Iulia DragomirEa era atât de aproape, încât credeam că o văd.
Îi observam mersul de felină,
îi surprindeam surâsul rujat
la ședința foto a mantrelor
care adunau între palme schimbarea vieții,
de la maturitate înspre adolescența
gata de provocări știute și neștiute.
Vedeam cum curgeau în posibilități
întâlnirile cuvintelor.
Vedeam cum venea în pragul anilor pentru petreceri
cu rochie gata de recunoscut curtarea pantofilor
buni de purtat pe drumuri bătătorite în umbra tăcerii.
Ea s-a ascuns într-o pleoapă a pelerinei
în care s-a înfășurat de iarnă
și de priviri indiscrete
să își caute în roșu, albastru,
tinerețea capsulată în visul înnoptării.
Ea se apropia, când căprioară,
când vânător al pădurii de semne,
la strânsul recoltei de spartul miturilor
în pieptul veacului bun de pus la rană și la colțul buzelor.
Ea era atât de aproape încât credeam că mă vede
și când colo, privirea i s-a oprit pe alinierea planetelor
în pasul furiș al vremii
care își caută potrivirea în ceasuri pudrate cu lună.
