Iulia DragomirAm pus în lumină chipul dimineții,
acela care se așază, cu o idee
în fața puilor nedefiniți ai cuvintelor.
Mi-am asumat azvârlirea
în nerăbdarea durdulie de întreg
și am șters, din privirea oacheșă,
imaginea prin care mi se răstălmăcea tivirea zilei.
Nu era zăpadă, nici nu ploua,
era o vreme de retrageri în penița gândurilor.
Mi-am petrecut duminica
Înzăpezind, cu sania tăcerii, creionul tocit al orbirii.
Am ascultat câteva podcasturi
în care se vorbea despre noi,
întrebându-mă:
cum poate ști un tânăr atâtea lucruri despre
cum ni s-au făcut ferfeniță așteptările,
despre cum se clatină din temelie lumea
atunci când te încredințezi
de locul în care te afli?
Din această poveste,
nu știu cât înțelegi,
am plecat de la supremația
celui care se crede îndreptățit
să dicteze
cum se caligrafiază starea planetei
și am ajuns la trecutul
din care mi s-a născut baia această
în care mă scald
ca într-o dezbrăcare de așchii și noduri.
