Daniel Cristea-Enache
Se poate spune că prin acest volum Nichita Stănescu atacă din două direcţii formula vizionară a poeziei sale, cu obiectivul clar de a o destabiliza. Textele ce intră în sumarul bogat al cărţii din 1970 (şi din care Ion Mircea a selectat opt, unele remarcabile, dar nici unul realmente reprezentativ) au fost scrise într-un interval restrâns şi publicate, majoritatea, în numerele unor reviste culturale din 1969-1970. E vorba despre un grupaj în „Luceafărul” din 1 februarie 1969, un altul, şi mai consistent, în 8 martie acelaşi an, aceeaşi publicaţie, apoi alte două apariţii în „România literară” din 3 aprilie şi 29 mai 1969, o revenire în „Luceafărul” din 21 iunie, o reîntoarcere în „România literară”, în numărul din 25 septembrie, o nouă şarjă în „Luceafărul” din 11 octombrie 1969… Precedat de un ultim grupaj publicat în „România literară” din 5 februarie 1970, volumul propriu-zis apare, încheind naveta autorului între cele două reviste săptămânale.
Cronologia textelor şi gruparea lor, iată, într-o unitate restrânsă de timp rezultă dintr-o altă antologie a liricii lui Nichita Stănescu, Opera magna*, iniţiată în 2004 de editorul şi exegetul său devotat, Alexandru Condeescu. Optând pentru varianta unei ediţii cumulative de cronologie a scrierii, iar nu a publicării poeziilor în volume, acesta probează falia adâncă existentă, în tinereţea lui Nichita Stănescu, între profilul său editorial, public, şi cel conturat în manuscrise. Voi reveni asupra acestei probleme a autenticului Nichita Stănescu, fiindcă ea apare şi în ipostazele lui ultime de poet. Dacă în ce priveşte volumele de tinereţe putem vorbi de o (auto)cenzură ideologică şi de un travesti oportun, astfel încât autorul să poată intra în canonul strâmt al epocii şi să-l rupă din interior, în etapa finală, Nichita Stănescu este mai degrabă nefiltrat decât machiat. Prudent la tinereţe, poetul are în anii maturităţii târzii absolut toate imprudenţele…
Spre deosebire de aceste capete ale traseului parcurs de liricul „şaizecist”, etapa dulcelui stil clasic apare strânsă, coerentă, extrem de bine articulată în strategia sa implozivă. Dar uimitor rămâne următorul fapt: că acest asalt revoluţionar asupra unei paradigme date, care cu un deceniu în urmă era reprezentată de realismul socialist, se repetă acum împotriva propriului sistem şi univers poetic. În dulcele stil clasic abundă de secvenţe ale luptei dialogate cu îngerul; însă ceea ce cred că merită analizat în primul rând este conflictul, polemica, nemaipomenita „ceartă” a lui Nichita Stănescu cu Nichita Stănescu însuşi.
Autorul nostru pare că ia act, abia în această epocă a istoriei şi creaţiei sale, de structura poeziei moderniste, la a cărei închidere a contribuit decisiv, precum altădată Ion Barbu. Neomodernismul anilor ’60 era unul recuperator şi sincretic, impur prin preluarea şi utilizarea tuturor firelor artistice importante din perioada interbelică. Într-un alt context socio-istoric, dar într-un mod analog, modernismul nostru interbelic fusese unul mixt, dacă nu bricolat, realizat prin adăugire şi etajare de limbaje poetice anterioare; iar nu prin selecţie dură, rupere de orice tradiţie şi epurare. Mai toţi moderniştii noştri sunt şi tradiţionalişti, în figuraţie, în reminiscenţe şi reflexe, în mitologii colective şi personale, într-un fond aparte de sentimentalism şi sorcove care-l scotea din minţi pe autorul Jocului secund.
Asumând codurile unui modernism pestriţ, practic nedecantat, împărţit între Arghezi şi Ion Barbu, Blaga şi Bacovia, Pillat şi Fundoianu, generaţia ’60 va ridica la putere multiplicităţile interbelice, lărgind semnificativ conceptul de neomodernism. Între Nichita Stănescu şi Marin Sorescu, Leonid Dimov, Ileana Mălăncioiu şi Emil Brumaru sunt diferenţe la fel de mari precum cele înregistrate la predecesorii lor. Cufundat mai întâi, aproape euforic, într-un bazin al influenţelor deja asimilate la vârsta debutului editorial, Nichita Stănescu va sesiza, după 11 elegii, impasul nu-numai-creativ al poeziei sale.
Talentul lui nu s-a consumat, spontaneitatea nu e diminuată. Fantezia creatoare este departe de a se fi epuizat. Luxurianţa asocierilor metaforice şi percutanţa insolitărilor se regăsesc (ori măcar se întrezăresc) în numeroase versuri scrise în aceşti ani. Oul şi sfera e un volum ce rezistă, azi ca şi ieri, aproape integral. Necuvintele nu echivalează nicidecum cu o neputinţă a poetului de a mai opera şi reconfigura, proiecta şi reinterpreta prin cuvinte. Însă o nouă experienţă poetică majoră, asociată cu o nouă vârstă lirică, solicită o altă paradigmă. Iar o altă paradigmă înseamnă un sistem diferit de figurare artistică şi semnificare simbolică.
Sub aparenţele de joc şi glumă literară, de cabotinism al unui scriitor care s-a „ajuns”, în centrul canonului epocii, şi îşi poate permite orice răsfăţ, În dulcele stil clasic dezvăluie, la o lectură mai atentă, efortul unui Autor de a se regândi şi a se reformula. De a se schimba nu pe ici, pe colo, ci dinlăuntru: din interiorul limbajului cu care a refondat şi remodelat imaginarul poetic. Există deja o lume a lui Nichita Stănescu plus un personaj inconfundabil care o traversează şi o susţine, lărgind-o până la spaţiile siderale, pipăind-o la firul ierbii, în confesiuni şi false descrieri de natură, în scene, monologuri şi dialoguri de mare poezie. Acum, această lume cristalizată, închegată şi intrată în conştiinţa criticii, ba chiar a unui public larg, trebuie fărâmată, dezarticulată şi refăcută în cu totul alt mod. Pe alte „baze” şi din alte puncte de susţinere şi rezistenţă decât cele ale vizionarismului modernist.
Să transcriem, deocamdată, trei piese din acest volum de versuri care vrea să restructureze şi să regenereze poezia. Nichita Stănescu cel „vechi”:
Trage-ţi odată mâna ta lungă, siderală,
din mine, mănuşa ta oloagă,
şi lasă-mi fierăria nervilor de boală
zălog fiinţei să îmi fie neîntreagă
Prea mişc cum mişcă degetul tău lung
mai arătând un adevăr,
din ce în ce mai rupt ajung,
mai capră şi mai măr.
Ci trage-ţi lungă mâna ta,
şi las-o
înfrigurată-n verdele nisip
şi las-o răcită-n vidul negru
şi las-o
până la Canopus
şi lasă-mă, lasă-mă, lasă-mă,
cât timp am umbră
să-ncălzesc o piatră sau
o vale ne-nverzită, sumbră
să-nconjur cu trupul meu
mâna prezentului mereu.
Ieşi din mine, Doamne,
nu-mi lua capul sângelui, –
inima –
las-o oarbă, fără ochi, fără vedere
cu un romb într-însa de tăcere.
(Mănuşa)
Un Nichita Stănescu „intermediar”, la care imaginarea lumii, a lumilor din aerburg, porneşte de data aceasta de la contemplarea aproape înfiorată a cuvintelor şi literelor:
Lapte de dihor supt în scorbură,
pietre albe, tocite de râu,
şi tu călare pe inorog, vergură,
şi panglica trupului meu – frâu
Nu se-nfioară nimic. Statică stea.
Fiecare literă are fiinţe
în ea,
şi nefiinţe
Să-l omorâm cât mai repede pe A,
să-i eliberăm pe închişii lui.
Dacă poţi, dumneata
bate-i în strigare un cui.
Se trece ora. Începe ploaia.
Se ridică zorii şi se aude
cum behăie oaia.
Mai repede… până n-ai mâinile ude.
(Asasinare)
Şi un Nichita Stănescu care, cu un deceniu înaintea nenăscuţilor „optzecişti”, se lasă locuit, intertextual, de voci lirice precursoare (Eminescu, în ultima strofă, Arghezi, în penultima):
Mă las locuit de o impresie sumară
beată poate.
Aseară desigur, aseară
erau cu mine amintirile toate.
Circulă dragă, i-am spus.
Aceasta e vâna, artera.
Mai sus, mult mai sus, oho, mult mai sus
e himera.
Bea puţin. Iartă-mă. N-am apă.
E roşu şi alb ca o ninsoare.
E fluid, otreapă.
E de sare.
Curvă, rămâi, o, rămâi,
o, rămâi, rămâi, cu mine
Eu sunt bărbatul tău dintâi
din desime.
(Mă las locuit)
„Dulcele” stil clasic. Dulcele stil „clasic”.
(fragment din „Lyrica magna”, Ed. Curtea veche, 2010)
[Episoade precedente din „Lyrica magna” pot fi citite aici:
19.10.16 – Din nou, noi
12.10.16 – Suntem doi și singuri
5.10.16 – Din afara lui însuși
28.09.16 – Secunde fărâmițate
22.09.16 – „Pe mine însumi mă dor”
15.09.16 – „Izbește-mi tâmpla de stele”
7.09.16 – „Invizibilul soare”]
