Totul a început la şase ani, cînd au hotărît să-l scoată pe micul Porcec pentru prima oară în lume. Era duminică, vară şi în sat era horă. I s-a spus: eşti mare de-acum, mîine-poimîine mergi la şcoală, Porcec, trebuie să-nveţi să dansezi, trebuie să intri-n rînd cu lumea. Şi bunica l-a luat de mînă şi nu i-a mai dat drumul, hotărîtă să-i facă lui Porcec în acea zi botezul comunităţii. Cînd au ajuns la căminul cultural, hora începuse. Bunica s-a aşezat pe laviţă, lîngă perete, aşa cum stăteau toate femeile în vîrstă. La fel ca la biserică, bunica avea şi aici locul ei şi numai al ei, cum trebuiau să aibă toate femeile în vîrstă. Alcătuiau, pe margini, un cerc în jurul dansatorilor; de sub năframele lor negre aruncau înspre ei ochi de păsări de pradă. Lăudau ori batjocoreau. Nu le scăpa niciodată nimic. Sau cel puţin aşa a simţit Porcec cînd s-a aşezat bunica pe laviţă, în rînd cu celelalte. El rămăsese în picioare. Prin dreptul lui, dansatorii înfierbîntaţi şi zgomotoşi se rostogoleau în trap violent, ridicînd după ei praful podelelor ca o cireadă mînată din spate la tăiere. Atunci, teama lui se porni dintr-o dată, groasă ca sîngele care ţîşneşte pe neaşteptate din nas: dacă bunica-l va împinge în mărăcinişul acela de picioare, îl vor strivi, îl vor da de-a dura ca pe un ghem de cîrpe, îl vor face ferfeniţă. Îl putu zări pe vărul său Anchidim avîntîndu-se printre dansatorii cei mari sigur pe pasul lui, ca unul de-al lor. Anchidim avea cu şase-şapte luni mai puţin decît Porcec, dar el deprinsese deja de mult secretul şi voluptatea dansului; pe el nu-l paralizau ochii iscoditori ai femeilor de pe margini, îşi ţinea perechea între palme cu putere, roşu de plăcerea de a se roti şi mîndru că era privit. Şi teama lui Porcec spori şi primul lui gînd fu să se smulgă de lîngă laviţa bunicii şi să fugă. Acum simţea toţi ochii aţintiţi asupra lui, imobili, un ciorchine de ochi din care se scurgeau înspre el valuri de must gros şi lipicios, încleindu-i picioarele. Bunica îl luase iar de mînă, acum se afla înăuntrul unei mari păsări de pradă, acum nu mai avea cum scăpa. Şi fetiţele de seama lui îl priveau şi ele mustrător şi toate păreau prea bine ştiutoare într-ale dansului ca să nu-l dispreţuiască pe el, Porcec cel nemişcat, Porcec cel nepriceput. Şi atunci bunica, hotărîtă ca întotdeauna, s-a ridicat de pe laviţă şi l-a împins pe Porcec pe locul ei. S-a dus ţintă la o fetiţă de prin clasa a treia, una, Ica, a luat-o de mînă şi a adus-o în faţa lui Porcec. Ica era măruntă, urîţică şi amorfă, mirosea a naftalină şi se mişca greoi. Poate că bunica îi alesese lui Porcec mai mult o victimă decît o parteneră. Voise să-l facă pe Porcec să se simtă stăpîn. Trupul lui Porcec a îngheţat. Cămaşa lui Porcec a îngheţat. Sandalele frumoase ale lui Porcec au îngheţat. Ochii l-au înconjurat din toate părţile. Nu mai avea pe unde fugi. Nu-şi putea împinge afară ghemul de cîlţi din gîtlej. În loc de asta, ca să semene cu ceilalţi, o luă pe fată şi porni spre mijlocul cercului de dansatori. Să se piardă printre ei. Să se amestece cu ei şi să dispară. Ea îi puse mîinile pe umeri, aşa cum trebuiau să facă fetele. El se agăţă cu mîinile de mijlocul ei, ca să semene cu bărbaţii. Parcă aşa trebuia început. Aşa, îi făcu semn din ochi, după cîţiva paşi, fata. Aşa, prinse Porcec puţin curaj. Pe lîngă ei trecură val-vîrtej Anchidim şi mica lui pereche. Porcec găsi frumos dansul lui Anchidim, dar în paşii săi proprii – doi la stînga, doi la dreapta –, pe care trebuiau să-i facă toţi începătorii, nu găsi nici o încîntare. Şi atunci micul Porcec se hotărî să intre în ritmul vărului său Anchidim, să guste din beţia dansatorului adevărat, să uite de ochii femeilor de pe margini. Îşi luă avînt ca să se rotească, paşii lui se înmulţiră şi se iuţiră şi Porcec chiar reuşi să se învîrtă o dată ca un dansator adevărat. Dar atunci, mîinile sale uitară de mijlocul fetei, fata se desprinse, se împletici şi căzu. Porcec se mai roti o clipă de unul singur, apoi se încîlci în ghemul propriilor picioare, sparse cercul de dansatori şi se răsturnă undeva pe sub laviţele de pe margine.
Aşa a eşuat intrarea în lume în pas de dans a lui Porcec. Lumea a rîs de el multă vreme, iar el şi-a dat seama că aceea nu mai era lumea lui. Porcec a mai încercat de cîteva ori de-a lungul anilor să danseze, dar n-a reuşit niciodată să o facă într-adevăr. Adică să uite de sine şi să se piardă în dans. N-a reuşit niciodată să le transmită partenerelor un strop de euforie. Ritmul mişcărilor lui a rămas haotic: micul Porcec, cel de la şase ani, se-mpiedica mereu şi cădea, îngrozit şi rugător, în trupul lui Porcec de-acum. Ani după ani, duminică de duminică, atunci cînd era horă în sat, Porcec ieşea cu inima strînsă dintre ceilalţi, se retrăgea în veceul public şi îşi aprindea o ţigară. Era singurul lucru pe care-l învăţase de la oamenii mari. În întunericul veceului, Porcec îşi imagina un dans fierbinte şi nemaivăzut, în care el, Porcec, era neîntrecut. În fapt, însă, Porcec n-a dănţuit acest dans niciodată.
În schimb, a învăţat să se ascundă. Să pară că nu se deosebeşte de ceilalţi. Plăcerile lui au devenit singure şi vinovate. A ajuns un adolescent somnambul şi străin. Veselia şi sănătatea celor din jur l-au întunecat cu totul.
A citit cărţi. S-a încăpăţînat să înţeleagă de ce lui, tînărului Porcec şi mai apoi bărbatului Porcec, cu toate încercările de a părea vorbăreţ şi vesel în mijlocul celorlalţi, rîsul îi suna răguşit şi vorbăria grotescă. Nimic în el n-a mai avut ritm firesc şi simplitate. Abia în al treizeci şi patrulea an al vieţii sale, Porcec a avut îndrăzneala să se înţeleagă pe deplin. Atunci l-a fulgerat amintirea dansului de la şase ani şi atunci Porcec l-a urît cu putere pe micul Porcec care, la şase ani, ratînd primul dans, ratase, pentru toţi Porcecii care aveau să urmeze în acelaşi trup de la şapte la şaptezeci de ani, orice început.
Bunica lui Porcec a murit acum trei ani. Porcec o iubeşte, o urăşte încă şi-o regretă. De-acum nu va mai avea, chiar de-i va reuşi ceva vreodată-n viaţă, cui să arate micile sale triumfuri. N-o să mai aibă niciodată în faţa cui se reabilita.
În ultimii ani, Porcec a început să modeleze, în podul întunecat al casei sale, mîini de ghips. Sunt mîini de diferite mărimi şi expresii. Unele sunt mîini foarte mari şi puternice, de parcă ar vrea să prindă în cleştele lor pe vecie mijlocul fetei de la şase ani, să nu-l mai scape. Altele sunt mîini şovăitoare şi subţiri, mîinile lui adevărate. E şi o mînă uriaşă, poruncitoare, dreaptă, pedepsitoare, cu unghii mari ca nişte ochi, între mîinile lui de ghips: poate e bunica sau bunul Dumnezeu. Însă între aceste mîini nu e niciuna frumoasă. Toate sunt monstruos de diferite de mîinile oamenilor. Dar asta se poate datora şi întunericului din podul casei sale.
Imagine cover: sculptură de Nino Orlandi (sursa: toxel.ro)