Carmen Firan 
Nu mai dorea nimic, nici să ajungă în oraş, nici să lucreze într-un mediu civilizat, nici să vorbească, în sfârşit, limba pe care o studiase patru ani. Voia doar să doarmă, să doarmă şi să uite. I se părea că nu mai dormise cu adevărat din copilărie. A doua zi, când ceasul va suna la ora cinci, urmau hainele cele mai proaste, pantofii cei mai vechi, naveta în satul unde nimeni nu părea să aibă nevoie de franceza ei, copiii aceia se luptau cu limba română şi cu câteva operaţii matematice elementare.
Ajunsă acasă o întâmpinară reproşurile lui Andrei.
„Unde-ai fost până la ora asta? Toată ziua umbli aiurea. Şi mai zici că eşti obosită, că n-ai timp să citeşti sau să faci traduceri. Păi când să ai? Şi ştii că nu avem nimic de mâncare? Nu mai avem nimic. Aştepţi să fac tot eu şi treaba asta? Că, slavă Domnului, în rest le fac pe toate.“
Dora evită să-i răspundă, intră sub duş. Trebuia neapărat să se spele cu săpun mult şi cu presiune mare, aşa simţea, să scape de orice urmă. Andrei intră după ea.
„Şi zici că ai fost la Gheroiu? La minister? La ora asta? Şi ce te-a mai minţit? Nicio problemă, nu-i aşa, se aranjează. Cunosc textul. Şi-a găsit fraiera. Ţi-am spus eu că asta nu se bagă, n-o să facă nimic, n-o să mişte un deget. Altfel cum ar fi rezistat atâţia ani?! Te poartă pe drumuri şi tu, naiva, îţi faci iluzii. Te credeam mai deşteaptă. În ăsta ţi-ai găsit să ai încredere? Promite tuturor, dar nu ajută pe nimeni. Acum ce ţi-a mai spus?“
„Să-l caut săptămâna viitoare“, făcu Dora un ultim efort şi se hotărî să-şi spele şi părul pe care doar cu câteva ore mai devreme şi-l aranjase cu migală. Andrei se aşezase pe capacul de veceu şi continua s-o interogheze şi să-şi arunce judecăţile de om copt. Dora tăcea, se săpunea, se şampona şi suporta.
„Eu zic să-ţi vezi de treabă şi să-l laşi pe Gheroiu în pace. N-o să aranjeze nimic. O să faci câţiva ani naveta şi mai vedem pe urmă. Câţi nu fac naveta și n-a murit nimeni. Cam exagerezi. Asta e. Ce mâncăm în seara asta?“
Dora ar fi vrut să-şi piardă auzul, sau poate să se întâmple ceva, ceva catastrofal, care s-o salveze din cuvintele lui Andrei, din camera de baie, dintre zidurile care ameninţau să se apropie, s-o strângă la mijloc, să prăbuşească praguri, ferestre, uşi. Se spăla şi n-ar fi vrut să iasă niciodată din apa al cărei zgomot în cădere acoperea orice venea din afară.
Întârzie în baie până ce simţi că Andrei îşi pierduse cu totul răbdarea, îl auzea cum trânteşte uşile şi vasele în bucătărie. Ieşi cu ochii roşii. Masa era aşezată, ceva improvizat de care nu se putu atinge.
„Acum de ce nu mănânci? Mănâncă. Tot nu ajută la nimic.“
Andrei înfuleca nervos, ea îl privea şi i se făcea rău. Îşi unse îndelung o felie de pâine cu unt. Înghiţiturile alunecau greu. Ar fi vrut să bea ceva tare şi să se culce. Andrei mâncă mult, fără sens de mult, şi nu-i mai aruncă niciun cuvânt. Vorbea ca un bătrân sau aşa i se părea ei, era moralist şi pătruns. El şi fabrica lui, el şi produsele lui refuzate sau nu la export. El muncea şi avea satisfacţii, dornic de avansări, deplasări şi premieri, cu credinţa că fără el mecanismul ar colapsa. Şi Dora care nu-şi găsea locul, Dora care visa blazată, cu ochii înroșiți pe un orizont iluzoriu.
Îşi întinse un strat gros de cremă pe faţă, aceeași încleiere a degetelor în materia vâscoasă, aceleași mișcări repetate cu furie, apoi cu oboseala obişnuinţei, în timp ce gândurile o luau razna. Mărşăluia, ca o cămilă în deşert, cu gândul la oaza promisă, la arhitectul ei nenăscut, tot un fel de Fata Morgana.
Sună telefonul şi Andrei o lăsă pe ea să răspundă. „Pe mine nu mă caută nimeni, pe tine – o întreagă armată. Eu ce am de rezolvat rezolv la serviciu. Prietenii noştri sunt, de fapt, prietenii tăi. Te-am luat cu un întreg arsenal de relaţii și prieteni, nu-mi rămâne decât să-i accept.“
Îi accepta, dar de plăcut, nu i-au plăcut niciodată. Făcea doar faţă împrejurărilor, urmând-o la petreceri unde nu-şi găsea subiecte de conversaţie, primindu-i în casă şi mimând o gazdă bună care oferă cafele şi zâmbeşte înţelegător, căutând să-şi mascheze cam fără succes dezinteresul.
Era Sabina. O snoabă, după spusele lui Andrei. Când melancolică, când excitată. Dar totdeauna cu limbă ascuțită. „Ai avut noroc. Nu o meriţi. Eşti simplu, previzibil, teluric. Ştii ce-ţi lipseşte? Ştii? A, doar câteva detalii nesemnificative. Imaginaţia, simţul umorului, spontaneitatea. În rest, eşti muncitor și serios, se mândrește nația cu tine!“ Şi râdea răutăcios, micşorându-şi ochii. Compensa apoi totul cu o glumă bună.
Andrei nu protesta, dar îl simţeai cuprins de resentimente. După plecarea Sabinei îşi recăpăta forţa, îi reliefa cu bucurie sadică defectele fizice, îi amplifica eșecurile şi o acuza o dată în plus pe Dora că nu știa să-şi aleagă prietenii, că, uite, nu e nimic de capul lor, nişte boemi de la periferia societăţii, lipsiţi de responsabilitate, nişte utopici care trăiesc în inconştienţă şi se complac în promiscuitate.
Sabina îşi ducea până la capăt supliciul: „Biata fată, putea să aibă o soartă mai bună. Mă întreb cât va mai rezista lângă muntele ăsta nesărat, nepiperat, neinspirat. Ce existenţă fadă…“ Totul spus în glumă, pe deasupra fumului de ţigară pe care o stingea totdeauna la jumătate.
Îi murise soţul într-un accident de maşină, stupid ca toate accidentele. Sabina intrase într-o depresie tratată mult timp în sanatorii, cu tot felul de terapii și acupunctură. Fotografiile soţului, înconjurate de imortele şi lumânări care nu încetau niciodată să ardă, acoperiseră luni întregi scrinul din sufragerie. Îşi făcuse o garderobă în exclusivitate din rochii negre, haine de blană negre, ciorapi, pălării, poşete, pantaloni negri. Apoi, şocul nervos dispăruse sau se făcuse că dispare. Viaţa se trăgea înainte, cu ambele picioare de lemn, dar mereu înainte. Și-a vândut toate hainele negre şi brusc a apărut doar în culori deschise, ostentativ deschise. Alb şi roz şi bleu-ciel. Şi-a tăiat părul foarte scurt, a aruncat fotografiile, lumânările, imortelele şi, în locul lor, aveau să apară, pe rând, fotografii de bărbaţi mai tineri sau mai bătrâni, cu sau fără copii, căsătoriţi o dată, de două ori sau, Dumnezeu ştie de ce, niciodată.
„Nu pot rămâne la infinit sclava trecutului. Sunt încă tânără, bărbaţii întorc capul după mine pe stradă, trebuie să continui, nu-i aşa? Şi am să încep prin a uita totul. Am să uit şi de mine şi am să mă las pradă valului“, se scuza de fiecare dată, fără să creadă nimic din ceea ce se străduia să demonstreze ostentativ.
Devenise un amestec bizar de femeie uşoară cu ticuri de domnişoară tânără. Îşi luase un căţel care îi răvăşise apartamentul, slăbise şi începuse să fumeze, să-şi inventeze o altă biografie, să vorbească lungind vocalele şi rotunjindu-şi buzele la fiecare sfârşit de propoziţie. Se ducea la saună și la sala de gimnastică, peste tot mişcându-şi cu graţie şoldurile rotunde pe care le credea incontestabil cel mai frumoase din Bucureşti.
La mormântul soţului nu suporta să se mai ducă. Sabina nu mai era Sabina decât în orele lungi petrecute cu o prietenă bună, când, după ce-şi făcea numărul, după ce povestea şi, mai ales, inventa aventurile ei incredibile, modul ei senzaţional de a trăi, nebunia bărbaţilor care o adorau, banii în care nu-şi mai găsea capul, urmau nodul în gât, liniştea, singurătatea. Sabina devenea în sfârşit Sabina gravă şi tristă, un pion pe care viaţa îl lovise din plin, obligând-o să fabuleze dureros, pentru a nu înduioşa cu atâta nefericire adunată de-a valma.
Dora ştia toate astea şi încerca să-i ia apărarea, atât cât putea, în cercul lor de prieteni, în faţa lui Andrei care o detesta până în pânzele albe, cerându-i mereu să n-o mai primească în casă, să n-o mai viziteze, era o persoană compromiţătoare şi periculoasă, mai ales de când intenţiona să se mărite cu un neamţ cunoscut cine ştie unde, cine ştie cum. El nu avea chef de neplăceri, se gândea în primul rând la serviciu, unde toate trebuiau să fie limpezi ca lacrima.
Andrei avea obsesia locuinţei supravegheate, a telefonului interceptat, ceea ce-l făcea să se poarte uneori nefiresc, să-şi cenzureze cuvintele şi să-şi suspecteze cunoştinţele. Orice posibilă pată se cerea din timp evitată.
„Cui crezi că îi pasă de noi? De ce să ne urmărească? Nu avem nimic de ascuns. Doar zile leșuitoare, beznă, oboseală inutilă. Nu viitor, nu speranță. Nu avem nimic,” îi spunea Dora. Andrei evita să-i răspundă, intra în baie și trântea ușa după el.
Vocea stridentă a Sabinei răsună în telefon.
„Darling, cum a fost la mare? Te-ai întors, ai avut inconştienţa să te mai întorci? Şi? N-ai divorţat încă? Andrei e acasă? Sigur că e, unde să fie? Aşa trăieşte el, pe lângă casa omului! Spune-i că-l sărut. Pot să trec pe la tine? Uite acum, mă arunc într-un Mercedes. Nu vin singură. Vezi, pregăteşte ceva bun.“
Andrei a tunat şi a fulgerat.
„Cum să vină la ora asta, la mine-n casă, cu cine ştie cine, şi auzi, să mai fac şi ceva bun! Cum îşi permite? Eu vreau să mă culc acum. Sunt obosit. Eu seara mă culc devreme, pentru că la mine acasă fac ce vreau şi primesc pe cine îmi face plăcere la o oră pe care o stabilesc eu. De când ne face Sabina program? Eu mâine mă scol devreme, mă duc la fabrică, nu lâncezesc ca ea. N-am chef de vizite şi de personaje declasate. E și periculos pentru mine, înțelegi?“
Nu înțelegea. A încercat să-l tempereze, să o scuze fără prea mult succes până în momentul când s-a auzit soneria şi o Sabină elegantă, afectată, a dat buzna urmată de un bărbat degajat care vorbea stâlcit şi fuma țigări americane şi care s-a acomodat perfect în interiorul lor, ca şi cum venea aici de ani de zile.
Andrei îşi rodea unghiile. Dora alerga din bucătărie în sufragerie, ba cu cafele, ba cu prăjituri, pe care cei doi le refuzaseră cu impresia că le-ar fi înşelat aşteptările. Conversaţia nu se lega. Sabina luase masca melancoliei, poza în ingenuă îndrăgostită, vorbea încet, abia şoptit, şi avea gesturi lungi, de pisică. Se sculă de pe canapea şi o urmă pe Dora în bucătărie, lăsându-i pe cei doi să vorbească despre ce vor găsi ei de cuviinţă. Dora îl deplângea pe Andrei, intuind scandalul ce avea să urmeze după plecarea lor, gândindu-se la sufrageria inundată în fum de ţigară, la aparenta linişte a serii distrusă şi la tabieturile soțului date peste cap.
Episodul 1: Uneori, viaţa era frumoasă
Episodul 2: Miracolul putea să apară oricând
Episodul 3: Odată cu prima noapte de singurătate
Episodul 4: Între permis şi imposibil
Episodul 5: Când o să ne despărțim?
Episodul 6: Timpul curgea leneș, în vacanța de vară
Episodul 7: Mai bătrână decât timpul
Episodul 8: Timpul – o maşină infernală
Episodul 9: Mereu, neîmplinirea
Episodul 10: Căderea în iubire putea fi un accident prea mare
Episodul 11: Totul se suportă mai bine în doi?
Episodul 12: Într-un trup străin
