Anticartea

Găsise Mircea vreo formulă de ieşire din muzeu? Câteva lucruri m-au îndemnat să cred că da. Pentru că, în mai multe locuri, el pomeneşte de o Anticarte. Mai mult, cred că am reuşit să dezleg într-o anume măsură felul în care vedea el această Anticarte:

„O voi aşeza peste tot unde se află biblioteci; la subsolul oricărei clădiri unde sunt adunate cărţi. Închipuie-ţi, de pildă, ce potrivit loc de încercare e mănăstirea C., pe care o cunosc, acum, foarte bine. În subsol sunt o mulţime de pivniţe-chilii care n-au fost deschise de zeci, poate sute de ani. Deasupra, într-o încăpere de întinderea tuturor chiliilor la un loc, e biblioteca. Deoarece călugării sunt puţini, observă abia târziu că din rafturile ei lipsesc cărţi, că pe zi ce trece dispar tot mai multe tomuri. Se suspectează între ei; încep să creadă că la mijloc e o pedeapsă venită de sus.

Povestea poate merge însă mai departe. Realitatea e la fel. Vine o zi în care cineva coboară, la lumina unei făclii, să cerceteze pivniţele nedeschise de decenii. I se pare că din spatele unei uşi răzbate unda unei răsuflări aparte, a unei mişcări greoaie şi continue. Îşi alarmează confraţii: orbit de spaimă, până la urmă unul va lovi încuietorile ruginite şi uşa va ceda. În faţa lor, gata să se împrăştie, să se reverse peste ei, se află o carte; dar o carte uriaşă, care umple întreaga încăpere şi care pulsează; o carte vie, monstruoasă, cu file groase cât pereţii, umede, într-o continuă, întunecată mişcare; şi aceste file groase devoră, ca nişte guri lacome de peşti, cărţi, cărţile bibliotecii de deasupra. Rândurile paginilor lor s-au umflat şi s-au amestecat, cuvintele cărţilor devorate se înghesuie alandala acolo răsucindu-se ca viermii, căzând de pe un rând pe altul, pierzându-şi înţelesurile, memoria cărţilor în care au fost scrise, identitatea, rostul. Şi această carte a cărţilor vie ca un pântece, respirând şi rumegând liniştită în continuare, carte-batjocură, Anticarte, cea în care totul devine nimic, poate că ea este salvarea din muzeu”.

Acestea au fost cele din urmă rânduri pe care am mai avut răgazul şi îndrăzneala să le copiez din jurnalul lui Mircea. Pentru că mi-am dat iute seama că acest jurnal ferfeniţit, umed, ascuns în întunecimea dintre pat şi perete, îngrăşându-se necontenit, cu frazele tot mai întortocheate, mai rupte, mai încâlcite unele în altele, este copia cărţii monstruoase la care visa.

I l-am lăsat pe masă, la vedere. A doua zi, jurnalul nu mai exista.