Simona Nicoleta Lazăr demonstrează că este un fin cunoscător al sufletului omenesc și al lumii pe care o evocă. Proza sa mută cititorul cu naturalețe dintr-un timp în altul și dintr-un spațiu în altul, construind portrete memorabile și descrieri concentrate, capabile să fixeze obiceiuri, mentalități și lumi interioare. Simplitatea relatării ascunde o arhitectură narativă complexă, în care planurile temporale și perspectivele se întrepătrund firesc.

Una dintre particularitățile stilului este utilizarea stilului indirect liber, alternanța planurilor narative și paralelismul, tehnici prin care personajele își dezvăluie conflictele interioare fără intervenția directă a naratorului. Interogațiile retorice devin un mod de a provoca cititorul la reflecție: Cum să vezi chipul unui om, când tu ții privirea în pământ? Cum să-ți trezească interesul? Ori sentimentele?

Pentru crearea culorii locale, autoarea valorifică un vocabular bogat și nuanțat, în care regionalismele și arhaismele („copchila”, „își făcea mendrele”) coexistă cu neologisme și imagini plastice. Limbajul reproduce firesc lumea evocată, fără artificii, iar descrierile surprind nu doar spațiul exterior, ci și mișcările sufletești ale personajelor.

Povestirea „Mireasa” aduce în prim-plan drama Reghinei, o tânără timidă, incapabilă să se opună voinței familiei și regulilor comunității. Căsătoria nu este rezultatul iubirii, ci al unei decizii luate de alții, iar eroina ajunge să se înstrăineze de sine însăși. Romanul surprinde conflictul dintre aspirațiile personale și rigorile unei lumi tradiționale în care „nu se cade” cântărește mai mult decât fericirea individului. Imaginea unei epoci este construită prin detalii de viață, limbaj și mentalități: Fiecare stradă era un fel de sat, fiecare bloc – o uliță, unde toți se știau și își cunoșteau viețile.

Autoarea surprinde prima generație mutată de la sat la oraș, oameni care „veniseră cu satul în bagaje”, purtând cu ei cutumele și regulile unei lumi patriarhale. În acest context, destinul Reghinei devine simbolic, ilustrând drama femeii obligate să accepte un destin hotărât de ceilalți.

Forța textului rezidă și în dimensiunea psihologică. Deși predomină focalizarea externă, stilul indirect liber permite accesul la frământările personajelor. Natura însoțește discret trăirile interioare: frigul, ploaia, mocirla și vântul devin ecouri ale nefericirii, apropiind uneori proza de sensibilitatea naturalistă. Simbolurile sunt sugestive și memorabile. Mireasa simte că nu mai este ea însăși: mireasa nu era ea, ci o necunoscută, căreia doar îi împrumutase chipul, numele, rochia albă. La fel de expresiv este și simbolul ochiului de sticlă al soțului, imagine concentrată a unui viitor lipsit de lumină: în ochiul lui de sticlă, viitorul ei.

În „Dragomira”, autoarea revine asupra condiției femeii, dar dintr-o altă perspectivă. Dacă Reghina este victima unei comunități, Dragomira suportă presiunea unei soacre dominatoare și își găsește puterea în iubire și speranță. Personajul rezistă tuturor încercărilor, convins că dragostea justifică sacrificiul. Și aici stilul indirect liber și interogațiile retorice pun în lumină zbuciumul interior: Dacă există atâta frumusețe și atâta bine în lume, de ce ei nu i se cuvine nicio câtime?

Lumea satului este reconstituită cu autenticitate prin gesturi, munci, obiceiuri și limbaj. Spălatul rufelor la râu, apa adusă de la fântână, mâncărurile tradiționale, lampa cu gaz sau soba nu reprezintă simple elemente descriptive, ci alcătuiesc fundalul unei existențe guvernate de tradiție. Dragomira citește, visează să devină învățătoare și îl ajută pe Anghel la lecții, ceea ce conferă personajului o dimensiune aparte. În ciuda greutăților, nu renunță la demnitate și la speranță, iar iubirea devine forța care îi susține toate gesturile. Prin aceste două povestiri, Simona Nicoleta Lazăr conturează două destine feminine diferite, unite însă de aceeași confruntare cu lumea tradițională și cu limitele impuse de comunitate.

„Casa cu tamariscă” este, probabil, textul cel mai amplu și mai complex al volumului. Autoarea construiește aici o adevărată arhitectură a memoriei, în care destinele mai multor generații se intersectează, iar trecutul și prezentul se luminează reciproc. Informațiile sunt oferite gradual, adesea în ordine inversă cronologică, cititorul fiind obligat să recompună, pas cu pas, firele unei istorii de familie. Alternanța planurilor temporale și spațiale, schimbarea perspectivei narative și utilizarea acroniei conferă dinamism discursului și sporesc tensiunea epică. Personajele își dezvăluie existența treptat, fiecare poveste completând-o pe cealaltă într-o țesătură narativă atent construită. Costin, crescut de bunica Maia, devine centrul unei lumi în care iubirea, despărțirea, memoria și creația se întrepătrund. Maia întruchipează imaginea bunicii protectoare, calde și echilibrate, contrapunct al figurilor materne autoritare din celelalte povestiri. În jurul ei gravitează mai multe destine, iar familia apare ca un organism viu, supus destrămărilor și reconfigurărilor succesive.

Limbajul se remarcă prin expresivitate și densitate metaforică. Imaginile plastice conferă prozei o dimensiune lirică: Sfânta cotrobăială în pântecele vreunei iubiri de ocazie, Simțea pe buze jetul pe care îl expulza – fierbinte, agresiv, mușcător – și își închipui că așa trebuie să sărute un spirit al focului. Erosul este sugerat cu discreție, prin metafore și imagini de mare forță expresivă, evitând orice exces descriptiv. În același timp, autoarea reflectează asupra creației literare, introducând considerații metatextuale care completează profilul personajelor: În literatură e aproape la fel de simplu ca atunci când redactezi o scrisoare: n-ai nimic de comunicat, n-ai de ce să irosești banii pe hârtie, cerneală și timbre. Literatura presupune talent, dar și disciplină, iar această reflecție capătă valoarea unei adevărate profesiuni de credință.

Povestirea surprinde și fragilitatea relațiilor umane. Despărțirea este exprimată cu o economie remarcabilă a mijloacelor artistice: „Și, într-o vară, pe nepregătite, între ei s-a așezat un perete de gheață, care nu avea să se mai topească.” În câteva cuvinte, autoarea concentrează destrămarea unei iubiri și imposibilitatea întoarcerii la trecut.

În „Pas de deux șchiopătat. Pe plaja pesmetului”, accentul se mută asupra introspecției. Nora este un personaj preocupat de ordine, de clasificare și de înțelegerea lumii. Nevoia de a alcătui liste, tabele și statistici reflectă, de fapt, dorința de a găsi o ordine interioară într-o existență marcată de întrebări și căutări. Autoarea urmărește cu finețe raportarea personajului la sine și la lume, transformând introspecția într-un exercițiu de autocunoaștere: Trebuie doar să deschidă din când în când ochii, să-și evalueze traseul, să se poziționeze față de țărm, oameni și geamanduri, față de orizont, față de sine.

Privite împreună, cele patru povestiri construiesc o galerie de personaje feminine memorabile. Mireasa, Dragomira, Maia, Nora, soacra, bunica, femeia iubită sau femeia părăsită reprezintă ipostaze diferite ale feminității, surprinse în relație cu iubirea, familia, comunitatea și propria identitate. Fără a idealiza personajele, Simona Nicoleta Lazăr le urmărește cu empatie, surprinzând vulnerabilitatea, puterea de sacrificiu și nevoia de a-și găsi locul într-o lume aflată într-o continuă schimbare.

Tematica povestirilor este variată, dar coerentă. Lumea satului și a comunității tradiționale se întâlnește cu spațiul urban, familia, iubirea, creația, memoria și condiția umană. Dincolo de diversitatea subiectelor, toate textele gravitează în jurul condiției femeii, surprinsă în raport cu sine, cu bărbatul, cu familia și cu lumea.

Femeia apare în ipostaze diferite – mireasă, iubită, soție, mamă, bunică, soacră, femeie înșelată sau femeie care iubește până la sacrificiu. Dacă uneori amintește de Vitoria Lipan prin tăria de caracter și perseverență, eroina Simonei Nicoleta Lazăr este, în același timp, vulnerabilă, timidă și marcată de constrângerile unei lumi patriarhale. Personajele sale nu sunt construite schematic, ci evoluează firesc, purtând în ele contradicții, slăbiciuni și resurse nebănuite de rezistență.

Una dintre calitățile remarcabile ale volumului este autenticitatea lumii recreate. Obiceiurile, limbajul, mâncărurile, gesturile cotidiene și relațiile dintre oameni recompun atmosfera satului românesc fără idealizare și fără nostalgii artificiale. Autoarea surprinde atât frumusețea acestei lumi, cât și rigorile ei morale, capabile să modeleze sau să frângă destine.

În același timp, proza depășește dimensiunea realistă prin profunzimea analizei psihologice. Stilul indirect liber, alternanța planurilor narative și temporale, schimbarea perspectivelor, interogațiile retorice și expresivitatea limbajului construiesc personaje credibile și conferă textelor dinamism și tensiune. Narațiunea curge firesc, iar informațiile sunt dozate cu măsură, astfel încât curiozitatea cititorului se menține până la final.

Se remarcă și densitatea imagistică a discursului. Descrierile sunt concentrate și sugestive, iar metaforele și simbolurile nu reprezintă simple podoabe stilistice, ci modalități de aprofundare a universului interior al personajelor. Fragmentele cu tonalitate lirică se îmbină armonios cu observația realistă, conferind prozei expresivitate și rafinament.

Volumul valorifică teme precum iubirea, memoria, destinul, sacrificiul, creația și apartenența, fără să ofere răspunsuri categorice. Simona Nicoleta Lazăr preferă să surprindă complexitatea existenței și ambiguitatea sufletului omenesc, lăsând cititorului libertatea propriilor interpretări. Destinele individuale devin, astfel, reprezentative pentru o întreagă lume aflată la granița dintre tradiție și modernitate.

Mireasa și alte povestiri confirmă maturitatea artistică a Simonei Nicoleta Lazăr și capacitatea sa de a construi o proză în care observația realistă, analiza psihologică și expresivitatea limbajului se completează reciproc. Cunoscătoare a sufletului uman și atentă la nuanțele vieții cotidiene, autoarea creează personaje memorabile și istorii care depășesc particularul, dobândind valoare simbolică.

Prin naturalețea construcției epice, prin autenticitatea lumii recreate și prin finețea observației psihologice, volumul propune o lectură care captivează nu prin spectaculosul întâmplărilor, ci prin adevărul uman pe care îl conține. Este o carte despre iubire, memorie, familie și destin, despre oameni care încearcă să-și păstreze demnitatea într-o lume aflată într-o continuă transformare.

_______________

Simona Nicoleta Lazăr, Mireasa și alte povestiri, editura Eikon, 2024

Post-ul Lumi care nu se lasă uitate apare prima dată în Literatura de azi.

El mă privește cu ochi ascuțiți,

care au în săgetare raze întinse

dincolo de vederea mea înfrunzită.

Îi pun pe umeri o poezie cu aripi,

gata de traversat în conectare ecranul înserării.

El despică în falii de strigăte, șoapte, căutarea culorilor:

roșul de negru, albul de mărgăritar, trecutul de prezent.

Pune piatră de hotar în capul răscrucii

și se lasă pradă scufundării în ochii

care îl ridică deasupra cuvintelor.

Eu îl privesc tăcută

și pornesc la pas agale prin mine,

îl las să mă urmeze,

explorator al apelor

în care plutesc sirene și cai de mare,

alge și corali, nedespărțitele unde.

El mă străbate ademenitor

și cărarea se lungește răsfățată,

acolo unde nici cu gândul nu gândești,

pe partea nevăzută a viselor.

Post-ul Timpul apare prima dată în Literatura de azi.

cum plămădea între repetiții site și scări

până la pulpa basmelor

în care înotau agonia și extazul din copilăria păpădiilor.

Aveam o scenă albă, regizam între degete spectrul culorilor.

Decantam, în priviri, stările

în care se îmbrăca văzduhul.

I-am prins, dintr-o săgetare, povara

care i se așezase pe gânduri.

O urmăream cum stătea, melc,

în licărirea căprui,

cum se prelingea peste sunete.

Câteodată, încremenea ca un iglu

care se lăsa locuit de teatrul silfidelor.

Îl priveam și îi vedeam sufletul care mă saluta îngerește.

În ochii lui, poposise un lup flămând de tăceri așternute pe frunze.

Mi-a luat urma și pășește lent.

Dă la o parte pălămida înserării cu o plutire între lumile

care îi cer urcușul și zarea.

Post-ul Artă apare prima dată în Literatura de azi.

în care s-au topit privirile,

nu aș mai fi bătut drumul nopții

în carul mare

care mi-a arătat

cum se rotesc în strălucire respirațiile fierbinți ale verii.

Dacă nu aș fi dansat în pașii neasemuiți

ai muzicii din adâncuri,

nu aș fi simțit

cum mă cuprindeau în reverie întemnițatele gânduri,

cotrobăind printre clipe după esențe și sens.

Dacă nu aș fi recunoscut glasul plutirii bulucite de dor,

nu aș fi cunoscut abandonul

în mâinile făuritorului de trepte și ramuri.

Am umplut odaia de margarete,

penițe de trasat în amintire începutul cuvintelor

care își căută povestea.

Am pășit dincolo de tremurul oricărei alegeri

și iată-mă!

Liliacul din fereastră a rămas martorul

intrărilor și ieșirilor din mine însămi,

cu decolare lină,

cu aterizare neîntârziată

la balul roșu carmin al istoriei.

Post-ul Puzzle apare prima dată în Literatura de azi.

din care se născuse, 

coloană a infinitului, 

nelepădându-se de rădăcinile simplității.

Își ducea trupul în pasul visului

care spărsese timpul

în viziuni promise de îngeri.

El a creat zboruri în aerul parizian

și în celelalte universuri,

măturând cu gândul și în cuvinte

foile pieritoare ale slavei deșarte.

A deșteptat bucuria primordială 

a copilăriei, 

scoțând la iveală chipul inconfundabil al inimii.

Poate că îi privesc conturul mâinilor

și nu văd complet tremurul norilor,

poate că îi contemplu prelungirile ființei 

și abia când scriu așa cum aș respira, 

înțeleg, dinspre dimineți spre eternitate, 

căutarea care însuflețește piatra

direct în ritmul sentimentelor.

Post-ul Brâncuși apare prima dată în Literatura de azi.

cu ochii lipiți de timp,

de o imagine care și-a întins brațele din copilărie 

până dincolo de aripa unui înger.

M-am suit călare pe gând 

ca pe un cal măiestru 

și mi-am vizitat propria viață, pipăind,

cu ochii de acum, pământul pe care îl calc 

de parcă aș păși pe drumul bătut cu inima dintru începuturi.

Am zărit cum talpa vieții 

împingea peste margine limanul amiezii,

am văzut cum se încuia, 

între umbre, licărirea ce bântuia înserarea.

Probabil, de atunci, am început

să creez acest spațiu 

în care păstrez pe linia orizontului 

dansul între apropiere și depărtare,

ca într-o duminică.

Post-ul Spațiu apare prima dată în Literatura de azi.

acela care se așază, cu o idee

în fața puilor nedefiniți ai cuvintelor.

Mi-am asumat azvârlirea

în nerăbdarea durdulie de întreg

și am șters, din privirea oacheșă,

imaginea prin care mi se răstălmăcea tivirea zilei.

Nu era zăpadă, nici nu ploua,

era o vreme de retrageri în penița gândurilor.

Mi-am petrecut duminica

Înzăpezind, cu sania tăcerii, creionul tocit al orbirii.

Am ascultat câteva podcasturi

în care se vorbea despre noi,

întrebându-mă:

cum poate ști un tânăr atâtea lucruri despre

cum ni s-au făcut ferfeniță așteptările,

despre cum se clatină din temelie lumea

atunci când te încredințezi

de locul în care te afli?

Din această poveste,

nu știu cât înțelegi,

am plecat de la supremația

celui care se crede îndreptățit

să dicteze

cum se caligrafiază starea planetei

și am ajuns la trecutul

din care mi s-a născut baia această

în care mă scald

ca într-o dezbrăcare de așchii și noduri.

Post-ul În lumina neoanelor apare prima dată în Literatura de azi.

Ești și azi ca altădată,

Te vedem în apa clară,

În lumina tutelară,

Te-auzim în glasul drag

Care-n tot se face prag.

Te simțim în omul care

ne vine-n întâmpinare

cu o mână pentru pas,

ce-n ploi, vânturi a rămas,

cu un zâmbet rotitor,

pentru chip mântuitor.

În pământul ce ne ține,

și ne vorbește de Tine

prin rodirea-i neîntreruptă, 

care stă și ne ascultă,

care-n orice întrupare,

are un colț pentru-o cărare.

Doamne, Tu știi cel mai bine,

ce ne-mpinge, ce ne ține,

care-i golul ce ne seacă

care-i plinul ce ne pleacă,

ce cădere ne ridică 

și ce pisc, ne tot despică,

Tu vezi vidul și măsura,

unde-i rostul, bătătura,

pentru oricare ființă, 

Tu ești semn de biruință!

Post-ul Rugăciune apare prima dată în Literatura de azi.

Îi observam mersul de felină,

îi surprindeam surâsul rujat 

la ședința foto a mantrelor 

care adunau între palme schimbarea vieții,

de la maturitate înspre adolescența 

gata de provocări știute și neștiute.

Vedeam cum curgeau în posibilități

întâlnirile cuvintelor.

Vedeam cum venea în pragul anilor pentru petreceri 

cu rochie gata de recunoscut curtarea pantofilor 

buni de purtat pe drumuri bătătorite în umbra tăcerii.

Ea s-a ascuns într-o pleoapă a pelerinei 

în care s-a înfășurat de iarnă 

și de priviri indiscrete 

să își caute în roșu, albastru,

tinerețea capsulată în visul înnoptării.

Ea se apropia, când căprioară,

când vânător al pădurii de semne, 

la strânsul recoltei de spartul miturilor

în pieptul veacului bun de pus la rană și la colțul buzelor.

Ea era atât de aproape încât credeam că mă vede

și când colo, privirea i s-a oprit pe alinierea planetelor 

în pasul furiș al vremii 

care își caută potrivirea în ceasuri pudrate cu lună.

Post-ul Sub semnul lunaticei tăceri  apare prima dată în Literatura de azi.

pentru că nu fusesem la cheremul verii

sau, pur și simplu,

bătuse un vânt de hoinăreală

pe câmpul voalat al înserării.

Ar fi putut să pună în balanță

drumul dus întors al așteptării, 

ar fi putut da la schimb răspunsul

care nu mai era o surpriză pentru mine, 

cea care cântăream în priviri razele soarelui

de la începutul rostogolirii în privirile,

tăciuni, ale pământului.

E tot o rotire, un cerc vicios al celor

care își contemplă ispita neispitită de absolut.

Post-ul Analiza apare prima dată în Literatura de azi.