până mai ieri, am fost sigur că sufletul stă sub inimă
sau puţin lateral, în locul gol dintre ea şi plămâni.
împlinisem 40 şi tot mai credeam că sufletul locuieşte
într-un spaţiu gol – bineînţeles, tot în piept, tot sub inimă
sau lângă ea.
numai că, dragul meu, într-o zi de marţi,
după ce tocmai împlinisem patruzeci şi unu,
atenţia mea măruntă, duşmanul de moarte al celei mari,
a coborât ceva mai jos: stomacul
tocmai începuse să-şi facă de cap,
iar neliniştea să se-adâncească.
aşa am descoperit că ticălosul de suflet
nu se mai afla la locul lui.
coborâse adică şi el spre stomac,
acolo unde mă durea cel mai tare.
la patruzeci şi unu mi-am dat seama
că sufletul merge acolo unde e durere.
iar când a ocolit ficatul, ratându-l,
am zis că, iată, sufletul poate fi înşelat,
numai că el se mutase sub bilă,
unde amurgul încă nu se lăsase.
ei bine, din clipa aceea, bila n-a mai rezistat.
şi dacă până mâine dimineaţă
sufletul va coborî mai jos de intestine,
pot crede că nu trupul e greu, ci sufletul
şi că de suflet moare omul, nu de trup.
***
petrecere de pietoni
luni de zile, auzind că circulă din nou,
am tot aşteptat tramvaiul 56
pe la mine prin pantelimon.
l-au aşteptat şi alţii, n-avea grijă,
însă nu a mai trecut pe-acolo,
pe urmă mi s-a spus că ar umbla
deviat prin vatra luminoasă.
am stat multe nopţi întregi degeaba,
tremurând în vatra luminoasă.
până când, într-o noapte, mi s-a părut că l-am prins.
era o noapte mai mult decât noapte.
se făcuse două şi eram
atât de treaz că picam din picioare
când mi s-a părut că îl aud.
venea cu o viteză nemaipomenită
şi auzind cum dârdâie pe şine
de parcă ar fi fost muşcat de febre,
am crezut întâi că e maşina de gunoi.
numai că nu apărea de niciunde
şi când am plecat, am plecat cu convingerea
că fusese tocmai tramvaiul aiurit
pe care-l căutam pe toate şinele.
nu m-am mai trezit în noaptea următoare,
că eram beat-mort, dar în a doua
l-am auzit din nou şi-am alergat
din răsputeri spre vatra luminoasă.
şi-atunci am văzut ce trebuia văzut:
nu era nici tramvai, nici maşină de gunoi,
era o porcărie cu far deşirată pe şine,
o caravelă din bale şi muci.
am coborât pe linie să văd mai bine:
avea ochi de bivol, însă nu era
nimic din ce crezusem pân-atunci.
stătea la patruzeci de metri depărtare
şi sforăia pe loc din răsputeri.
pun mâna-n foc că mă ura, fiindcă
l-am văzut pornind, dar n-a pornit
ca blândul animal mecanic cu vagoane,
ci cu-o iuţeală nemaiîntâlnită.
ei bine, la viteza cu care îşi dăduse drumul,
în nici patru secunde m-ar fi strivit:
o murdară bucată de carne şi terci
ar fi rămas ca amintire a fiinţei mele
pe trecerea de pietoni.
dar nu. el venea cu atâta putere
încât rămăsese-ncremenit pe loc.
n-o să uit niciodată aşteptarea aceea
şi nici spaima că se va opri de-şi va da drumul.
pornise brusc, cu nările sforăitoare,
cu farurile aţintite-asupră-mi,
venea ca un tăvălug pe toată strada,
dar rămăsese tot acolo, nemişcat,
deşi prinsese o viteză de neînchipuit.
cum însă era singurul tramvai spre momfa,
nu mai puteam să-l ratez.
***
în măcelăria ta mi-ar fi plăcut şi mie să lucrez
măcar o dată pe săptămână, în ziua mea liberă,
dar nu în faţă, unde vinzi şi unde
toţi îmbracă halate şi poartă mănuşi,
mie îmi place în hala din spate, unde muştele roiesc
şi unde, oricât te străduieşti să îi extermini,
şobolanii mişună peste tot.
acolo, tăvălit pe câte-o halcă, să pot sta singur,
cu coatele în sânge animal,
să mă zgudui de plâns şi să mă rog.
după opt ceasuri de rugăciune dintr-asta,
aş ieşi afară cu ochi limpezi şi surâzători
şi şase zile după aceea aş fi blând ca un miel
şi gata de orice sacrificiu,
fericit că în a şaptea zi mă pot întoarce
în măcelărie, printre hălci,
fiindcă numai din cauza cărnii te rogi
şi cu cât e carnea mai multă,
cu atât te rogi mai sfâşietor.
***
am descoperit că nu există artă mai grozavă
ca medicina. doar că medicii de azi
nu mai ştiu să caute leacul în boală
şi vindecarea prin spasm.
regret că n-am avut şansa, ca angela marinescu,
să fiu medic măcar o dată,
să despic bolnavul de sus până jos dintr-o tăietură
şi să mă desfăt printre măruntaiele lui aburind,
dar numai o clipă, căci nu inima, nu plămânii
mă interesează, ci organul care produce dispariţia
şi cred că el îşi are locul în noi, nu aiurea,
doar că e mic şi hidos şi se ascunde,
pentru că e singurul organ cu conştiinţă
pe care-l purtăm în pântece,
singurul care, trăind în întuneric absolut,
când iese la lumină se resoarbe,
exact ca dumnezeu.
păcat că n-am avut şansa, ca angela marinescu,
să fiu medic măcar o dată.
***
când mi-a dat sângele pe nas eram singur acasă
şi tocmai mă pregăteam să fac cel mai bun lucru
din viaţa mea, oricare ar fi fost acela.
e bine că s-a întâmplat atunci, pentru că
eram total nepregătit să mor,
poate de asta nici n-am murit, dar mai târziu
făcând lungi calcule şi strecurându-mă
printre zeci de necunoscute,
mi-am dat seama că aceea fusese o întâmplare de moarte.
potrivit socotelilor mele, atunci,
dacă n-aş fi fost cu gându-n altă parte,
n-aş fi scăpat. şi uite cum, după ce
am rămas corigent la matematici
în toţi anii de liceu,
deveneam acum matematician, şi nu unul oarecare,
ci unul care putea să calculeze sfârşitul
cu o precizie înspăimântătoare,
deşi nici o cifră şi nici o figură geometrică,
nici măcar un simbol nu-mi stăteau la îndemână.
(sursa foto: raftulcuidei.ro)