Daniel Cristea-Enache
Invizibilul soare fiind o antologie severă, ultraselectivă, e firesc ca sumarul ei să ofere, măcar în intenţie, esenţa liricii lui Nichita Stănescu: ce are aceasta mai caracteristic, de la o fază la alta a unei creaţii abundente. Spuneam că Ion Mircea a procedat foarte bine selectând, din faza imediat ulterioară celor 11 elegii, relativ puţine texte. Şi anume pe acelea în care debitul poetic nu devine incontinenţă, tensiunea simbolului şi a expresiei nu diminuează în retorism, iar lirismul abstract nu se circumstanţiază, în mod vizibil, pentru a se adapta la noua epocă nouă.
Compromisurile lui Nichita Stănescu, atunci când apar, se văd mai clar decât la orice alt poet. Dacă la volumul de debut din 1960 ele erau obligatorii, în aceşti ani mai liberali nu mai pot fi nicicum imputate unui context rigid şi opresiv. În plus, forţa versurilor poetului nostru stă tocmai în non-realismul lor, în tensiunea unor reprezentări ce ajung să se dispenseze de referent, întorcându-se asupra lor însele şi evoluând în spirală. Poezia pură, concentrată şi centripetă la Ion Barbu, devine la urmaşul său atât de original o uriaşă centrifugă, antrenând în ampla mişcare de proiectare văzutele şi mai ales nevăzutele, fragmentele de real modificat, interiorizat, şi îndeosebi viziunile eului care le preia, le absoarbe şi le redistribuie.
Cu Roşu vertical, Oul şi sfera, Laus Ptolemaei, Necuvintele şi Un pământ numit România, cinci volume sau plachete publicate în numai trei ani, Nichita Stănescu nu aduce, practic, nimic esenţial care să se adauge ca un plus de maturitate artistică şi experienţă poetică. Prolificitatea sa îmi pare mai degrabă un semn al inerţiei şi al autopastişei, un aspect pur cantitativ al problemei; iar poemele frumoase care mai răsar, totuşi, în cuprinsul acestor volume ar fi putut să figureze foarte bine în cele dinainte. Fiindcă sunt din „lotul” lor: fie din cel al liricii erotice, fie din cel al poeziei de cunoaştere, fie din cel (condensat şi catalizator) al cunoaşterii atinse prin aventura iubirii şi a cuvintelor care o cântă. Rezumativ, Nichita Stănescu nu trece într-o nouă vârstă poetică, după 11 elegii, decât prin În dulcele stil clasic, apărut patru ani mai târziu. Producţia intermediară, chiar şi atunci când nu este una pe stoc, apare în siajul elegiilor, cu versuri, strofe şi poezii ce pot fi echivalate cu nişte meteoriţi desprinşi şi rătăciţi de corpul cosmic originar.
Parcurgând, acum, cele opt poeme selectate de Ion Mircea din În dulcele stil clasic, lectorul mai puţin avizat va trage o concluzie similară. Iată Invizibilul soare ce dă titlul antologiei:
Mari paraşute coborau în ocean
capsula.
Noi stăteam ca nişte cuvinte
alcătuind unii lângă alţii
un înţeles de frază
o vorbire întrupată
a unei mari fiinţe.
Norii erau pleoape zdrenţuite
dezvelind mereu acel albastru iris
şi portocaliu.
Atunci am simţit cu toţii
că începuse să răsară
marele, invizibilul soare.
Cuvintele ni se aprinseră
cu flacără înceată şi înaltă.
Iată transparenţele şi inconfundabilii lei „străvezii”:
Ce am adus cu mine?
Am adus cu mine turma mea de lei străvezii. […]
Alt leu transparent mi se atârnase
o dată cu mirosul iute al subţiorii de bărbat
ca o puşcă transparentă
trăgând din ea urlete transparente.
Nu invizibile, pentru că prin invizibil se vede.
Transparente, pentru că prin transparenţă nu se vede,
transparenţa fiind memoria plângândă
a tot ceea ce este invizibil.
(Pierderea cunoştinţei prin cunoaştere)
Iată – în locul unui nou alineat creativ – punctul matematic şi filozofic speculat la maximum în volumele precedente: „Deşi urăsc punctul, Doamne,/ locuiesc într-un punct”. Iată şi două poeme de dragoste, într-adevăr splendide (De dragoste plus A mea), precum şi un Epigonii „şaizecist”, mai puţin citat şi rulat de critică, deşi poate că ar fi meritat:
Bun, dar cu noi cum rămâne?
Ei au fost mari, tragici, sfinţi…
Ei au mâncat pâine,
părinţilor noştri le-au fost părinţi.
Dar noi, dar cu noi?…
Lor le-a fost frig, au pătimit,
au mers prin zăpadă, prin noroi,
au murit şi s-au nemurit.
Noi trăim, cu noi cum rămâne?
S-a hotărât ceva? S-a hotărât?
Când anume şi ce anume?
Suntem, dar ne este urât
(Din nou, noi)
Antiteza e clasicizată, prin faimosul exemplu eminescian, dar dulcele stil clasic nu se vede nici în acest text, nici în celelalte poeme introduse în antologie de către Ion Mircea. Care este noutatea volumului din 1970, dacă a existat un indice de noutate? Observăm o prelungire a manierei deja constituite, cu rafinarea sau, dimpotrivă, epuizarea ei? Ori asistăm la o ruptură conştient operată de marele poet, la o schimbare notabilă de registru şi, mai mult, la o mutaţie de paradigmă poetică? Din Invizibilul soare, altfel excelenta antologie a lui Ion Mircea, Nichita Stănescu din În dulcele stil clasic se vede redus la continuităţi cuminţi şi aderenţe previzibile cu o vârstă poetică anterioară – de care, în fapt, el a încercat şi a reuşit să se desprindă. În locul unui parcurs creativ, al unui proces deschis deloc ferit de riscuri artistice, dar orientat, în mod vizibil, către o altă fază din aventura limbajului, avem aici un Nichita Stănescu static, „îngheţat” artificial într-o ipostază (de el) depăşită.
În general, imaginea Poetului este aceea a scriitorului mângâiat, răsfăţat de muze, plin de talent şi impregnat, în cele mai banale enunţuri, de o liricitate de la sine înţeleasă. În mentalul nostru colectiv, generosul şi risipitorul Nichita Stănescu e mai poet decât Tudor Arghezi, care îşi potriveşte şi migăleşte la nesfârşit versurile, cu modestii de simplu meşteşugar. Dacă scoatem însă din discuţia critică mitologia închegată în jurul poetului „şaizecist” (deja sufocantă pentru opera lui majoră) şi dacă îl considerăm pe Nichita Stănescu nu în sutele, miile de situaţii de expunere exhibiţionistă într-un cadru adulator, dar în singurătatea ideală de la masa de lucru, perspectiva se poate schimba.
Pledez pentru un Nichita Stănescu mai puţin al altora, al celor din jurul lui (femeile, discipolii, prietenii, falşii prieteni…) şi al cercului larg de cititori; şi mai mult al lui însuşi, în punctele de maximă concentrare în care lucidităţile spiritului creator şi viziunile sale se întrepătrund. Un Nichita Stănescu pe care versul sunător şi poezia de frumoasă limbă românească îl preocupă într-o mai mică măsură decât versul dens şi poezia limbajului care se tatonează şi se proiectează.
Dintre vocile atât de puternice ale unei generaţii lirice excepţionale cum este generaţia ’60, Nichita Stănescu a mers, cred, cel mai departe în această explorare a limitelor, ca şi a centrilor poeziei. A schimbat nu neapărat lexicul, sintaxa şi morfologia lirică, ci în primul rând imaginarul cantonat în cel interbelic (despre imaginarul realismului socialist ar fi impropriu să vorbim) şi chiar criteriile poeticităţii.
Am văzut, prin cele 11 elegii, prima desprindere formidabilă a poetului, cu autonomizarea şi eliberarea de toate clişeele şi convenţiile epocii sale. Treptat, elementele acestei eliberări devin ele însele parte a convenţiei: rupturi ne-inedite, problematizări şi „rezolvări” pe care le-am mai văzut, acumulări şi degajări de energie după un algoritm transformat în reţetă. După cinci volume de versuri aruncate pe piaţă în trei ani, Nichita Stănescu se opreşte din elanul productiv, tot mai puţin creativ, şi zgâlţâie din nou, cu forţa marilor artişti, sistemul general de semne poetice, limbajul neomodernităţii, propria lume artistică, pe care o recuză.
Din acest unghi privind lucrurile, În dulcele stil clasic nu are nici dulceaţa, nici clasicitatea, nici stilistica pe care un cititor de ultimă oră ar putea conta.
(fragment din „Lyrica magna”, Editura Curtea Veche, 2010)
[Episoade precedente din „Lyrica magna” pot fi citite aici:
12.10.16 – Suntem doi și singuri
5.10.16 – Din afara lui însuși
28.09.16 – Secunde fărâmițate
22.09.16 – „Pe mine însumi mă dor”
15.09.16 – „Izbește-mi tâmpla de stele”
7.09.16 – „Invizibilul soare”]
