Am simţit că pot descifra o sumedenie de lucruri, dar şi că jurnalul avea o neliniştitoare mişcare în sine, ca şi cum ar fi fost viu: de la o zi la alta, îmi părea că se măreşte şi-n acelaşi timp, cu sporită putere, se degradează, se ferfeniţeşte; se degradau şi se umflau nu numai foile, ci şi literele, crescând parcă unele peste altele, înceţoşându-şi contururile, alcătuind în pagină, după câteva săptămâni, acolo unde făcusem lumină şi găsisem sensuri, un hăţiş în care rămăseseră toate, dar se încâlciseră şi mai tare, se lăbărţaseră, devenind de nerecunoscut. Câte ceva tot am scos însă, în săptămânile care au urmat, de acolo. De pildă, am reuşit să reconstitui următorul text:
„Emblema muzeului e trecutul. E istoria ca lectură a morţilor. Istoria, ca şi geografia, va trebui abolită; numai aşa va putea fi năruit muzeul; căci exploratorul de altădată n-a făcut decât să devină, aici, implorator. Când m-am hotărât să vorbesc despre muzeu, eu aveam toate nonsensurile la îndemână: ajunsesem deja puternic. Când am hotărât să denunţ muzeul ca formă de tortură, eu ştiam deja totul despre construcţia lui deocheată, pornită dinainte înapoi; cel căzut sub puterea culoarelor lui coboară şi coboară în acest melc, ameţit de pofta de a ajunge începutul. Poate că nu vom ieşi niciodată din el, oriîncotro am lua-o. Dar e bine ca noi, învechiţi în fals, să tăcem, iar cei ce vor veni, proaspăt înregimentaţi, să creadă, măcar o vreme, că s-au născut afară, liberi, neatinşi de boala muzeului”.
Cu fiecare zi cu care mă afundam în lectura acelui aşa-zis jurnal al lui Mircea Zubaşcu, eram tot mai stârnit de înţelesurile pe care reuşeam să le smulg din diferite pagini, dintre construcţii tot mai ceţoase şi mai întortocheate, şi să le pun cap la cap. Mergeam pe firul unei obsesii de care eram tot mai convins că este singurul motiv pentru care acest jurnal exista şi singurul motiv pentru care fusese gândit de Mircea într-un chip atât de deocheat. Pentru că, în notele pe care am reuşit să le aşez într-o anumită ordine şi să le găsesc o anume coerenţă, revine mereu şi mereu imaginea muzeului:
„O gură în expansiune, mărindu-se şi acoperind toată faţa, anexându-şi ceafa, pieptul, pântecele, totul. Gură făcută pentru un strigăt anume, exersând pentru asta deschideri tot mai mari, sperând că într-o zi va fi în stare să cuprindă strigătul în toată infinita lui vibraţie şi întindere; exersând vremuri întregi pentru secunda aceea de urlet arhetipal. Dacă aş fi în stare să cred, aş spune că Dumnezeu e singura gură din care poate ţâşni acel strigăt în întregul lui; un strigăt atât de încordat, de dens, de concentrat în sine încât, în fărâma de secundă a exploziei lui, nimiceşte şi gura din care a ţâşnit; pentru o clipă el este ieşirea, cuprinzând în sine, într-un bulgăre hiperdens în expansiune şi diferenţiere, întreaga materie şi toate sensurile care mai apoi vor umple spaţiul şi timpul; undeva, la capătul acestei dilatări, o altă gură va exersa deschideri atât de mari încât să poată într-o zi cuprinde totul – spaţiu şi timp –, să le poată recondensa şi reconcentra în strigăt. Atunci, pentru o clipă, totul va sta şi va fi o mare odihnă; apoi strigătul se va desface iarăşi, zdrobind şi gura care l-a strigat. Dar astea sunt toate închipuiri ale noastre, născute din speranţa că poate exista o zi când trecutul poate fi total abolit. Ca să nu duc iluzia şi minciuna mai departe, eu sunt însă pregătit pentru identificarea cu muzeul. Pentru că nimic nu mai poate începe. Toate începuturile ce vor părea că vin vor dezveli, sub licărirea lor fantomatică, vechi sfârşituri. Trecutul se mută tot mai mult în viitor şi îl închide în timpul lui obosit; corăbiile trimise pe mări, spre Răsărit, nu vor mai purta încoace mirodenii şi mătăsuri asiate, ci vor sosi la ţărm spărgând asfinţitul şi aducând în pântecele lor vrafuri de cărţi, tone şi tone de tomuri pe care, în nesăbuita noastră încercare de a scăpa de trecut, le-am dus cândva şi le-am îngropat în insule, la mari depărtări; şi între timp ele au rodit acolo-n pământuri, singurele care au crescut şi s-au înmulţit şi nu mai încap acolo; se revarsă-n corăbii, mari şi uscate, atârnă peste bord ca nişte vegetaţii preistorice, golind de vlagă totul cu uscăciunea lor. Bibliotecile se întorc pedepsitoare, se întind pe ţărmurile noastre ca nişte plaje în creştere continuă, se varsă, asemeni deşerturilor, spre oraşe şi apoi peste ele, absorbind din vegetaţii apele pentru a le preface-n uscaturi, în certitudini, în legi, în precepte, în terra firma, până când lumea ajunge doar jocul secund al cărţii, iar Bibliotecarul trece, uscat ca şi foile, pe deasupră-le, selectând, clarificând, aşezând, ordonând, în timp ce din insule continuă să sosească mari corăbii pline cu cărţi. Din ele nu creşte nimic viu. Din ele creşte doar muzeul”.
Imagine de pe infoapollonia.ro