„Invizibilul soare”

Cu cât posteritatea unui scriitor este mai bogată, cu atât sângele creaţiei lui riscă să se dilueze. E o mutaţie a densităţilor. Admiraţiile suprapuse, epigonice şi vampirizante, au făcut din Nichita Stănescu, creatorul, o icoană a numeroşilor „poeţi” care i-au trecut pragul şi i-au primit girul; şi, totodată, un icon fără substanţă al criticilor, capabili de imaginaţie parcă numai în registrul contestaţiei. Excepţiile sunt puţine şi se cunosc bine.

Afirmat rapid, încă de la debutul editorial cu Sensul iubirii, proiectat imediat pe locul lăsat gol de tragicul Nicolae Labiş, Nichita Stănescu a primit consacrarea la o vârstă la care alţi autori îşi caută încă un ton propriu. El a devenit un clasic din timpul vieţii, fiind plasat nu numai în prima poziţie a consistentei generaţii lirice ’60, ci şi într-o descendenţă rarefiat-ilustră. După Eminescu şi Arghezi, cronologic şi canonic, vine – s-a tot spus – poetul Necuvintelor. Dincolo însă de această amplasare, ce cuantifică valoarea estetică şi portanţa istorică a poeziei lui Nichita Stănescu, eu nu încetez să mă mir de formidabilul succes la public înregistrat, timp de trei decenii, de autorul neomodernist.

Comparându-l cu ceilalţi poeţi „şaizecişti” deveniţi extrem de populari, se observă că opera lui nu prezintă nici oferta de deschidere a versurilor lui Marin Sorescu, nici simplitatea cantabilă spre care s-a orientat Adrian Păunescu. Nu este esenţial-parabolică, naţională şi uşor traductibilă, după cum nu are adresabilitate socială, stimuli ideologici şi nervuri afective. Ne putem explica datele şi circumstanţele în care aceştia doi au devenit brand-uri naţionale într-un perimetru socio-cultural strict delimitat şi supravegheat, subdiviziune a lagărului socialist. (Sorescu a fost bun şi „la export”.) Dar e mai dificil să motivăm abundenta mitologie închegată şi perpetuată în jurul unui poet ermetic, abscons precum Nichita Stănescu, ale cărui versuri erau practic ininteligibile pentru zecile de mii de cititori.

A funcţionat, mai mult ca sigur, prejudecata conform căreia poezia, spre deosebire de proză, este scrisă „adânc” şi deci trebuie parcursă într-o stare de stupoare admirativă. E Poezia: o bolboroseală magică, iniţiatică, o Pythie modernă pe care o urmezi hipnotic, cu convingerea intimă că numai versurile proaste pot fi înţelese. Acest tip de lectură pasivă, inertă, blocată în punctul mort al unei admiraţii fără suport, a făcut cel mai mare rău, pe termen lung, operei lui Nichita Stănescu. Iar imprimarea figurii omului (care în anii lui buni arăta, într-adevăr, ca un zeu tânăr) asupra creaţiei propriu-zise a împins şi mai mult lucrurile într-o zonă a confuziei de planuri. Fiindcă lirica abstractă, cerebrală, metafizică şi transpersonală a lui Nichita Stănescu nu are aproape nici o legătură cu eul biografic, cu portretul atât de cunoscut şi rulat al lui Nichita, cu generozităţile şi risipirile lui.

Oricât de dureroasă ar fi operaţiunea pentru admiratorii lui fideli şi (mai grav) necondiţionaţi, personajul cu acest nume trebuie odată desprins de opera sa, pentru ca mitologia urbană şi poezia veritabilă să-şi urmeze, fiecare, traiectoria specifică. Fără text, fără pagina de volum autonom sau de antologie lirică, trăsăturile omului fermecător s-ar şterge treptat din memoria culturală. Nu Nichita dă valoare şi durată lungă versurilor pe care le parcurgem, ci acestea vor face să se vorbească în continuare despre el. Să le citim şi să le înţelegem, atunci, în termenii lor de semnificaţie, în constelaţia şi structura de adâncime, decupându-le istoric şi demontând mecanismul viziunii ce anihilează forţa de gravitaţie a corpurilor şi a lexicului; şi renunţând să ne mai raportăm la gesticulaţia iniţiatoare a mitizatului Stănescu Întâiul…

Problemele lecturii critice, în cazul de faţă, sunt determinate de absenţa sau precaritatea problematizării anterioare pe marginea subiectului; iar analiza şi evaluarea poeziei sunt mult îngreunate de felul ne-critic în care aceasta a fost editată. Nichita Stănescu e un poet totodată genial şi prolix, cu performanţe uluitoare, dar şi cu destule producţii menite să reţină nu mai mult de un minut atenţia lectorului. A crede că elegiile lui abstracte stau pe acelaşi plan cu poezelele scrise pe şerveţele la restaurant şi dăruite amicilor înseamnă, mai degrabă decât preţuire pentru scriitor, o gravă descalificare a lui.

Opera lui lirică pare acum descentrată. Poetul dispărând, au proliferat în ultimul sfert de veac ineditele, texte în marea lor majoritate circumstanţiale şi parazitare, publicate însă cu religiozitate în ediţii „integrale” şi amestecate, impardonabil, cu acele texte a căror editare în volum a fost asumată de Nichita Stănescu. La descentrarea unei poezii extraordinare, să adăugăm hibridizarea ei. Nici o antologie lirică demnă de acest nume n-a mai apărut de la Ordinea cuvintelor din 1985. Abundă, în schimb, încropirile editoriale, volumaşele omagiale, albumele cu Nichita et co, întreprinderile periferice, risipind capitalul simbolic al unui mare poet. Cele două ediţii monumentale şi academice, realizate, una, de acelaşi devotat şi regretat exeget Alexandru Condeescu, iar a doua, de către un cercetător-detectiv ca Mircea Coloşenco, sunt destinate de fapt specialiştilor. Adevărul trist şi gol e că în ultimele două decenii nu a apărut nici o antologie riguroasă şi selectivă, gândită în beneficiul poetului, iar nu în cel al „prietenului” editor.

Invizibilul soare*, antologia remarcabil realizată de Ion Mircea, era deci imperios necesară. Ca amănunt de istorie literară, rog a se reţine că titlul a fost propus de subsemnatul şi acceptat imediat de antologator, care, printr-un fel de telepatie, se referise în prefaţa încă nepredată la „soarele invizibil al fiinţei”, sintagma lui Gabriel Marcel. În finalul acestei prefeţe, care e un veritabil studiu introductiv prin anvergură şi aprofundare critică, Ion Mircea se referă într-un mod delicat-polemic la „antologiile” precedente în care „criteriul cantitativ, al exhaustivității prevalează asupra celui selectiv şi axiologic”.

Modelul după care s-a ghidat „pas cu pas” fiind Ordinea cuvintelor, exemplele negative, de care a avut grijă să se ferească, sunt toate acele ediţii postume expandate şi amatoristic-emfatice, prin care structura simbolică şi ierarhia internă a operei antume au fost grav avariate. Augmentarea fără nici un fel de filtru, dilatarea editorială sunt substituite, aici, printr-o „comprimare” sinonimă cu esenţializarea. Astfel că antologia Invizibilul soare a fost realizată „eliminând unele poeme de o calitate artistică discutabilă şi altele care nu mai spun mare lucru sensibilităţii cititorului de azi, corectând ceea ce era de corectat, adăugându-i, sporadic, câteva piese lirice de valoare.”.

Ar fi prea frumos ca un astfel de concentrat liric să nu rămână singular în torentul de maculatură acoperind marea poezie a lui Nichita Stănescu. Dacă ar figura ca un reper în reconstrucţia critică a acesteia, aş putea considera că mi-am împlinit, printr-o atare performanţă, vocaţia secundă de editor. Deocamdată, însă, pragul, nivelul la care ne aflăm este acela al ediţiilor gen Râsu’-plânsu’ lui Nichita Stănescu, în serii de patru, opt, douăsprezece volume girate de un nume ca Laurian Stănchescu. Un episod semnificativ al posterităţii lui Nichita Stănescu s-a consumat, în martie 2007, la Salonul de Carte de la Paris, unde respectivul L. Stănchescu a apărut înveşmântat în afişe cu imaginea lui N. Stănescu („fratele Nichita”) şi şi-a prezentat marfa printr-o scrisoare compusă, cu o noapte înainte, într-un flux de inspiraţie. Merităm cu toţii un citat: „Viaţa noastră este făcută din vieţile celor din jurul nostru. Numai moartea este personală. Frate Nichita, la tine a fost altfel. Viaţa ta a fost jefuită tot timpul de primii veniţi şi de primii plecaţi. Nouă, celorlalţi, ne-a rămas numai moartea ta. Să o preţuim şi să o iubim. Să o rotim prin cuvintele limbii române. Şi, mai ales, frate Nichita, să o îngropăm, adică moartea ta în cei vii. Pentru că poezia ta a reuşit să despartă deşertăciunea de deşertăciune. Mai spuneai că prietenia este dincolo de orice natură. Şi că un prieten e mai vital decât un înger. Dar dintre toţi numai tu ai trăit cultul prieteniei. Şi nu am mai văzut pe nimeni până la tine şi nici după tine să se crucifice cu atâta bucurie pe tot neantul cuvântului şi să-l adune în mintea noastră în înţelesuri omeneşti. Bătrâne şi frate Nichita, fac lucrurile acestea pentru că nu vreau ca viaţa mea să fie mai prejos decât moartea ta. Îngăduie-mi bătrâne să te strig din viaţa mea în moartea ta. Aşa cum şi tu ai strigat din viaţa ta în moartea lui Eminescu. Şi iată că te voi striga. Unde eşti Nichita? Ave Nichita!” („Ziua”, nr. 3892, 29 martie 2007).

În poza ataşată în ziar ştirii despre acest important eveniment cultural cu deschidere internaţională, editoarea, Ana Daniela Budică, este foarte sobră; iar prezentatorul lui Laurian Stănchescu, poetul Dinu Flămând, râde.

(fragment din „Lyrica Magna”, Ed. Curtea Veche, 2010)

* Nichita Stănescu, Invizibilul soare, antologie, prefaţă şi notă asupra ediţiei de Ion Mircea, Editura Corint, Bucureşti, 2007, 264 p.

(sursa foto cover: alchetron.com)