neomodernistă, ceea ce înainte era considerat erezie artistică (ducând la subminarea literaturii angajate) devine centrul de greutate al canonului rearticulat. Iar ereticul numărul unu primeşte, acum, consacrarea confraţilor şi a criticii literare, a publicului larg, a uniunii de creaţie şi a şcolii. Last, but not least, a  oficialităţii interesate de un alt contract, de un nou angajament.

Într-un paralelism izbitor, garda poetică şi garda politică se schimbă în acelaşi timp şi în acelaşi scenariu conflictual. Nu e nici pe departe o continuitate trans-generaţionistă, o transmitere ritualizată a ştafetei, ci o ruptură manifestă între vechi şi nou, în plan ideologic, ca şi în plan artistic. Naţionalismul va înlocui stalinismul în modul irevocabil în care modernismul „şaizecist” va substitui realismul socialist. După ce a debutat editorial abia la douăzeci şi şapte de ani, fiind obligat la compromisuri de concepţie şi versificare şi publicând, cu dificultăţi, câteva texte care-l reprezentau în mod real, Nichita Stănescu se vede, la treizeci şi trei, ridicat la rangul de poet oficial. Lirismul său s-a diluat, dar a fost „naţionalizat”. Volumele abundă: trei în 1967 (între ele, Alfa, o antologie recuperatoare: 1957-1967), unul în 1968, două în 1969. Să nu ne facem că nu vedem racordarea autorului la noua tematică românească într-un chip prea manifest pentru a fi şi sincer. Triumfalismul „progresului” comunist, imaginarul eroizant sunând din sirena lui Roaită şi celebrarea omului nou sunt transferate, acum, în registrul valorilor naţionale – rotite, e drept, în jurul limbii româneşti, pe care Nichita Stănescu o idolatrizează.

Ion Mircea procedează foarte bine şi îi face un serviciu poetului antologând în Invizibilul soare numai bucăţile rezistente din aceste volume deodată înmulţite, „înteţite”. Spre deosebire de el, mulţi admiratori (fie interesaţi, fie necondiţionaţi) ai lui Nichita Stănescu au elogiat într-un mod stânjenitor această producţie de stoc şi de interval. Ea îl reprezintă, da, pe strălucitorul autor „şaizecist”, însă în ce are el mai circumstanţial, expus şi supus schimbărilor de atmosferă ideologică.

N-aş insista atât asupra acestor noi compromisuri (de astă dată, opţionale, nu obligatorii), dacă formula însăşi a lui Nichita Stănescu nu ar fi cea a lirismului abstract, metafizic. Cu atât mai flagrante sunt „actualizările”, ancorările lui conjuncturale în terenul delimitat şi parcelat de autorităţile epocii. Făcând însă o selecţie din selecţie, iată şi din aceste volume roşu-verticalizate şi împământate câteva poeme frumoase, în care se vede gheara leului domesticit:

Mereu câte-o cupolă,

alta mereu.

Ridicând ca de sfânt o aureolă,

sau numai un curcubeu.

Trupul tău drept. Trupul meu drept

ca la o ceremonie de nuntă.

Un preot de ţară înţelept

cu două verighete de aer ne-nfruntă.

Tu ridici mâna stângă, eu, braţul stâng:

ne surâdem unul altuia ca în oglindă.

Prietenii tăi, prietenele mele plâng

cu lacrimi silabice, de colindă.

Ne sărutăm. Suntem fotografiaţi chiar atunci.

Fulger. Beznă. Fulger. Beznă.

Mă las pe un genunchi, cad în brânci.

Te sărut melancolic pe gleznă.

Te iau de umăr, mă iei de mijloc,

şi solemni intrăm în iarnă.

Prietenii tăi, prietenele mele ne fac loc.

O tonă de zăpadă peste noi se răstoarnă.

Murim îngheţaţi. Din nou numai pletele

în primăvară ne-mpodobesc scheletele.

(Ritual de iarnă)

Acum vom sta înlăuntrul unui ochi

văzuţi din toate părţile.

Sfera ne va-nconjura glorios

deodată, cu hărţile:

Copaci cu vârfurile întoarse spre noi,

munţi, oraşe, catedrale…

Ca pe un zid al morţii maşinile

înnegresc, albe spirale.

Te ţin de umăr. Tu-nclini tâmpla

rece ca-ntotdeauna.

Suntem doi şi singuri

şi-n loc de inimă ne bate luna.

(Cântec)

Reuşitele poetului, câte sunt, apar în spaţiul de securitate şi în tonalitatea inconfundabilă a liricii lui erotice. În ipostazele de o virilitate conţinută, el îşi recapătă inventivitatea şi plasticitatea. De asemenea, în pozele de îndrăgostit ceremonios, fals-umil ca la Văcăreşti, dar găsindu-şi acum perechea în faţa altarului: „Mă las pe un genunchi, cad în brânci./ Te sărut melancolic pe gleznă”…

La antipod se află A poseda, un poem secvenţial din Un pământ numit România, rulând în gol pe urmele arse ale celor 11 elegii. Ceea ce acolo, pe mari porţiuni, era literalmente extraordinar (prin densitatea imaginii şi a discursului poetic, prin organicitatea unei Viziuni luptându-se cu organicul limitativ) devine aici text lipsit de substanţă, formalizat deficitar şi involuntar parodic. A doua jumătate a poeziei ne dă cheia căderii, a eşecului de etapă înregistrat de Nichita Stănescu:

III.

Nu pot să am nimic.

Tot ceea ce nu este însumi nu există.

Din infinitul de însumi

şi însumi şi însumi

eu sunt unul dintre acei însumi.

Între primul însumi

şi celălalt

pun un ceas de buzunar

ca o falsă distanţă;

între celălalt însumi

şi celălalt însumi

pun un ceas de mână

ca o stafie.

Pun în genere

ceasuri groase cu clopot,

ceasuri cu cuc, pendule,

clepsidre sau pur şi simplu

cadrane solare,

în speranţa absurdă

că soarele ar fi

unul dintre acei însumi,

unul dintre acei însumi.

IV.

Nu pot să am nimic.

Tot ceea ce am şi nu este însumi

devine ceas între însumi şi însumi.

Nu pot să am decât ceea ce au toţi,

acel ceva pe care l-ar avea toţi

absolut toţi –

…stelele când devin însumi,

copacii când sunt însumi, pietrele

când sunt însumi; restul

e o maşinărie de ceas.

Riscul unor astfel de pagini este unul pe care liderul „şaizecismului” liric nu pare să-l conştientizeze. Acela, adânc înrădăcinat şi convertit pozitiv în mentalitatea autohtonă, concentrat în expresia „Merge şi-aşa”. Oare la această filozofie a lucrului de mântuială să se refere poetul când scrie „Nu pot să am decât ceea ce au toţi”?…

În fapt, nimeni nu poate bifa ceea ce atinge acest mare, dar inegal poet în momentele lui faste. Când se sustrage conjuncturilor şi facilităţilor, improvizaţiei lejere pe şerveţele de restaurant şi pe alte suporturi circumstanţiale, propriului succes devorator, Nichita Stănescu este inegalabil. Atunci este el însuşi, iar nu în aceste versuri – estetic vorbind, compromiţătoare – în care frecvent utilizatul însumi îşi pierde orice valoare.

(fragment din „Lyrica magna”, Ed. Curtea Veche, 2010)

[Episoade precedente din „Lyrica magna” pot fi citite aici:

5.10.16 – Din afara lui însuși

28.09.16 – Secunde fărâmițate

22.09.16 – „Pe mine însumi mă dor” ]

(sursa foto: dcnews.ro)