lancea momentelor,

mierea nevăzutelor creșteri,

ca într-un ac rostitor 

ce coase trecutul de prezent

și ce-o mai fi de parcurs cu viața.

Cea mai importantă lumină e cea

pe care nu o vezi cu privirea, 

ci cu inima ca o bancă

plimbată prin parcul tăcerii, 

primind povara dulce

a picăturilor de ploaie.

Uneori, când vorbești,

cuvintele se cern singure, 

își aleg bazinul 

în care înoată pe spate, pe față, 

pentru o tură de apropieri sonore.

Vrei să trăiești înainte să mori?

Totul are o voce. Ascultă!

Glasul homeric al universului

te școlește cu tâlcuri rotunde de chemări.

Rana nu a renunțat la povești

nici după ce și-a pus mască de corsar,

de apicultor, grădinărind sensurile.

Odată erai păstrătoarea tuturor cheilor

pentru lacătele magice ale privirii.

Dragostea e cea care supraviețuiește.

Dă umbra la o parte cu vocea care te încape!

Cea mai importantă lumină e cea 

care te sculptează tainic.

Așteaptă! Durează un pic până la noua naștere.

Post-ul Lumina pe care nu o vezi apare prima dată în Literatura de azi.

Versurile Ceciliei Dragomir demonstrează că autoarea este o poetă în plină maturitate artistică,  cu un stil original și cu o paletă a zonelor de interes bogată precum figurile de stil care îmbracă scheletul viziunii sale despre lume și viață.

Post-ul Poezia ca revelație a sinelui apare prima dată în Literatura de azi.

Titlurile evidențiază modul în care autorul vede oamenii, ca pe niște suflete care transgresează timpul și locurile, subliniind viața veșnică a acestora, trecerile, inițierile, prefacerile prin care trec. Romanele surprind lupta dintre bine și rău, dintre materie și spirit, evenimente și personaje care se plasează de partea acestor tabere, cu atribute potrivite rolurilor pe care le întruchipează.

Autorul este adeptul realismului, fiind creator de atmosferă, realizând descrieri plastice, relevante ale locurilor și personajelor, urmează principiul cronologic al evenimentelor, folosește tehnica înlănțuirii, alternanței, pentru a menține atenția, interesul. Utilizează și tehnici moderne precum flashbackul, colajul, dar are și elemente romantice, cum ar fi aducerea în prim plan a antinomiilor, a personajelor excepționale, cum ar fi Vlad Arineanu sau Apollyon.

Romanele sunt polifonice, putând fi încadrate în mai multe tipologii, dacă ne raportăm la tematică sau la sfera estetică, fiind deopotrivă romane de dragoste, de aventuri, experiențe, polițiste, spirituale.

Se remarcă echilibrul compozițional, simetria la nivelul titlurilor care păstrează filonul central al motivului sufletelor, al mesajului edificator din final. Au incipit clasic, prezentându- se timpul, locul, personajele. Perspectiva narativa este obiectivă, focalizarea externă sau zero, evenimentele surprinzând vremurile contemporane.

Scriitorul reușește să trezească permanent curiozitatea cititorului cu privire la evoluția evenimentelor, prin crearea ambiguității,  imprimă un ritm alert prin dialogurile care cuprind idei despre lume, viață. Apelează la personaje semnificative, cum ar fi pelerinul, cel care este învățătorul, ghidul spiritual al personajului principal, Vlad Arineanu, un tânăr de 30 de ani, cu foarte multe calități, informatician, alesul pentru a ține piept grupului care întruchipează forțele întunericului, cel menit să pună în aplicare Alternativa, de a antrena 144 de alți aleși, prin puterea Duhului Sfânt, aceea de a întoarce ființa spre legăturile primordiale, spre rădăcini, spre legile divine. În sfaturile pelerinului, care era vizionar, cunoscător al binelui și răului, sunt inserate mesaje menite să ghideze eroul și cititorul în hățișul deciziilor de zi cu zi, să îi sprijine în a descoperi adevărul, a deveni conștienți de lumea în care trăiesc, de interferențele cu alte ființe spirituale, de rolul pe care îl au.  Romanele invită la autocunoaștere, la sondarea conștiinței.

Autorul îmbină realul și fantasticul, realizând treceri fine de la un plan la altul prin diverse detalii cum ar fi senzația de plutire a unor personaje, prin vindecări, protecții miraculoase sau prin povestea de dragoste dintre Vlad și Abyss, el fiind exponentul pământenilor, ea fiind reprezentanta unei alte dimensiuni, lumi, una cu ființe eterice, eliberate de materialitate, care îndrumă, sprijină devenirea eroului. Aici sunt ființe din sfere diferite, se îndrăgostesc, se întâlnesc rar, se înțeleg și își rămân devotate una alteia, în ciuda distanței sau altor posibile frâne. Nu se întâmplă ca în Luceafărul lui Mihai Eminescu, în care Cătălina, fiind conștientă de diferențele dintre ea și Luceafăr, îl alege pe Cătălin. În romanele lui Sorin Oprea, lumile se întrepătrund, slujesc aceluiași scop și izbândesc în menirea lor. Pelerinul, de asemenea, este un călător în spațiu și timp. Se poate vorbi despre o geografie spirituală, despre o hartă parcursă de către eroi, cu provocări, pericole, frâne, manifestate prin întâlniri capitale cu reprezentanții binelui sau ai răului, prin care se vădesc calitățile, apartenența la o anumită categorie. Vlad se confruntă cu multe experiențe, la limita dintre viață și moarte, într-un proces de inițiere, de auto cunoaștere, de cunoaștere a mecanismelor, forțelor care conduc din umbră umanitatea, universul. El este urmărit, vânat, trece prin tot felul de experiențe, accidente, șantaje, răpiri, confruntări cu suferința, pătrunde în medii care îi testează curajul, demnitatea, valorile morale, spirituale, care îl formează, are întâlniri revelatorii, este pus în situația de a alege între bine și rău prin multiple acțiuni, oameni care îl pun în situația de a arăta cine este și încotro se îndreaptă.

Sunt foarte multe aspecte care sunt vizate în cadrul textelor: religia, reîncarnarea, condiția umană, condiția femeii, cuplul, prietenia, timpul, viața, moartea, spiritualitatea, călătoria, inițierea, libertatea, controlul, puterea, trădarea, minciuna, averea, viața social politică, tehnologia.

Se transmit idei prin dialogul personajelor. Un astfel de exemplu este oferit prin cuvintele pelerinului adresate lui Vlad: Să nu uiți că există un echilibru în toate …Încearcă să trăiești în prezent și nu te îngrijora pentru ce va fi. Vei afla ce trebuie să cunoști… Fiecare dintre noi are o misiune bine stabilită și învățăm în fiecare moment cate ceva. Provocări apar la tot pasul. Și provocările aduc și soluțiile. Trebuie sa fim atenți și să nu le ignoram…Cu cât viața te încearcă mai des, cu atât să fii convins că vei atinge niveluri superioare de cunoaștere…. Nu te încărca cu grijile altora.. Dacă-ti cer, ajută-i necondiționat, nu-i judeca pentru absolut nimic și acceptă-i așa cum sunt și cu tot ceea ce fac … Tot ceea ce se întâmplă într-o viață, apropie spiritul de creator și îndeplinește planurile universului… Odată descoperită ființa interioară, regulile simple ale creatorului devin lumini călăuzitoare în viața de zi cu zi. Nu există decât o singură logică de urmat, cea a lui Dumnezeu, el, unica existența, unicul creator. Tot ceea ce se vede și ce nu se vede este parte din el. Adevărata cale către el sunt învățăturile lui Iisus (lecții de viață, morală, nutriție, medicina, des oprire de sine și a vieții eterne , iubirea și acceptarea aproapelui, modestiei, toleranței, înlăturării dependentelor materiale…Cea mai intensă conexiune e când ceri pentru ceilalți. omul e o ființă spirituală, trebuie să se detașeze de atașamentele și de dependențele pământești. înlăturarea lor e evoluție. Pacea interioara vindeca orice. Găsirea creatorului duce la instalarea păcii interioare, fericire ,trupul trebuie educat prin postul tuturor simțurilor. Când simțurile sunt controlate, omul poate evolua.…Un suflet alb, format din gânduri, vorbe și fapte este garanția supremă pe drumul către eternitate. Răul se alimentează din tot ce se întâmplă negativ în minte, în vorbe și fapte. El prin asta trăiește Se hrănește cu fricile, temerile și comportamentele negative ale oamenilor plecarea de pe pământ e o eliberare. Alternativa dezvăluie frumusețea căii divine, adevărul sau prin dialogul dintre Vlad și Apollyon: Oamenilor li se dă o bucurie efemeră prin bunăstare și plăcere. Nu se gândesc la ce urmează și nu vad dincolo de viață pe care o au acum. Se gândesc cum să trăiască clipa. O clipă care de multe ori nu reprezintă decât începutul durerii

Numele personajelor sunt relevante pentru trăsăturile, pentru valorile pe care ele întruchipează. Astfel, Abyss, femeia de care se îndrăgostește Vlad este semnificativ pentru profunzimea sentimentelor, pentru adâncimea misterelor în care coboară, ea fiind, în fapt, coordonatorul misiunii în care el este antrenat. Jaime este cel care îl vindecă atunci când are accidental, este un simbol al iubirii, aceasta având puteri tămăduitoare. Genesis amintește de începuturile lumii. Karina sugerează grija pe care femeia o poartă omului drag.

Autorul pare a fi un vizionar, textul ficțional dezvăluind adevăruri revelate în timp prin evenimentele parcurse: pandemia, evoluția tehnologiei, punctele energetice de pe pământ, implicațiile folosirii cipurilor, metaversul, universurile paralele, contactul cu alte civilizații, cu extratereștrii, liberul arbitru, planurile elitei mondiale, cataclismele, conflictele armate, reducerea populației, procesarea alimentelor, medicamentele, produsele de sinteză.

Finalul fiecărui roman oferă o dezlegare cu privire la alegerea titlurilor. Astfel, în Noaptea sufletelor, se sugerează că aceasta semnifică starea în care se află cei care trăiesc în ignoranță, care se lasă pradă patimilor, dorințelor de control, de stăpânire, robiți banilor sau altor păcate. Dimineața sufletelor amintește de nădejdea care ar trebui să anime sufletele, iar Suflete Albe, de transformarea săvârșită de cei care îl urmează pe Iisus, prin respectarea legilor Sale, albul fiind un simbol al curățeniei sufletești, frumuseții, superiorității în plan spiritual sau în alte aspecte.

Se oferă o imagine asupra religiilor, ideologiilor, (budismului, confucianismului, creștinismului catolic, ortodox, hinduismului, islamismului, iudaismului, taoismului ),  prin dialogul dintre reprezentanții acestora, la care asistă Vlad, în căutarea adevărului. El este un războinic al luminii, asemeni autorului, care caută a prezenta cititorilor o imagine subiectivă asupra universului, atrăgând atenția asupra realităților social politice, spirituale, punându-se în slujba umanității prin cuvântul său. Textul este narativ, are inserate pasaje descriptive, dialoguri care cuprind mesajele centrale ale textelor, dar are și note de lirism, O să vedem lumea unul prin ochii celuilalt. Faci parte din gândurile mele, din drumurile pe care le străbat. Ești ploaia care cade, vântul care suflă. Te simt în verdeața câmpurilor și în stâncile munților. Suflul tău străbate…și mângâierea ta o surprind apele mării. Îmi apari în lumina care mă înconjoară și mă urmărești în zborurile mele printre stele. Tu poate nu știi, dar mergi cu mine pretutindeni.

Călătoria este privită în dublă perspectivă, pe de o parte în plan fizic, personajele mișcându-se prin diverse zone ale pământului, pe de altă parte în plan spiritual, amintindu-se de Zamolxis, de Iisus, de Duhul Sfînt, Prana, Kundalini, Focul Șarpe.  Este o călătorie spre interior, în primul rând, care amintește și de Iona lui Marin Sorescu care găsește în finalul dramei drumul spre adevăr. Se sugerează ideea că, în timp, femeile vor fi mai importante decât azi, că ele pot schimba regulile pe planetă, vizând-se, astfel, condiția femeii, plasată pe scara valorilor, în mod diferit față de mulți dintre predecesorii săi. Acțiunea este plasată în contemporaneitate, autorul dedicând romanelor nouă ani pentru a le aduce în forma finală, între 2017 și 2026.

Limbajul personajelor este ales în funcție de tipologia lor, astfel, autorul alternează limbajul literar cu alte registre stilistice, mai ales cu cel colocvial, prin elemente de argou, care să poată surprinde natura lor, modul de a gândi, nivelul cultural.

Romanele domnului Sorin Oprea oglindesc lumea în care trăim în esență și în aparență, prin personajele simbolice, întruchipări ale angelicului, ale demonicului, prin ideile vehiculate, prin vizionarismul ilustrat prin acțiuni, idei, interpretări care deschid perspective și inițieri rostite și nerostite.

Post-ul Sorin Oprea, războinicul luminii apare prima dată în Literatura de azi.

Simona Nicoleta Lazăr demonstrează că este un fin cunoscător al sufletului omenesc și al lumii pe care o evocă. Proza sa mută cititorul cu naturalețe dintr-un timp în altul și dintr-un spațiu în altul, construind portrete memorabile și descrieri concentrate, capabile să fixeze obiceiuri, mentalități și lumi interioare. Simplitatea relatării ascunde o arhitectură narativă complexă, în care planurile temporale și perspectivele se întrepătrund firesc.

Una dintre particularitățile stilului este utilizarea stilului indirect liber, alternanța planurilor narative și paralelismul, tehnici prin care personajele își dezvăluie conflictele interioare fără intervenția directă a naratorului. Interogațiile retorice devin un mod de a provoca cititorul la reflecție: Cum să vezi chipul unui om, când tu ții privirea în pământ? Cum să-ți trezească interesul? Ori sentimentele?

Pentru crearea culorii locale, autoarea valorifică un vocabular bogat și nuanțat, în care regionalismele și arhaismele („copchila”, „își făcea mendrele”) coexistă cu neologisme și imagini plastice. Limbajul reproduce firesc lumea evocată, fără artificii, iar descrierile surprind nu doar spațiul exterior, ci și mișcările sufletești ale personajelor.

Povestirea „Mireasa” aduce în prim-plan drama Reghinei, o tânără timidă, incapabilă să se opună voinței familiei și regulilor comunității. Căsătoria nu este rezultatul iubirii, ci al unei decizii luate de alții, iar eroina ajunge să se înstrăineze de sine însăși. Romanul surprinde conflictul dintre aspirațiile personale și rigorile unei lumi tradiționale în care „nu se cade” cântărește mai mult decât fericirea individului. Imaginea unei epoci este construită prin detalii de viață, limbaj și mentalități: Fiecare stradă era un fel de sat, fiecare bloc – o uliță, unde toți se știau și își cunoșteau viețile.

Autoarea surprinde prima generație mutată de la sat la oraș, oameni care „veniseră cu satul în bagaje”, purtând cu ei cutumele și regulile unei lumi patriarhale. În acest context, destinul Reghinei devine simbolic, ilustrând drama femeii obligate să accepte un destin hotărât de ceilalți.

Forța textului rezidă și în dimensiunea psihologică. Deși predomină focalizarea externă, stilul indirect liber permite accesul la frământările personajelor. Natura însoțește discret trăirile interioare: frigul, ploaia, mocirla și vântul devin ecouri ale nefericirii, apropiind uneori proza de sensibilitatea naturalistă. Simbolurile sunt sugestive și memorabile. Mireasa simte că nu mai este ea însăși: mireasa nu era ea, ci o necunoscută, căreia doar îi împrumutase chipul, numele, rochia albă. La fel de expresiv este și simbolul ochiului de sticlă al soțului, imagine concentrată a unui viitor lipsit de lumină: în ochiul lui de sticlă, viitorul ei.

În „Dragomira”, autoarea revine asupra condiției femeii, dar dintr-o altă perspectivă. Dacă Reghina este victima unei comunități, Dragomira suportă presiunea unei soacre dominatoare și își găsește puterea în iubire și speranță. Personajul rezistă tuturor încercărilor, convins că dragostea justifică sacrificiul. Și aici stilul indirect liber și interogațiile retorice pun în lumină zbuciumul interior: Dacă există atâta frumusețe și atâta bine în lume, de ce ei nu i se cuvine nicio câtime?

Lumea satului este reconstituită cu autenticitate prin gesturi, munci, obiceiuri și limbaj. Spălatul rufelor la râu, apa adusă de la fântână, mâncărurile tradiționale, lampa cu gaz sau soba nu reprezintă simple elemente descriptive, ci alcătuiesc fundalul unei existențe guvernate de tradiție. Dragomira citește, visează să devină învățătoare și îl ajută pe Anghel la lecții, ceea ce conferă personajului o dimensiune aparte. În ciuda greutăților, nu renunță la demnitate și la speranță, iar iubirea devine forța care îi susține toate gesturile. Prin aceste două povestiri, Simona Nicoleta Lazăr conturează două destine feminine diferite, unite însă de aceeași confruntare cu lumea tradițională și cu limitele impuse de comunitate.

„Casa cu tamariscă” este, probabil, textul cel mai amplu și mai complex al volumului. Autoarea construiește aici o adevărată arhitectură a memoriei, în care destinele mai multor generații se intersectează, iar trecutul și prezentul se luminează reciproc. Informațiile sunt oferite gradual, adesea în ordine inversă cronologică, cititorul fiind obligat să recompună, pas cu pas, firele unei istorii de familie. Alternanța planurilor temporale și spațiale, schimbarea perspectivei narative și utilizarea acroniei conferă dinamism discursului și sporesc tensiunea epică. Personajele își dezvăluie existența treptat, fiecare poveste completând-o pe cealaltă într-o țesătură narativă atent construită. Costin, crescut de bunica Maia, devine centrul unei lumi în care iubirea, despărțirea, memoria și creația se întrepătrund. Maia întruchipează imaginea bunicii protectoare, calde și echilibrate, contrapunct al figurilor materne autoritare din celelalte povestiri. În jurul ei gravitează mai multe destine, iar familia apare ca un organism viu, supus destrămărilor și reconfigurărilor succesive.

Limbajul se remarcă prin expresivitate și densitate metaforică. Imaginile plastice conferă prozei o dimensiune lirică: Sfânta cotrobăială în pântecele vreunei iubiri de ocazie, Simțea pe buze jetul pe care îl expulza – fierbinte, agresiv, mușcător – și își închipui că așa trebuie să sărute un spirit al focului. Erosul este sugerat cu discreție, prin metafore și imagini de mare forță expresivă, evitând orice exces descriptiv. În același timp, autoarea reflectează asupra creației literare, introducând considerații metatextuale care completează profilul personajelor: În literatură e aproape la fel de simplu ca atunci când redactezi o scrisoare: n-ai nimic de comunicat, n-ai de ce să irosești banii pe hârtie, cerneală și timbre. Literatura presupune talent, dar și disciplină, iar această reflecție capătă valoarea unei adevărate profesiuni de credință.

Povestirea surprinde și fragilitatea relațiilor umane. Despărțirea este exprimată cu o economie remarcabilă a mijloacelor artistice: „Și, într-o vară, pe nepregătite, între ei s-a așezat un perete de gheață, care nu avea să se mai topească.” În câteva cuvinte, autoarea concentrează destrămarea unei iubiri și imposibilitatea întoarcerii la trecut.

În „Pas de deux șchiopătat. Pe plaja pesmetului”, accentul se mută asupra introspecției. Nora este un personaj preocupat de ordine, de clasificare și de înțelegerea lumii. Nevoia de a alcătui liste, tabele și statistici reflectă, de fapt, dorința de a găsi o ordine interioară într-o existență marcată de întrebări și căutări. Autoarea urmărește cu finețe raportarea personajului la sine și la lume, transformând introspecția într-un exercițiu de autocunoaștere: Trebuie doar să deschidă din când în când ochii, să-și evalueze traseul, să se poziționeze față de țărm, oameni și geamanduri, față de orizont, față de sine.

Privite împreună, cele patru povestiri construiesc o galerie de personaje feminine memorabile. Mireasa, Dragomira, Maia, Nora, soacra, bunica, femeia iubită sau femeia părăsită reprezintă ipostaze diferite ale feminității, surprinse în relație cu iubirea, familia, comunitatea și propria identitate. Fără a idealiza personajele, Simona Nicoleta Lazăr le urmărește cu empatie, surprinzând vulnerabilitatea, puterea de sacrificiu și nevoia de a-și găsi locul într-o lume aflată într-o continuă schimbare.

Tematica povestirilor este variată, dar coerentă. Lumea satului și a comunității tradiționale se întâlnește cu spațiul urban, familia, iubirea, creația, memoria și condiția umană. Dincolo de diversitatea subiectelor, toate textele gravitează în jurul condiției femeii, surprinsă în raport cu sine, cu bărbatul, cu familia și cu lumea.

Femeia apare în ipostaze diferite – mireasă, iubită, soție, mamă, bunică, soacră, femeie înșelată sau femeie care iubește până la sacrificiu. Dacă uneori amintește de Vitoria Lipan prin tăria de caracter și perseverență, eroina Simonei Nicoleta Lazăr este, în același timp, vulnerabilă, timidă și marcată de constrângerile unei lumi patriarhale. Personajele sale nu sunt construite schematic, ci evoluează firesc, purtând în ele contradicții, slăbiciuni și resurse nebănuite de rezistență.

Una dintre calitățile remarcabile ale volumului este autenticitatea lumii recreate. Obiceiurile, limbajul, mâncărurile, gesturile cotidiene și relațiile dintre oameni recompun atmosfera satului românesc fără idealizare și fără nostalgii artificiale. Autoarea surprinde atât frumusețea acestei lumi, cât și rigorile ei morale, capabile să modeleze sau să frângă destine.

În același timp, proza depășește dimensiunea realistă prin profunzimea analizei psihologice. Stilul indirect liber, alternanța planurilor narative și temporale, schimbarea perspectivelor, interogațiile retorice și expresivitatea limbajului construiesc personaje credibile și conferă textelor dinamism și tensiune. Narațiunea curge firesc, iar informațiile sunt dozate cu măsură, astfel încât curiozitatea cititorului se menține până la final.

Se remarcă și densitatea imagistică a discursului. Descrierile sunt concentrate și sugestive, iar metaforele și simbolurile nu reprezintă simple podoabe stilistice, ci modalități de aprofundare a universului interior al personajelor. Fragmentele cu tonalitate lirică se îmbină armonios cu observația realistă, conferind prozei expresivitate și rafinament.

Volumul valorifică teme precum iubirea, memoria, destinul, sacrificiul, creația și apartenența, fără să ofere răspunsuri categorice. Simona Nicoleta Lazăr preferă să surprindă complexitatea existenței și ambiguitatea sufletului omenesc, lăsând cititorului libertatea propriilor interpretări. Destinele individuale devin, astfel, reprezentative pentru o întreagă lume aflată la granița dintre tradiție și modernitate.

Mireasa și alte povestiri confirmă maturitatea artistică a Simonei Nicoleta Lazăr și capacitatea sa de a construi o proză în care observația realistă, analiza psihologică și expresivitatea limbajului se completează reciproc. Cunoscătoare a sufletului uman și atentă la nuanțele vieții cotidiene, autoarea creează personaje memorabile și istorii care depășesc particularul, dobândind valoare simbolică.

Prin naturalețea construcției epice, prin autenticitatea lumii recreate și prin finețea observației psihologice, volumul propune o lectură care captivează nu prin spectaculosul întâmplărilor, ci prin adevărul uman pe care îl conține. Este o carte despre iubire, memorie, familie și destin, despre oameni care încearcă să-și păstreze demnitatea într-o lume aflată într-o continuă transformare.

_______________

Simona Nicoleta Lazăr, Mireasa și alte povestiri, editura Eikon, 2024

Post-ul Lumi care nu se lasă uitate apare prima dată în Literatura de azi.

El mă privește cu ochi ascuțiți,

care au în săgetare raze întinse

dincolo de vederea mea înfrunzită.

Îi pun pe umeri o poezie cu aripi,

gata de traversat în conectare ecranul înserării.

El despică în falii de strigăte, șoapte, căutarea culorilor:

roșul de negru, albul de mărgăritar, trecutul de prezent.

Pune piatră de hotar în capul răscrucii

și se lasă pradă scufundării în ochii

care îl ridică deasupra cuvintelor.

Eu îl privesc tăcută

și pornesc la pas agale prin mine,

îl las să mă urmeze,

explorator al apelor

în care plutesc sirene și cai de mare,

alge și corali, nedespărțitele unde.

El mă străbate ademenitor

și cărarea se lungește răsfățată,

acolo unde nici cu gândul nu gândești,

pe partea nevăzută a viselor.

Post-ul Timpul apare prima dată în Literatura de azi.

cum plămădea între repetiții site și scări

până la pulpa basmelor

în care înotau agonia și extazul din copilăria păpădiilor.

Aveam o scenă albă, regizam între degete spectrul culorilor.

Decantam, în priviri, stările

în care se îmbrăca văzduhul.

I-am prins, dintr-o săgetare, povara

care i se așezase pe gânduri.

O urmăream cum stătea, melc,

în licărirea căprui,

cum se prelingea peste sunete.

Câteodată, încremenea ca un iglu

care se lăsa locuit de teatrul silfidelor.

Îl priveam și îi vedeam sufletul care mă saluta îngerește.

În ochii lui, poposise un lup flămând de tăceri așternute pe frunze.

Mi-a luat urma și pășește lent.

Dă la o parte pălămida înserării cu o plutire între lumile

care îi cer urcușul și zarea.

Post-ul Artă apare prima dată în Literatura de azi.

în care s-au topit privirile,

nu aș mai fi bătut drumul nopții

în carul mare

care mi-a arătat

cum se rotesc în strălucire respirațiile fierbinți ale verii.

Dacă nu aș fi dansat în pașii neasemuiți

ai muzicii din adâncuri,

nu aș fi simțit

cum mă cuprindeau în reverie întemnițatele gânduri,

cotrobăind printre clipe după esențe și sens.

Dacă nu aș fi recunoscut glasul plutirii bulucite de dor,

nu aș fi cunoscut abandonul

în mâinile făuritorului de trepte și ramuri.

Am umplut odaia de margarete,

penițe de trasat în amintire începutul cuvintelor

care își căută povestea.

Am pășit dincolo de tremurul oricărei alegeri

și iată-mă!

Liliacul din fereastră a rămas martorul

intrărilor și ieșirilor din mine însămi,

cu decolare lină,

cu aterizare neîntârziată

la balul roșu carmin al istoriei.

Post-ul Puzzle apare prima dată în Literatura de azi.

din care se născuse, 

coloană a infinitului, 

nelepădându-se de rădăcinile simplității.

Își ducea trupul în pasul visului

care spărsese timpul

în viziuni promise de îngeri.

El a creat zboruri în aerul parizian

și în celelalte universuri,

măturând cu gândul și în cuvinte

foile pieritoare ale slavei deșarte.

A deșteptat bucuria primordială 

a copilăriei, 

scoțând la iveală chipul inconfundabil al inimii.

Poate că îi privesc conturul mâinilor

și nu văd complet tremurul norilor,

poate că îi contemplu prelungirile ființei 

și abia când scriu așa cum aș respira, 

înțeleg, dinspre dimineți spre eternitate, 

căutarea care însuflețește piatra

direct în ritmul sentimentelor.

Post-ul Brâncuși apare prima dată în Literatura de azi.

cu ochii lipiți de timp,

de o imagine care și-a întins brațele din copilărie 

până dincolo de aripa unui înger.

M-am suit călare pe gând 

ca pe un cal măiestru 

și mi-am vizitat propria viață, pipăind,

cu ochii de acum, pământul pe care îl calc 

de parcă aș păși pe drumul bătut cu inima dintru începuturi.

Am zărit cum talpa vieții 

împingea peste margine limanul amiezii,

am văzut cum se încuia, 

între umbre, licărirea ce bântuia înserarea.

Probabil, de atunci, am început

să creez acest spațiu 

în care păstrez pe linia orizontului 

dansul între apropiere și depărtare,

ca într-o duminică.

Post-ul Spațiu apare prima dată în Literatura de azi.

acela care se așază, cu o idee

în fața puilor nedefiniți ai cuvintelor.

Mi-am asumat azvârlirea

în nerăbdarea durdulie de întreg

și am șters, din privirea oacheșă,

imaginea prin care mi se răstălmăcea tivirea zilei.

Nu era zăpadă, nici nu ploua,

era o vreme de retrageri în penița gândurilor.

Mi-am petrecut duminica

Înzăpezind, cu sania tăcerii, creionul tocit al orbirii.

Am ascultat câteva podcasturi

în care se vorbea despre noi,

întrebându-mă:

cum poate ști un tânăr atâtea lucruri despre

cum ni s-au făcut ferfeniță așteptările,

despre cum se clatină din temelie lumea

atunci când te încredințezi

de locul în care te afli?

Din această poveste,

nu știu cât înțelegi,

am plecat de la supremația

celui care se crede îndreptățit

să dicteze

cum se caligrafiază starea planetei

și am ajuns la trecutul

din care mi s-a născut baia această

în care mă scald

ca într-o dezbrăcare de așchii și noduri.

Post-ul În lumina neoanelor apare prima dată în Literatura de azi.