Daniel Cristea-Enache
Din fiecare poet important rămân până la urmă în conştiinţa publică o anumită imagine, o tonalitate dominantă şi un stil. Imaginea-cadru a lui Nichita Stănescu este a unui liric solar. Tonalitatea e relaxată, aerisită, à la légère. Iar stilul este de o uimitoare dezinhibare.
Poetul poate să treacă din registrul graţiosului minor în cel al proiecţiilor cosmogonice cu o rapiditate şi o facilitate deconcertante. Ceea ce se reţine însă, în primă şi ultimă instanţă, de către cititor este libertatea dominând, din interior, lumea poeziei lui Nichita Stănescu. Orice regulă poate fi încălcată sau, pur şi simplu, ignorată. Constrângerile existente, manifeste mai ales în versurile de tinereţe, se topesc şi ele în aerul general de gratuitate al volumelor, în vecinătăţile lirice schimbând semnul ideologic. Sensul iubirii, cartea de debut din 1960, apare în plin realism socialist şi plăteşte un consistent tribut artei oficiale, angajate. Însă poezia lui Nichita Stănescu pulsează şi respiră în altă parte, în texte proaspete, matinale, de percepţii şi intensităţi juvenile. Dimineaţă marină, reţinută de Ion Mircea în sumarul antologiei lui, e un bun exemplu:
O dungă roşie-n zări se iscase
şi plopii, trezindu-se brusc, dinadins
cu umbrele lor melodioase
umerii încă dormind, mi i-au atins.
Mă ridicam din somn ca din mare,
scuturându-mi şuviţele căzute pe frunte, visele,
sprâncenele cristalizate de sare,
abisele.
Va fi o dimineaţă neobişnuit de lungă,
urcând un soare neobişnuit.
Adânc, lumina-n ape o să-mpungă:
din ochii noştri se va-ntoarce înmiit!
Mă ridicam, scuturându-mi lin undele.
Apele se retrăgeau tăcute, geloase.
Plopii mi-atingeau umerii, tâmplele
cu umbrele lor melodioase.
Somnul e adânc şi fluid ca o mare, plopii împing peisajul fizic şi afectiv în sus. Lumea pare că se dilată pentru a putea cuprinde volumul în creştere al eului, statura tot mai vizibilă de Neptun ieşit din abisul lichid. Totul se roteşte şi reverberează în jurul unui trup de zeu mereu tânăr: un zeu a cărui putere nu se exercită, dar se verifică prin docilitatea naturii înconjurătoare.
Sentimentele şi senzaţiile, reprimate în epocă de scriitori asupra cărora plana acuzaţia intimismului, sunt lăsate libere, exprimate reiterativ, potenţate. Textele mobilizatoare, „constructive”, fac când şi când loc unor versuri a-sociale şi non-ideologice, în care peisajul e scuturat de orice urmă şi orice simbol al socialismului triumfător. Mai degrabă decât Pacea celebrată destul de conformist (O viziune a păcii), poezia de dragoste este nişa perfectă în care Nichita Stănescu îşi plasează şi modulează imaginile predilecte. E o altă dimensiune a lumii, un alt univers, care se desprinde precum o uriaşă banchiză de gheaţă şi pluteşte – evoluează – într-o superbă autonomie a imaginarului. Iată Cântec de iarnă:
Eşti atât de frumoasă, iarnă!
Câmpul întins pe spate, lângă orizont,
şi copacii opriţi, din fuga crivăţului…
Îmi tremură nările
şi nici o mireasmă,
şi nici o boare,
doar mirosul îndepărtat, de gheaţă,
al sorilor.
Ce limpezi sunt mâinile tale, iarna!
Şi nu trece nimeni
doar sorii albi se rotesc liniştit, idolatru
şi gândul creşte-n cercuri
sonorizând copacii
câte doi,
câte patru.
„Câmpul întins pe spate, lângă orizont”: o imagine pregnantă, construită pe direcţia aceleiaşi adoraţii faţă de invizibilul soare, un Eu (sau un Tu) paradigmatic. Act pur de narcisism – cu expresia unuia dintre autorii preferaţi ai lui Nichita Stănescu. „Sensul iubirii” traversează şi transformă versurile poetului „şaizecist”, deplasând liniile, extrăgând lucrurile din logica lor comună şi făcându-le să participe la un scenariu transfigurator. Dragostea, constant ritualizată, se împlineşte oricând, oriunde, oricum, indiferent de actanţi şi de circumstanţele date ale întâlnirii lor. Erotica lui Nichita Stănescu nu este nevrotică şi plângăreaţă, gesturile personajelor implicate nu apar mai niciodată ca dramatice. Componenta fizică, elementul corporal sunt neimportante. Esenţial e arcul voltaic creat între unităţile sufleteşti (sau, mai bine zis, spirituale). Perechea feminină este proiecţia necesară a eului masculin, cealaltă faţă a uneia şi aceleiaşi monede, suportul-oglindă.
Sentimentul unic îşi creează actorii şi lărgeşte enorm cadrul lor de manifestare. Pentru poetul nostru, dragostea este o cutie de rezonanţă a propriilor impulsuri şi mişcări interioare; un mod de a fi liber şi tânăr, în pofida şi în afara spaţiului şi timpului; şi, nu în ultimul rând, posibilitatea tradusă în act de a reinterpreta şi reinventa lumea. „La o margine-a orei”, eul poetic emite şi trimite sentimente şi cuvinte zburătoare, înaripate, care se vor întoarce într-un vârtej „aproape zărit”. Excepţionala Poveste sentimentală va face radiografia acestui proces, în care eros, logos şi bios se determină şi se confundă. Cuvintele de dragoste refac ţesătura ruptă a lumii şi structura materiei, „de la-nceput”:
Pe urmă ne vedeam din ce în ce mai des.
Eu stăteam la o margine-a orei,
tu – la cealaltă,
ca două toarte de amforă.
Numai cuvintele zburau între noi,
înainte şi înapoi.
Vârtejul lor putea fi aproape zărit,
şi deodată,
îmi lăsam un genunchi,
iar cotul mi-l înfigeam în pământ,
numai ca să privesc iarba-nclinată
de căderea vreunui cuvânt,
ca pe sub laba unui leu alergând.
Cuvintele se roteau, se roteau între noi,
înainte şi înapoi,
şi cu cât te iubeam mai mult, cu atât
repetau, într-un vârtej aproape văzut,
structura materiei, de la-nceput.
Poetul şi dragostea ar fi aşadar un titlu emblematic pentru volumul O viziune a sentimentelor şi pentru cosmosul afectiv al lui Nichita Stănescu. Totul se naşte aici într-un chip asistat şi într-un mod deliberat. Iubirea ce „mişcă sori şi stele” este înţeleasă şi contemplată ca un principiu generator, în deplină conştiinţă procesuală.
Altfel spus, poemele de dragoste sunt la Nichita Stănescu mai curând demonstraţii decât fulguraţii lirice. Ele nu exprimă o stare particulară, un anumit climat sufletesc şi o eventuală retractilitate în faţa lumii ostile. Autorul dematerializează şi – dacă nu e o exagerare – dezumanizează erosul, renunţând decis la coordonatele intimismului pentru a fi „creaţionist”. Din această perspectivă văzând lucrurile, nu există o ruptură decisivă de nivel între primele şi următoarele două volume (Dreptul la timp şi 11 elegii). Şi într-unele, şi în celelalte, Nichita Stănescu adânceşte, înalţă şi extinde până la impersonal concretul existenţial şi multiplu, viul colorat, sonor şi cald, dar atât de înşelător, pe care îl deposedează de toate superficiile. Sub învelişul, de altfel, transparent al acestor versuri iubeţe, identificăm structuri arhetipale. Episoadele de combustie erotică pălesc pe lângă viziunea platoniciană a ideilor pure, faţă de care secvenţele realului sunt… opere imperfecte.
„Cu mine însumi mă uit”, scrie Nichita Stănescu, instrumentalizându-se nu numai filozofic şi artistic, dar şi gramatical. Sentimente, adică procese afective impredictibile? Nu chiar, nu întocmai. Se proiectează, dimpotrivă, o viziune omogenă, o filozofie coerentă, un sistem de reprezentări şi reconfigurări ale sentimentelor, pe o treaptă superioară de acces la armonia Universului:
Du-mă, fericire, în sus şi izbeşte-mi
tâmpla de stele, până când
lumea mea prelungă şi în nesfârşire
se face coloană sau altceva
mult mai înalt, şi mult mai curând.
(Cântec)
Mă uit în dreapta şi-n stânga,
cu mine însumi mă uit,
folosindu-mă ca o privire.
Ascult ce se-aude sus, ce se-aude jos,
sunt, tot, un timpan armonios.
Trece-o planetă şi-ntreb cine e,
ce e.
Şi-apoi mă mir că întreb.
Ar trebui eu însumi să fiu întrebare,
ca să m-audă altcineva decât mine.
Voi, lucruri, Sfinxuri mişcătoare,
şi tu, iluminare!
(„De-a sufletul”)
Imaginea unui Nichita Stănescu scriind din pur talent, dintr-o inspiraţie năvalnică, fără suport cerebral (şi fără un fundal cultural, în sens larg) este şi astăzi persistentă. Nu mi se pare o idee nepotrivită să renunţăm, după o lectură atentă, şi la această prejudecată.
(fragment din „Lyrica Magna”, Ed. Curtea Veche, 2010)
(sursa foto: identitatea.it)
