Din afara lui însuși

Am recitit de multe ori 11 elegii, volumul de vârf al lui Nichita Stănescu şi al întregii poezii româneşti postbelice, iar acum, când mă pregătesc să-l explic cititorilor, îmi dau seama de capcana întinsă în faţă. Încă un pas – făcut cu energia hermeneutului zelos – şi aş aluneca în plină contradicţie de termeni. Ce fel de poezie este aceea care poate fi demontată piesă cu piesă, etalată şi analizată pe masa de operaţie, şi apoi lămurită întru totul? Şi cum poţi transfera în domeniul raţionalului (şi al argumentaţiei în acest spirit) unităţi şi asocieri vizionare puse, de la bun început, sub semnul zigzagat al poeticului proteic?

Poemul explicabil integral nu e de fapt poezie, ci un text gândit şi alcătuit ca un mecanism, mai simplu sau mai complicat. Fără inconştient şi fără irealitate, fără interioritate ascunsă, fără fantezie şi fără gratuitate; cu conotaţii recuperabile prea uşor. Nu vreau să spun, cu aceasta, că poezia mare trăieşte numai din absurd, din nonsens, din derapaje pe care nici criticul, nici autorul însuşi nu le controlează. Dar poeţii cu majusculă (şi Nichita Stănescu este unul dintre ei) se folosesc de o cunoaştere prin expresie pe care criticii n-o pot atinge. În momentul în care aş înţelege şi aş explicita fără nici un rest de ambiguitate aceste minunate elegii abstracte, ele ar înceta să mai fie elegii, să mai rămână abstracte, să mai pară minunate. Ar fi doar nişte rebusuri dificile, rezolvate în cele din urmă.

Cine nu acceptă această dimensiune secretă, enigmatică şi după lecturi repetate, a liricii lui Nichita Stănescu, certând poetul tocmai pentru derogările lui de la logica noastră lineară, strânsă şi închisă, se plasează în afara jocului poetic. Acesta nu are un set de reguli, ci o sută, cu variabile incontrolabile, introduse şi reformulate de către marii artişti. Cel care le „găzduieşte” şi le tolerează toate îndrăznelile, rupturile, reformele şi licenţele este limbajul. Plusurile şi minusurile, performanţele veritabile şi manufacturile sunt măsurate şi fixate, infailibil, în interiorul limbajului poetic. Cu instrumentele de mare precizie sau, mai bine zis, cu organul perfect al acestuia.

Multe versuri din 11 elegii pot fi înţelese ca trepte ale unei viziuni şi elemente ale unui sistem. În întregul lui, volumul acesta atât de dens se constituie – spre deosebire de cele ce vor urma – ca un univers imaginar „adunat” şi coerent. Din fragmente, lipite ori disparate, putem recompune marea structură. E visul oricărui critic. Dar în acelaşi timp, în acelaşi volum, descoperim versuri care nu contribuie neapărat la acest desen. Dimpotrivă, uneori îi întrerup şi îi deplasează conturările de sens; distorsionează Schema, strică, aşa zicând, Armonia. Sunt versuri atât de frumoase, încât nu mă pot reţine să le citez unul câte unul, în contra logicienilor riguroşi, a criticilor sistematizanţi şi a propriei ambiţii explicative:

Spune Nu doar acela

care-l ştie pe Da.

Însă el, care ştie totul,

la Nu şi la Da are foile rupte

                                              (Elegia întâi)

Iată până unde poate ajunge

privirea, dacă se trezeşte:

Deodată devine goală, aidoma

unei ţevi de plumb prin care

numai albastrul călătoreşte. […]

Frânghii zbătătoare le târăsc,

acvatice plante.

Nici nu mai pot sta drept,

ci doborât, peste pietre fluorescente,

mă ţin cu braţele de stâlpul unui pod

arcuit peste ape inexistente.

Fluviu de păsări înfipte,

cu pliscurile una-ntr-alta se agită,

din spinare mi se revarsă

spre o mare-ngheţată neînnegrită.

Fluviu de păsări murind,

pe care vor lansa bărci ascuţite

barbarii, migrând mereu spre ţinuturi

nordice şi nelocuite.

                                               (A treia elegie)

noaptea,

când ochii lumii dorm

şi

numai dinţii celor care vorbesc prin somn

se zăresc în întuneric,

asemenea unei ploi de meteoriţi

strălucitori,

urcând şi coborând ritmic. […]

Dar peste tot în mine sunt ruguri

în aşteptare

şi ample, întunecoase procesiuni

cu o aură de durere.

                                                (A patra elegie)

Stau între două gropi şi plouă mărunt

şi apa roade pământul cu dinţi

de şobolan înfometat.

                                                (A şasea elegie)

Aruncă lângă glezna mea o carte

scrisă în cuneiforme.

Îngeri presaţi ca florile

se scuturau sfărâmaţi, pe platforme. […]

Ca să mă tai cu ei de privirile

care fără să le-nvoiesc, mi-au crescut –

când, togă virilă, tristeţea mea aspră

cu o fibulă de gheaţă mi-o prind. […]

Hiperboreea, alb, – negru,

aur-argint,

revelaţie, nerevelaţie, tristeţe

alergând şi orbecăind.

                               (Elegia a opta, hiperboreeana)

Aceste versuri uimesc şi rămân atâta vreme în memoria cititorului nu pentru că ele ar constitui punţi către înţelegerea poetului. Sunt mai degrabă punţi către înţelegerea şi acceptarea Poeziei ca teritoriu al expresivităţii suverane, în dauna, aici, a unei inteligibilităţi de care alteori se poate servi. În cazurile respective, textul este de o valoare non-instrumentală, de o splendoare care nu duce gândul lectorului către supra-unităţi semnificante. E o frumuseţe în sine, percepută exact aşa, pe intervale în care reflecţia noastră (şi analiza ulterioară) funcţionează în gol. Se poate analiza o secvenţă precum „togă virilă, tristeţea mea aspră/ cu o fibulă de gheaţă mi-o prind”? E poate sugestia unei bărbăţii singuratice, de general roman înfrânt de propria putere absolută… sau cu totul şi cu totul altceva. Pe cât de bine se-nlănţuie cuvintele, pe atât de libere sunt asociaţiile pe care le putem face în marginea lor, pentru a aproxima un sens care ne scapă. Şi care scapă inclusiv intenţiei de programare a poetului.

Nichita Stănescu a intuit de tânăr aceste ascunse, dar uriaşe resurse ale limbajului poetic de a spune infinit mai mult decât stă scris pe hârtie. Cuvântul îşi poate transgresa semnificaţiile, poate sări peste umbra sa. Liderul neomodernismului nostru epuizează Dicţionarul limbii române, nu pe întinderea, dar în adâncimea acestuia. El compune, din cuvintele pe care cu toţii le cunoaştem, necuvinte trase într-o limbă nemaiauzită, de o stranie frumuseţe. Aceasta înseamnă, în fond, lyrica magna. O experienţă cu totul nouă a limbajului, prin care „agentul” poetic, versificatorul (fie el Eminescu, Arghezi sau Bacovia, Nichita Stănescu sau Ileana Mălăncioiu, Mircea Cărtărescu, Ion Mureşan sau Ioan Es. Pop), se lasă  vorbit de versurile sale, configurat şi exprimat de ele.

Restul – nu-i vorbă, important – este dispunerea pe nişte linii de forţă a poemelor, într-o convergenţă urmărită atât de autor, cât şi de criticul pornit, pe urmele lui, în aventura semnificării. Formidabil în volumul de faţă este că Elegia oului, a noua şi Elegia a zecea sunt texte perfecte din ambele puncte de vedere. Al poeziei ca poezie, văzută şi considerată în sine; şi al poeziei cu valoare de întrebuinţare semantică. Acoperirea în aur a unei vechi şi misterioase monede (că tot era Nichita Stănescu pasionat de numismatică…), deodată cu acoperirea în aur a unei valute forte. Firfiricii atâtor „poeţi” din jurul autorului „şaizecist” zornăie tragicomic pe lângă lira sterlină, insulară şi imperială, a magistrului.

Iar acum, după reuşita de a nu explica inexplicabilul, stricând prin analiză critică inanalizabilul şi inefabilul, să trecem în partea cealaltă, observând şi reproiectând construcţia elegiilor. În prima dintre ele, poetul comprimă şi esenţializează la maximum universul, reducându-l la un punct şi strecurându-se în interiorul acestuia:

El este înlăuntrul desăvârşit,

interiorul punctului, mai înghesuit

în sine decât însuşi punctul.

Şi:

Aici dorm eu, înconjurat de el.

Spaţiul nu mai există. O putere demiurgică l-a topit, reducându-l la acest înlăuntru, pură interioritate divină. O voinţă transpersonală şi transcendentală anulează exteriorul, istoria propriilor mişcări şi istoria universală. Elegia întâi poate fi citită în oglindă cu Omul-fantă, în care, dimpotrivă, există numai exterioritate, numai afară:

Omul-fantă are îndepărtate origini.

El vine din afară:

din afara frunzelor,

din afara luminii protectoare

şi chiar

din afara lui însuşi.

„Omul-fantă” are şi anatomia răsturnată, pe aceeaşi linie simbolică:

El este în afară pântec

şi înlăuntru gură cu dinţi.

 Dacă, din interiorul punctului suficient sieşi nu se mai vede nici o urmă („nevestit de nici o aură,/ neurmat de nici o coadă”), el fiind inexistenţa, virtualitatea albă (să ne gândim la un Big Bang dat înapoi), dinspre „omul-fantă” nu se pot vedea semnele şi direcţiile. Retina lui e „lipită de retina lucrurilor”, „totul e lipit de tot”.

Să luăm, după aceste adevărate acrobaţii conceptuale, o pauză de respiraţie cu Elegia a doua, getica, unde golurile sunt umplute într-un chip mai tradiţional. În dimineaţa mitologică, în fiecare scorbură era aşezat un zeu. Un zeu care să ţină lucrurile şi lumea întreagă, un zeu-liant ce „apără tot ceea ce se desparte de sine” şi care, când luptătorul îşi va pierde ochiul, va fi adus şi aşezat în orbita lui goală. Când credeam că, într-un fel destul de convenabil, comunicarea cu poezia lui Nichita Stănescu a fost restabilită, iată că autorul introduce, cu dezinvoltura caracteristică, o imagine cu un nemăsurabil potenţial noţional. Zeul din orbita omului (a Poetului, desigur) va influenţa considerabil modurile deconcertante, uluitoare, în care, în 11 elegii,  lumea şi eul se imaginează reciproc. „Dacă se trezeşte”, privirea va ajunge, precum în A treia elegie, în zone inaccesibile nouă, contemplate într-o dureroasă criză de timp. Ochiul proliferează, privirea se desface pentru a cuprinde Necuprinsul:

O, scurtă tristeţe, rămâne

de jur împrejur o sferă de vid!

Stau în centrul ei şi unul câte unul,

ochii din frunte, din tâmplă, din degete

mi se deschid.

Însă vederea nu devine luare în posesie, ci are intensitatea şi scurtimea de flamă a revelaţiei:

Se arăta fulgerător o lume

mai repede chiar decât timpul literei A.

Eu ştiam atât: că ea există,

deşi văzul dinapoia frunzelor nici n-o vedea. […]

Astfel mă încordam să-mi aduc aminte

lumea pe care-am înţeles-o fulgerător,

şi care m-a pedepsit zvârlindu-mă-n trupul

acesta, lent vorbitor.

După această dureroasă ieşire din starea de graţie vizionară, A patra elegie începe cu un ton mai jos, într-o poetizare stilizată pe tema Evului Mediu „învins în afară” şi „retras în chiliile/ roşii şi albe ale sângelui meu”. N-apucăm să gustăm prea mult metafora extinsă, fiindcă Nichita Stănescu, în partea a doua, ne readuce în spaţiul de tensiuni şi febre ale (ne)cunoaşterii. Din versuri ţâşneşte acum suferinţa divizării:

Durere a ruperii-n două a lumii

ca să-mi pătrundă prin ochii, doi.

Durere a ruperii-n două a sunetelor

lumii,

ca să-mi lovească timpanele, două.

Durere a ruperii-n două

a  mirosurilor lumii,

ca să-mi atingă nările, două.

Lumea este percepută fragmentar, descompusă în „felii” senzoriale, secţionată de biologia, de natura imperfectă a omului. Anatomia noastră cu organele ei de simţ, multe şi mărginite, o asimilează pe bucăţi, distrugând întregul, unicul, Unul. În lipsa unui organ care să le contopească pe toate, realitatea şi supra-realitatea sunt sparte. Se încearcă, zadarnic, refacerea lor în interior:

Şi tu, o, tu, refacere-n interior,

tu, potrivire de jumătăţi, aidoma

îmbrăţişării bărbatului cu femeia sa,

o, tu, şi tu, şi tu, şi tu,

izbire solemnă

a jumătăţilor rupte […]

În A cincea elegie, poetul care a transmis, ca o undă seismică, neliniştile lui meta-fizice se lasă dus, cu ostentativă umilinţă, la „tribunalul frunzelor” şi al „umbrelor, merelor, păsărilor”. Natura, cu componentele ei, îl judecă prompt şi îi scrie condamnarea „pentru neştiinţă”. Într-un fragment tipic pentru discursul stănescian, chiar starea de spirit a condamnatului „se supără” pe cel care o are! Resemnat cu această senzaţională supărare, pe el, a propriilor lui stări şi sentimente, dispoziţii, afecte, poetul face un efort cognitiv suplimentar. Înţelesurile sunt încordate „în ele însele/ până iau forma merelor, frunzelor,/ umbrelor,/ păsărilor”.

Suntem, acum, la ani-lumină de panteismul clasic din Elegia a doua. Nu Zeul dă sens naturii, încorporând-o, ci înţelesurile trebuie să ia forma şi structura lumii naturale. Căutând cu disperare să atingă metafizicul, eul va rata şi ceea ce credea că deţine: biata lume de jos, palpabilă, aparent la îndemână. Lumea lui. În A şaptea elegie, se încearcă recuperarea decalajului, cu gesticulaţii de proprietar revenit pe terenul său. E „cuminţit” şi face promisiuni realităţii din care voia să se abstragă:

Trăiesc în numele frunzelor, am nervuri,

schimb verdele pe galben şi

mă las pierit de toamnă. […]

Trăiesc în numele merelor şi am

şase sâmburi scuipaţi printre dinţii

tinerei fete dusă cu gândul tot

după leneşe dansuri de ebonită.

Mai pare, de asemenea, resemnat cu eşecul cunoaşterii metafizice, căutând şi găsind o explicaţie în darurile ce i-au fost date:

Niciodată n-am să fiu sacru. Mult,

prea mult am imaginaţia

celorlalte forme concrete.

Este readus la scară umană, „domesticit”? Pare una cu natura:

Iată-mă. Trăiesc în numele cailor.

Nechez. Sar peste copaci retezaţi.

Dar imediat reapare visul depăşirii limitei, aspiraţia evaziunii către Altceva. Trăind şi „în numele păsărilor”, se avântă spre a fiinţa „în numele zborului”:

Cred că am aripi, dar ele

nu se văd. Totul pentru zbor.

Totul,

pentru a rezema ceea ce se află

de ceea ce va fi.

Fără aripi, întinde o omenească mână, desprinsă halucinant din conformaţia ei, ramificată într-o dramatică tentativă de prindere a Totalităţii:

Întind o mână, care-n loc de degete

are cinci mâini,

care-n loc de degete

au cinci mâini, care

în loc de degete

au cinci mâini.

Totul e cuvântul care se repetă, semnalizând, o dată, eforturile disperate ale eului, şi a doua oară ceea ce este intuit, dar nu poate fi cuprins:

Totul pentru a îmbrăţişa,

amănunţit, totul,

pentru a pipăi nenăscutele privelişti

şi a le zgâria

până la sânge

cu o prezenţă.

În A şasea elegie, deosebit de pregnantă şi care ar merita redată integral, înregistram durerea alegerii, a opţiunii constrângătoare pentru un fragment sau altul din Unul inaccesibil:

Eu stau

şi nu pot să aleg între două

bucăţi de lemn, şi plouă mărunt şi nu pot

în putreda ploaie s-aleg. Stau,

şi lemnele, cele două, şi-arată

coastele-albite de ploaia măruntă.

Stau între două schelete de cal şi

nu pot să aleg pe nici unul, stau

şi plouă mărunt, topind pământul

sub oasele albe, şi nu pot să aleg.

În Elegia a opta, hiperboreeana, noua încercare de desprindere, de „lucrurile fixe ale alcătuirii mele”, se soldează cu un alt eşec. Eul se va izbi (e chiar verbul lui Nichita Stănescu) de „brownienele privelişti,/ într-o mişcare de spor, disperată”, „fără putinţă de mers şi de zbor”: „numai zigzag şi zigzag şi zigzag”. „Desigur – notează cu o sfâşietoare autoironie poetul –, idealul de zbor s-a-ndeplinit aici”. Reproduc încă o dată o strofă excepţională, care acum se va citi şi se va înţelege altfel:

Hiperboreea, alb, – negru,

aur-argint,

revelaţie, nerevelaţie, tristeţe

alergând şi orbecăind.

Ajungând la Elegia oului, a noua şi la Elegia a zecea, atingem centrul tare, generator şi multiplicator de sens, al acestui volum incomparabil. Iar A unsprezecea elegie nu are rost s-o disec, întrucât desfăşurătorul ei şi mai ales finalul (a opta secţiune: „A te sprijini de propriul tău pământ/ când eşti sămânţă”, „A te sprijini de propria ta ţară/ când, omule, eşti singur”, „A fi sămânţă şi a te sprijini/ pe propriul tău pământ”) constituie o neaşteptată cădere a autorului în patriotism emfatic, artificial, fără nici o legătură cu restul cărţii. Cele două elegii menţionate sunt, în schimb, veritabile capodopere. În prima este derulată plastic şi fundată poetic imposibilitatea zborului, a desprinderii de materia realului, de „opera imperfectă” care este omul. Conştiinţa propriei ratări sângerează:

Într-un ou negru mă las încălzit

de aşteptarea zborului locuind în mine;

stă unul lângă altul, nedezlipit,

sinele lângă sine.

Sentimentul unei aripi îmi curge-n spinare,

senzaţia de ochi îşi caută o orbită.

O, tu, întuneric mare,

tu, dezgustată naştere încremenită. […]

Ouă concentrice, negre, sparte

fiecare pe rând şi în parte.

Pui de pasăre respins de zbor,

străbătând ou după ou,

din miezul pământului pân’ la Alcor,

într-un ritmic, dilatat ecou.

„Sinele” încearcă din „sine” să iasă,

ochiul din ochi, şi mereu

însuşi pe însuşi se lasă

ca o neagră ninsoare, de greu.

Dintr-un ou într-unul mai mare

la nesfârşit te naşti, nezburată

aripă. Numai din somn

se poate trezi fiecare, –

din coaja vieţii nici unul,

niciodată.

Cât priveşte Elegia a zecea, favorita mea dintre toate, aici limitele trupeşti ale subiectului „cunoscător”, mărginirea lui senzorială sunt resimţite cu o teribilă acuitate. Boala eului este de fapt cronică, şi de la Eminescu (actualizat într-un scurt pasaj) nu s-a mai văzut în poezia noastră o asemenea sete nestinsă de absolut:

Sunt bolnav. Mă doare o rană

călcată-n copite de cai fugind.

Invizibilul organ,

cel fără nume fiind

neauzul, nevăzul

nemirosul, negustul, nepipăitul

cel dintre ochi şi timpan,

cel dintre deget şi limbă, –

cu seara mi-a dispărut simultan. […]

Dar eu sunt bolnav. Sunt bolnav

de ceva între auz şi vedere,

de un fel de ochi, un fel de ureche

neinventată de ere. […]

Sunt bolnav de zid, de zid dărâmat

de ochi-timpan, de papilă-mirositoare.

M-au călcat aerian

abstractele animale […]

Şi au trecut peste organul ne-nveşmântat

în carne şi nervi, în timpan şi retină

şi la voia vidului cosmic lăsat

şi la voia divină. […]

Iată-mă, îmbolnăvit de-o rană

închipuită între Steaua Polară

şi steaua Canopus şi steaua Arcturus

şi Casiopeea din cerul de seară.

Mor de-o rană ce n-a încăput

în trupul meu apt pentru răni

cheltuite-n cuvinte, dând vamă de raze

la vămi.

Iată-mă, stau întins peste pietre şi gem,

organele-s sfărâmate, maestrul,

ah, e nebun căci el suferă

de-ntreg universul.

Mă doare că mărul e măr,

sunt bolnav de sâmburi şi de pietre,

de patru roţi, de ploaia măruntă

de meteoriţi, de corturi, de pete. […]

Mă doare diavolul şi verbul,

mă doare cuprul, aliorul,

mă doare câinele, şi iepurele, cerbul,

copacul, scândura, decorul.

Centrul atomului mă doare,

şi coasta cea care mă ţine

îndepărtat prin limita trupească

de trupurile celelalte, şi divine. […]

Sunt bolnav nu de cântece,

ci de ferestre sparte,

de numărul unu sunt bolnav,

că nu se mai poate împarte

la două ţâţe, la două sprâncene,

la două urechi, la două călcâie,

la două picioare în alergare

neputând să rămâie.

Că nu se poate împarte la doi ochi,

la doi rătăcitori, la doi struguri,

la doi lei răgind, şi la doi

martiri odihnindu-se pe ruguri.

Sunt comentatori care, din simplă ignoranţă sau din ipocrizie critică, se îndoiesc de valoarea poeziei lui Nichita Stănescu. Îi deplâng.

(fragment din „Lyrica magna”, Ed. Curtea Veche, 2010)

(sursa foto: savatoronto.com)