numai că, dragul meu, într-o zi de marţi,
după ce tocmai împlinisem patruzeci şi unu,
atenţia mea măruntă, duşmanul de moarte al celei mari,
a coborât ceva mai jos: stomacul
tocmai începuse să-şi facă de cap,
iar neliniştea să se-adâncească.

aşa am descoperit că ticălosul de suflet
nu se mai afla la locul lui.
coborâse adică şi el spre stomac,
acolo unde mă durea cel mai tare.
la patruzeci şi unu mi-am dat seama
că sufletul merge acolo unde e durere.

iar când a ocolit ficatul, ratându-l,
am zis că, iată, sufletul poate fi înşelat,
numai că el se mutase sub bilă,
unde amurgul încă nu se lăsase.

ei bine, din clipa aceea, bila n-a mai rezistat.
şi dacă până mâine dimineaţă
sufletul va coborî mai jos de intestine,
pot crede că nu trupul e greu, ci sufletul
şi că de suflet moare omul, nu de trup.

***

petrecere de pietoni

luni de zile, auzind că circulă din nou,
am tot aşteptat tramvaiul 56
pe la mine prin pantelimon.
l-au aşteptat şi alţii, n-avea grijă,
însă nu a mai trecut pe-acolo,

pe urmă mi s-a spus că ar umbla
deviat prin vatra luminoasă.
am stat multe nopţi întregi degeaba,
tremurând în vatra luminoasă.

până când, într-o noapte, mi s-a părut că l-am prins.
era o noapte mai mult decât noapte.
se făcuse două şi eram
atât de treaz că picam din picioare
când mi s-a părut că îl aud.

venea cu o viteză nemaipomenită
şi auzind cum dârdâie pe şine
de parcă ar fi fost muşcat de febre,
am crezut întâi că e maşina de gunoi.

numai că nu apărea de niciunde
şi când am plecat, am plecat cu convingerea
că fusese tocmai tramvaiul aiurit
pe care-l căutam pe toate şinele.

nu m-am mai trezit în noaptea următoare,
că eram beat-mort, dar în a doua
l-am auzit din nou şi-am alergat
din răsputeri spre vatra luminoasă.

şi-atunci am văzut ce trebuia văzut:
nu era nici tramvai, nici maşină de gunoi,
era o porcărie cu far deşirată pe şine,
o caravelă din bale şi muci.

am coborât pe linie să văd mai bine:
avea ochi de bivol, însă nu era
nimic din ce crezusem pân-atunci.
stătea la patruzeci de metri depărtare
şi sforăia pe loc din răsputeri.

pun mâna-n foc că mă ura, fiindcă
l-am văzut pornind, dar n-a pornit
ca blândul animal mecanic cu vagoane,
ci cu-o iuţeală nemaiîntâlnită.

ei bine, la viteza cu care îşi dăduse drumul,
în nici patru secunde m-ar fi strivit:
o murdară bucată de carne şi terci
ar fi rămas ca amintire a fiinţei mele
pe trecerea de pietoni.

dar nu. el venea cu atâta putere
încât rămăsese-ncremenit pe loc.
n-o să uit niciodată aşteptarea aceea
şi nici spaima că se va opri de-şi va da drumul.

pornise brusc, cu nările sforăitoare,
cu farurile aţintite-asupră-mi,
venea ca un tăvălug pe toată strada,
dar rămăsese tot acolo, nemişcat,
deşi prinsese o viteză de neînchipuit.

cum însă era singurul tramvai spre momfa,
nu mai puteam să-l ratez.

***

în măcelăria ta mi-ar fi plăcut şi mie să lucrez
măcar o dată pe săptămână, în ziua mea liberă,
dar nu în faţă, unde vinzi şi unde
toţi îmbracă halate şi poartă mănuşi,
mie îmi place în hala din spate, unde muştele roiesc
şi unde, oricât te străduieşti să îi extermini,
şobolanii mişună peste tot.

acolo, tăvălit pe câte-o halcă, să pot sta singur,
cu coatele în sânge animal,
să mă zgudui de plâns şi să mă rog.
după opt ceasuri de rugăciune dintr-asta,
aş ieşi afară cu ochi limpezi şi surâzători

şi şase zile după aceea aş fi blând ca un miel
şi gata de orice sacrificiu,
fericit că în a şaptea zi mă pot întoarce
în măcelărie, printre hălci,

fiindcă numai din cauza cărnii te rogi
şi cu cât e carnea mai multă,
cu atât te rogi mai sfâşietor.

***

am descoperit că nu există artă mai grozavă
ca medicina. doar că medicii de azi
nu mai ştiu să caute leacul în boală
şi vindecarea prin spasm.

regret că n-am avut şansa, ca angela marinescu,
să fiu medic măcar o dată,
să despic bolnavul de sus până jos dintr-o tăietură
şi să mă desfăt printre măruntaiele lui aburind,

dar numai o clipă, căci nu inima, nu plămânii
mă interesează, ci organul care produce dispariţia
şi cred că el îşi are locul în noi, nu aiurea,

doar că e mic şi hidos şi se ascunde,
pentru că e singurul organ cu conştiinţă
pe care-l purtăm în pântece,
singurul care, trăind în întuneric absolut,
când iese la lumină se resoarbe,

exact ca dumnezeu.
păcat că n-am avut şansa, ca angela marinescu,
să fiu medic măcar o dată.

***

când mi-a dat sângele pe nas eram singur acasă
şi tocmai mă pregăteam să fac cel mai bun lucru
din viaţa mea, oricare ar fi fost acela.
e bine că s-a întâmplat atunci, pentru că
eram total nepregătit să mor,
poate de asta nici n-am murit, dar mai târziu
făcând lungi calcule şi strecurându-mă
printre zeci de necunoscute,
mi-am dat seama că aceea fusese o întâmplare de moarte.

potrivit socotelilor mele, atunci,
dacă n-aş fi fost cu gându-n altă parte,
n-aş fi scăpat. şi uite cum, după ce
am rămas corigent la matematici
în toţi anii de liceu,
deveneam acum matematician, şi nu unul oarecare,
ci unul care putea să calculeze sfârşitul
cu o precizie înspăimântătoare,
deşi nici o cifră şi nici o figură geometrică,
nici măcar un simbol nu-mi stăteau la îndemână.

(sursa foto: raftulcuidei.ro)

Post-ul până mai ieri, am fost sigur că sufletul stă sub inimă apare prima dată în Literatura de azi.

n-avea grijă de ziua de mâine, e tot cea de ieri. bate capul să-nţeleagă fundul. deprinde-te cu nefiinţa, se naşte odată cu tine, e tot a ta. nu dormi. nu te trezi. când nu dormi, stinge-n tine setea de-a fi om. stinge ţigarea când pleci. deplânge doar uşorul, nu şi greul. stinge ţigarea.

adu-ţi aminte că ai dispărut deja ieri. stinge ţigarea mai iute. iartă răul celui care-ţi face bine. pune-ţi-l paznic pe cel ce te fură. râde când îţi sare sângele pe gură. umple cu absenţă locul în care eşti aşteptat. papă lapte. stinge ţigarea. fă-te singur şi străin pentru cel care-ţi cere tovărăşia. dezi-te şi de adevăr, şi de minciună.

ca să nu fii ucis, arată-te gata să mori. stinge ţigarea. disperă speranţa. spune-i lui văru-tu că-mi datorează cinci sute. nu uita că toate s-au făcut în lipsa ta. deci spune-i să-mi aducă banii cel târziu poimâine. deci poţi oricând dispărea.

teme-te de noroc. descoperă-te când eşti gol. acoperă-te când eşti plin. stinge ţigarea. nu te simţi întreg câtă vreme te afli în trup. când dispari, dă erată. bea mult. sau nu bea mult. fumează. sau stinge ţigarea. obişnuieşte-te cu neadevărul adevărat.

dacă-ţi vine să urli, ţine-ţi ţipătul sub glotă până se face dulce ca mierea. leapădă-te de tot ce îţi pare că ştii. învaţă să nu ştii. luptă pentru contra ta. fă-te că eşti mereu altcineva şi într-o zi vei chiar fi. stinge ţigarea.

ca să nu birui vreodată, aliază-te cu cei slabi. la amiază, spune-ţi că s-a-ntunecat deja. pe cei care-ţi sunt datori plăteşte-i să-ţi amâne plata. îndulceşte ceaiul cu fiere. trage perdelele. stinge ţigarea.

acum, că am rămas doar între noi, să recunoaştem că de fapt nu suntem doi. eu sunt nimeni, tu eşti nimeni, suntem de o singură fiinţă. hai, iute, să ne rugăm cu credinţă.

deci îngenunchează, aprinde-ţi ţigarea, dă drumul la radio şi începe rugăciunea: „este frig, nimeni veghează deasupră-ne, aici încetează emisiunea“.

Post-ul glossă apare prima dată în Literatura de azi.

Post-ul nu ştiu ce l-a apucat pe tatăl meu să-njuge boii la car apare prima dată în Literatura de azi.

În casa asta stătea mai mult trecut decît prezent şi viitor la un loc. Era o casă cu ritmurile vitale de tot scăzute, unde se tăcea cu mînie şi nu se rîdea deloc. La trei ani şi jumătate, l-am văzut întins în mijlocul încăperii pe primul nostru mort. Mi s-a părut că pentru ei era aproape o sărbătoare. De atunci, moartea s-a aşezat în mine şi m-a locuit zi de zi.

În casa noastră plină de trecut, întunericul era straşnic păstrat zi şi noapte. M-am ferit mereu să ies pe lumină. Am fost prizonierul podului ei, încăperilor ei, tăcerilor ei ţiuitoare. Plecarea mea de acolo, încercările mele de evadare au dat mereu greş. Mi-a plăcut să locuiesc în internate, în cămine cu lume multă şi pestriţă, n-am avut niciodată o casă a mea. Casei aceleia nu i-am scăpat niciodată, m-a urmărit pretutindeni şi poate nici de-acum nu-i voi scăpa.

M-am întors, în noiembrie trecut, după ani şi ani la ea. În ultima vreme, unii din familia noastră au hotărît s-o învie. Au zidit într-o parte a ei o încăpere pentru baie, au populat-o cu ţevi şi chiuvetă, au pompat în venele ei sînge nou. Au adus mobilă nouă în încăperi. Au lărgit ferestrele. Au încercat s-o locuiască.

Dar ea s-a încăpăţînat să nu lase prezentul să se aşeze în ea prea mult timp. Cu un an înainte, părea să prospere. Fratele meu, încă tînăr şi dornic s-o schimbe, mi-a arătat cît de tînără urma ea însăşi să fie. Avea planuri s-o facă primitoare şi caldă cum, credea el, trebuia pe vremuri să fi fost.

M-am întors, însă, în acest noiembrie. Din nou şi din nou acolo erau zile ploioase şi-ntunecate. Casa îşi reluase vechea înfăţişare. Am văzut-o atunci cum se scufundă între noroaie şi mi s-a părut că se scufundă între noroaie dintr-o voinţă care-i aparţinea numai ei. Se strînsese şi se veştejise, se surpase în sine din voie proprie, nepăsătoare la cei de dinăuntru, ostilă la tot ce-o putea face iarăşi vie. Ceea ce, cu un an înainte, păruse să-i fi dat sînge nou şi s-o fi împrospătat, să-i fi înlăturat întunecata oboseală, zăcea acum fără rost: ţevăraie ruginită şi spartă, mobile cocoşate, pereţi coşcoviţi, ferestre cu ochi orbi. Am băgat de mult de seamă: în orice casă mă aşez, casa aceea îmbătrîneşte brusc, se întunecă şi devine casa de-acasă. Aşa cum tot ce iubesc oboseşte deodată, începe să gonească spre stingere, se grăbeşte să devină cenuşă.

m-am ferit de ea de parcă, fugind, aş fi putut scăpa.

dar i-am cunoscut pereţii copţi de ură ca de o igrasie străveche

şi tavanele mustind şi duşumeaua cutremurîndu-se de ură

şi vecinii pîndind pe la ferestre, să vadă ce se mai întîmplă la noi.

patru generaţii au urît aici continuu, nimeni nu i-a scăpat.

la noi în casă, ura ţine şi acum loc de icoane,

de mîncare şi de băutură. fără ură, duminica se scurge

tulbure ca leşia. la început n-a fost, poate, decît ura celui

lipsit de dragoste, dar mai apoi, la cei ce i-au urmat,

a devenit o ură firească, un

sentiment al casei, titlul nostru de nobleţe

şi de la o vreme nimeni dintre-ai noştri nu şi-a mai luat tovarăş

decît pe acela pe care-l putea urî cel mai mult.

seara, mai ales, cînd sfîrşitul e-aproape,

ura se cuibăreşte în hainele pentru somn, sîngeră în aşternut,

toată noaptea ne răsucim de pe-o parte pe alta

cu ochii ţintă în întuneric la patul celuilalt.

copiii au învăţat deja şi ei asta, ştiu că nimeni nu doarme,

ascultă cu timpanele bulbucate de încordare cum se tîrîie ura,

cu zgomot de păianjen greoi, de la un pat la celălalt.

acum se înghesuie unul în altul şi se cutremură şi dinspre ei

vine un proaspăt miros de jilăveală îngheţată.

asta însă doar cîteva luni, doi-trei ani cel mult, după care

sîngele lor se întunecă şi ura coboară în ei o trufie mohorîtă

şi atunci îi recunoaştem drept ai noştri.

cînd m-au născut, m-au născut pentru asta:

să duc ura mai departe, să o arunc în copii –

eu nu contez, nici unul dintre noi nu contează,

contează doar ura pe care o trecem dintr-unul în altul.

ne însurăm din ură. facem copii din ură.

ei trebuie să urască la rîndu-le, pentru că, altfel,

moştenirea noastră de mai bine de o sută de ani se duce de rîpă.

şi dacă n-am urî noi, care suntem pregătiţi de mici pentru asta,

ea s-ar împrăştia printre voi şi trebuie să fim foarte atenţi,

pentru că pe voi dozele noastre obişnuite v-ar ucide,

deşi nimeni nu poate fi sigur că viaţa

e doar viaţa.

Post-ul Casa apare prima dată în Literatura de azi.

şi nu cred c-o să-ţi convină să te calce

toţi în picioare atunci. ba poate vor face pe strada cu

numele tău o piaţă de alimente, popescu, or să

arunce pe jos legume şi resturi stricate, le vor

strivi sub tălpi toată ziua, zeama lor acră

are să se scurgă prin asfaltul cu numele tău

şi nu cred că îţi va conveni, popescu.

ba poate vor începe să sape o linie de metrou,

o vor trage adînc prin inima ta, de-a lungul

şirei spinării, pînă înspre calea văcăreşti.

mai mult: or să ţi se uşureze ţigăncile pe garduri,

or să te-njure şoferii şomerii docherii gunoierii

cînd se vor împletici pe strada ta. or să scuipe noaptea peste tot.

cînd vei fi nume de stradă, popescu, în pămîntul tău

vor începe să-şi îngroape propriii morţi, cine se va gîndi

că scobesc în tine ca să-i facă loc celui plecat?

iar dacă va fi cutremur, închipuie-ţi ce jale şi ce

neodihnă şi de cîte ori vor scormoni în tine

şi cît vor blestema pămîntul cu numele tău, zău,

nu ştiu pentru ce ne chinuim atîta să ajungem

nume de străzi pentru alţii, popescu.

Notă. Acest poem a apărut cu puţin înainte de moartea marelui poet Cristian Popescu şi i-a fost dedicat.

(Sursa foto: viata-libera.ro)

Post-ul popescu. o privire spre viitor… apare prima dată în Literatura de azi.

curaj să fac focul în sobă pentru că soba

scoate mai mult fum decît foc,

în fericirea asta provizorie din

noiembrie pînă în martie

ca ieri știu că mîine n-o să fie nici mîine decît

tot azi și azi și azi și azi mereu

și de azi pe azi nu se mai poate face mare lucru.

e drept, în singurătatea asta nu orice om singur

ar duce-o prea mult. dar sînt

o groază de nimicuri ce trebuiesc onorate:

dorința de a fi cu orice preț

neputința de a mai iubi și

ziua de ieri.

dar să-l fi cunoscut pe mircea ai fi înțeles.

ai fi înțeles ce? eu însumi am înțeles foarte tîrziu.

am stat amîndoi atunci o iarnă în apartament

fără lemne am dormit la minus 14 grade

nici n-am vrut să mai scriu de atunci despre altceva.

cît a fost toamnă nu ne-a păsat unde aveam să stăm.

dar mai tîrziu el s-a îmbolnăvit de piept.

am stat toată iarna atunci fără lemne a

fost o iarnă grozav de friguroasă

cînd am stat noi toată iarna fără lemne.

au spus că bem și că de asta nu

și de asta nu și nu ne facem datoria

el a primit ceva la piept și pe urmă a

venit primăvara și el a continuat

să tușească și i-am spus atunci

ar trebui să nu mai bem și să fim

dar el a zis că poate l-au secătuit lecturile

și ei au zis că poate nu ni-i bine de nu

înțelegem că trebuie să.

și mircea a stat cu capul plecat și a

tăcut tot timpul și eu am

tăcut tot timpul și au crezut că noi vrem să bravăm

și cînd a murit în iunie mircea noi am

aflat în septembrie cînd el nu s-a mai

întors la post apoi mi-a rămas apartamentul numai

mie numai mie numai mie pe toată iarna următoare

au zis vedeți domnu pop aveți

acum apartament aveți toate drepturile mîine

poimîine sînteți profesor titular aveți

concediu zece zile de crăciun și anul nou dar

după aia vă rog să vă întoarceți să vă

luați lemne de foc în fond e treaba dvs.

la vară n-o să aveți concediu dacă vă

luați concediu acum sînteți încă

stagiar nu e bine să,

aduceți-vă aminte de mircea zubașcu anul trecut și-a

consumat întregul concediu în vacanța de iarnă d’aia

nu și-a luat concediu în vacan-

ța de vară vedeți a și murit de

pildă noi putem anunța la inspectorat.

i-au spus că tov. zubașcu vrem să nu plecați

din localitate sîmbăta avea o

iubită la borșa credea c-o s-o ia l-a

iubit foarte mult sîmbăta

avea zi metodică n-avea ore să nu plecați

din localitate faceți studiu individu-

al veniți la opt la școală să întăriți co-

misia metodică a venit vreo

trei săptămîni la rînd pe urmă însă a

plecat de vineri pînă luni dimineața

și atunci au început să se îngrijoreze groozaav.

și nici eu nu-l știam prea bine pe atunci.

pe urmă cînd am stat împreună noi doi

a venit ea la el șiavăzutcănavemlemneșiaplecat

și el a plecat și el s-o convingă că noi nu

nu bem și ea n-a înțeles probabil și

el s-a întors și am stat toată iarna la

minus și ea n-a mai venit și el

mă chema să bem un coniac să ne încălzim și

după aia îl chemam să bem un

coniac să ne încălzim și în

iarna aceea a început să tușească

cu sînge și n-a vrut să meargă la

doctor și cînd a venit primăvara a

continuat să tușească și ea n-a mai

venit la noi a început să se încăl-

zească primăvara și cînd s-a dus la ea ultima dată ea

avea pe altcineva și el s-a întors și a

mai stat cîteva zile, pe urmă a plecat iar

fără să zică nimic seara la șase și cînd am

mers să-l văd la groapă și am

văzut cum îl duc la groapă mi-am

zis că mîine trebuie să mă întorc să fiu mîine la școală cu pla-

nurile de lecție gata și pe ea n-am văzut-o cînd a

fost el îngropat ea era la borșa își

făcea planuri de lecție pentru a doua zi.

noi cînd au spus noi am ascultat

și am făcut ce au spus dar pe urmă iar n-am

făcut ce au spus și după aia ne-au spus să

nu mai facem din nou și noi din nou am.

și cînd ne-au trimis să locuim în apartament

noi ne-am dus și am stat în apartament

și am spus că da, o să stăm în apartament

și n-o să fie nici o problemă dar

cînd am stat în apartament șase luni am

stat două luni în apartament la minus 14 grade

și ei n-au aflat și de aceea au spus că

pe noi nu ne și noi nu și interesul nostru față de

e scăzut și mai bine n-am fi că așa poate

nu s-ar mai povesti și cînd am făcut ce au spus

n-am făcut ce au spus și cînd el în iunie noi am

aflat abia la 15 septembrie.

Post-ul iarnă cu mircea apare prima dată în Literatura de azi.

Aşa a eşuat intrarea în lume în pas de dans a lui Porcec. Lumea a rîs de el multă vreme, iar el şi-a dat seama că aceea nu mai era lumea lui. Porcec a mai încercat de cîteva ori de-a lungul anilor să danseze, dar n-a reuşit niciodată să o facă într-adevăr. Adică să uite de sine şi să se piardă în dans. N-a reuşit niciodată să le transmită partenerelor un strop de euforie. Ritmul mişcărilor lui a rămas haotic: micul Porcec, cel de la şase ani, se-mpiedica mereu şi cădea, îngrozit şi rugător, în trupul lui Porcec de-acum. Ani după ani, duminică de duminică, atunci cînd era horă în sat, Porcec ieşea cu inima strînsă dintre ceilalţi, se retrăgea în veceul public şi îşi aprindea o ţigară. Era singurul lucru pe care-l învăţase de la oamenii mari. În întunericul veceului, Porcec îşi imagina un dans fierbinte şi nemaivăzut, în care el, Porcec, era neîntrecut. În fapt, însă, Porcec n-a dănţuit acest dans niciodată.

În schimb, a învăţat să se ascundă. Să pară că nu se deosebeşte de ceilalţi. Plăcerile lui au devenit singure şi vinovate. A ajuns un adolescent somnambul şi străin. Veselia şi sănătatea celor din jur l-au întunecat cu totul.

A citit cărţi. S-a încăpăţînat să înţeleagă de ce lui, tînărului Porcec şi mai apoi bărbatului Porcec, cu toate încercările de a părea vorbăreţ şi vesel în mijlocul celorlalţi, rîsul îi suna răguşit şi vorbăria grotescă. Nimic în el n-a mai avut ritm firesc şi simplitate. Abia în al treizeci şi patrulea an al vieţii sale, Porcec a avut îndrăzneala să se înţeleagă pe deplin. Atunci l-a fulgerat amintirea dansului de la şase ani şi atunci Porcec l-a urît cu putere pe micul Porcec care, la şase ani, ratînd primul dans, ratase, pentru toţi Porcecii care aveau să urmeze în acelaşi trup de la şapte la şaptezeci de ani, orice început.

Bunica lui Porcec a murit acum trei ani. Porcec o iubeşte, o urăşte încă şi-o regretă. De-acum nu va mai avea, chiar de-i va reuşi ceva vreodată-n viaţă, cui să arate micile sale triumfuri. N-o să mai aibă niciodată în faţa cui se reabilita.

În ultimii ani, Porcec a început să modeleze, în podul întunecat al casei sale, mîini de ghips. Sunt mîini de diferite mărimi şi expresii. Unele sunt mîini foarte mari şi puternice, de parcă ar vrea să prindă în cleştele lor pe vecie mijlocul fetei de la şase ani, să nu-l mai scape. Altele sunt mîini şovăitoare şi subţiri, mîinile lui adevărate. E şi o mînă uriaşă, poruncitoare, dreaptă, pedepsitoare, cu unghii mari ca nişte ochi, între mîinile lui de ghips: poate e bunica sau bunul Dumnezeu. Însă între aceste mîini nu e niciuna frumoasă. Toate sunt monstruos de diferite de mîinile oamenilor. Dar asta se poate datora şi întunericului din podul casei sale.

Imagine cover: sculptură de Nino Orlandi (sursa: toxel.ro)

Post-ul Micul Porcec apare prima dată în Literatura de azi.

„O voi aşeza peste tot unde se află biblioteci; la subsolul oricărei clădiri unde sunt adunate cărţi. Închipuie-ţi, de pildă, ce potrivit loc de încercare e mănăstirea C., pe care o cunosc, acum, foarte bine. În subsol sunt o mulţime de pivniţe-chilii care n-au fost deschise de zeci, poate sute de ani. Deasupra, într-o încăpere de întinderea tuturor chiliilor la un loc, e biblioteca. Deoarece călugării sunt puţini, observă abia târziu că din rafturile ei lipsesc cărţi, că pe zi ce trece dispar tot mai multe tomuri. Se suspectează între ei; încep să creadă că la mijloc e o pedeapsă venită de sus.

Povestea poate merge însă mai departe. Realitatea e la fel. Vine o zi în care cineva coboară, la lumina unei făclii, să cerceteze pivniţele nedeschise de decenii. I se pare că din spatele unei uşi răzbate unda unei răsuflări aparte, a unei mişcări greoaie şi continue. Îşi alarmează confraţii: orbit de spaimă, până la urmă unul va lovi încuietorile ruginite şi uşa va ceda. În faţa lor, gata să se împrăştie, să se reverse peste ei, se află o carte; dar o carte uriaşă, care umple întreaga încăpere şi care pulsează; o carte vie, monstruoasă, cu file groase cât pereţii, umede, într-o continuă, întunecată mişcare; şi aceste file groase devoră, ca nişte guri lacome de peşti, cărţi, cărţile bibliotecii de deasupra. Rândurile paginilor lor s-au umflat şi s-au amestecat, cuvintele cărţilor devorate se înghesuie alandala acolo răsucindu-se ca viermii, căzând de pe un rând pe altul, pierzându-şi înţelesurile, memoria cărţilor în care au fost scrise, identitatea, rostul. Şi această carte a cărţilor vie ca un pântece, respirând şi rumegând liniştită în continuare, carte-batjocură, Anticarte, cea în care totul devine nimic, poate că ea este salvarea din muzeu”.

Acestea au fost cele din urmă rânduri pe care am mai avut răgazul şi îndrăzneala să le copiez din jurnalul lui Mircea. Pentru că mi-am dat iute seama că acest jurnal ferfeniţit, umed, ascuns în întunecimea dintre pat şi perete, îngrăşându-se necontenit, cu frazele tot mai întortocheate, mai rupte, mai încâlcite unele în altele, este copia cărţii monstruoase la care visa.

I l-am lăsat pe masă, la vedere. A doua zi, jurnalul nu mai exista.

Post-ul Anticartea apare prima dată în Literatura de azi.

„Emblema muzeului e trecutul. E istoria ca lectură a morţilor. Istoria, ca şi geografia, va trebui abolită; numai aşa va putea fi năruit muzeul; căci exploratorul de altădată n-a făcut decât să devină, aici, implorator. Când m-am hotărât să vorbesc despre muzeu, eu aveam toate nonsensurile la îndemână: ajunsesem deja puternic. Când am hotărât să denunţ muzeul ca formă de tortură, eu ştiam deja totul despre construcţia lui deocheată, pornită dinainte înapoi; cel căzut sub puterea culoarelor lui coboară şi coboară în acest melc, ameţit de pofta de a ajunge începutul. Poate că nu vom ieşi niciodată din el, oriîncotro am lua-o. Dar e bine ca noi, învechiţi în fals, să tăcem, iar cei ce vor veni, proaspăt înregimentaţi, să creadă, măcar o vreme, că s-au născut afară, liberi, neatinşi de boala muzeului”.

Cu fiecare zi cu care mă afundam în lectura acelui aşa-zis jurnal al lui Mircea Zubaşcu, eram tot mai stârnit de înţelesurile pe care reuşeam să le smulg din diferite pagini, dintre construcţii tot mai ceţoase şi mai întortocheate, şi să le pun cap la cap. Mergeam pe firul unei obsesii de care eram tot mai convins că este singurul motiv pentru care acest jurnal exista şi singurul motiv pentru care fusese gândit de Mircea într-un chip atât de deocheat. Pentru că, în notele pe care am reuşit să le aşez într-o anumită ordine şi să le găsesc o anume coerenţă, revine mereu şi mereu imaginea muzeului:

„O gură în expansiune, mărindu-se şi acoperind toată faţa, anexându-şi ceafa, pieptul, pântecele, totul. Gură făcută pentru un strigăt anume, exersând pentru asta deschideri tot mai mari, sperând că într-o zi va fi în stare să cuprindă strigătul în toată infinita lui vibraţie şi întindere; exersând vremuri întregi pentru secunda aceea de urlet arhetipal. Dacă aş fi în stare să cred, aş spune că Dumnezeu e singura gură din care poate ţâşni acel strigăt în întregul lui; un strigăt atât de încordat, de dens, de concentrat în sine încât, în fărâma de secundă a exploziei lui, nimiceşte şi gura din care a ţâşnit; pentru o clipă el este ieşirea, cuprinzând în sine, într-un bulgăre hiperdens în expansiune şi diferenţiere, întreaga materie şi toate sensurile care mai apoi vor umple spaţiul şi timpul; undeva, la capătul acestei dilatări, o altă gură va exersa deschideri atât de mari încât să poată într-o zi cuprinde totul – spaţiu şi timp –, să le poată recondensa şi reconcentra în strigăt. Atunci, pentru o clipă, totul va sta şi va fi o mare odihnă; apoi strigătul se va desface iarăşi, zdrobind şi gura care l-a strigat. Dar astea sunt toate închipuiri ale noastre, născute din speranţa că poate exista o zi când trecutul poate fi total abolit. Ca să nu duc iluzia şi minciuna mai departe, eu sunt însă pregătit pentru identificarea cu muzeul. Pentru că nimic nu mai poate începe. Toate începuturile ce vor părea că vin vor dezveli, sub licărirea lor fantomatică, vechi sfârşituri. Trecutul se mută tot mai mult în viitor şi îl închide în timpul lui obosit; corăbiile trimise pe mări, spre Răsărit, nu vor mai purta încoace mirodenii şi mătăsuri asiate, ci vor sosi la ţărm spărgând asfinţitul şi aducând în pântecele lor vrafuri de cărţi, tone şi tone de tomuri pe care, în nesăbuita noastră încercare de a scăpa de trecut, le-am dus cândva şi le-am îngropat în insule, la mari depărtări; şi între timp ele au rodit acolo-n pământuri, singurele care au crescut şi s-au înmulţit şi nu mai încap acolo; se revarsă-n corăbii, mari şi uscate, atârnă peste bord ca nişte vegetaţii preistorice, golind de vlagă totul cu uscăciunea lor. Bibliotecile se întorc pedepsitoare, se întind pe ţărmurile noastre ca nişte plaje în creştere continuă, se varsă, asemeni deşerturilor, spre oraşe şi apoi peste ele, absorbind din vegetaţii apele pentru a le preface-n uscaturi, în certitudini, în legi, în precepte, în terra firma, până când lumea ajunge doar jocul secund al cărţii, iar Bibliotecarul trece, uscat ca şi foile, pe deasupră-le, selectând, clarificând, aşezând, ordonând, în timp ce din insule continuă să sosească mari corăbii pline cu cărţi. Din ele nu creşte nimic viu. Din ele creşte doar muzeul”.

Imagine de pe infoapollonia.ro

Post-ul Cutremurări în labirint apare prima dată în Literatura de azi.

„Pe Mircea nu l-am bănuit că ar avea de-a face cu scrisul decât după multe luni de stat în acelaşi apartament. Era un om ascuns în multe privinţe şi de scris aproape că-şi bătea joc. I-am găsit însă, cu totul întâmplător, într-o zi, dosit între pat şi perete, un caiet mare şi ferfeniţit. L-am răsfoit aproape fără curiozitate. Ai fi zis că era un fel de jurnal, dar un jurnal cu totul anapoda, din care prima oară nu mi-au sărit în ochi decât note de lectură şi fragmente de note aproape fără relevanţă, câte o propoziţie despre cei din jur, nimic despre el. Şi toate astea împrăştiate printre fraze începute de la jumătate ori lăsate neîncheiate sau lipsite de sens, încălecate unele peste altele, scrise de la ultima pagină înapoi, nişte aiureli care m-au făcut să pun caietul la loc. M-a mirat puţin doar faptul că, între atâtea construcţii incoerente, el transcrisese cu mână sigură şi atentă: „In girum imus nocte, ecce, et consumimur igni” („În cerc ne ducem noaptea, iată, şi suntem mistuiţi de foc”). Dar atunci n-am făcut nicio legătură între faptul că fraza asta se citeşte identic de dinapoi înainte şi de dinainte înapoi şi jurnalul acela. Am uitat multă vreme de el, până în ziua când, întorcându-mă de la şcoală, am nimerit peste Mircea aplecat cu o teribilă încordare asupra lui. Când şi-a dat seama că-l observ, s-a ridicat cu repeziciune, buimăcit, a închis caietul, a dat să-l ascundă la spate, apoi, simţind că gestul era ridicol, mi-a zis că fusese obligat de director să-şi facă planuri de lecţie pentru a doua zi, lucru care-l enerva grozav. Dar eu ştiam că, între coperţile alea murdare, groase şi zdrenţuite, numai planuri de lecţie nu erau. M-am făcut că nu bag de seamă panica neobişnuită care l-a cuprins şi am ieşit, ca să-i las timp să-şi vâre terfeloaga în ascunzătoare. Numai că treaba asta m-a pus pe gânduri şi m-a stârnit grozav. Aşa că, atunci când s-a ivit prilejul de a rămâne pentru mai multă vreme singur, am scos din nou jurnalul de la locul ştiut şi zile întregi m-am străduit să leg între ele propoziţii aruncate pe mai multe pagini, amestecate cu altele străine de ele şi pornind una spre alta din direcţii diferite.”

Imagine de pe empower.ro

Post-ul IV. Pagini aproape albe/ dintr-un caiet aproape negru apare prima dată în Literatura de azi.