N-am iubit-o niciodată. Am găsit-o ţintuindu-mă întotdeauna întunecat, prin nişte geamuri mici, cu perdelele mai tot timpul coborîte. Ai fi zis că sub geamurile ei s-au adunat cearcăne uriaşe, lungi cît cearşafurile. Lumina care ajungea în încăperi era veştedă şi veche de un veac.
În casa asta stătea mai mult trecut decît prezent şi viitor la un loc. Era o casă cu ritmurile vitale de tot scăzute, unde se tăcea cu mînie şi nu se rîdea deloc. La trei ani şi jumătate, l-am văzut întins în mijlocul încăperii pe primul nostru mort. Mi s-a părut că pentru ei era aproape o sărbătoare. De atunci, moartea s-a aşezat în mine şi m-a locuit zi de zi.
În casa noastră plină de trecut, întunericul era straşnic păstrat zi şi noapte. M-am ferit mereu să ies pe lumină. Am fost prizonierul podului ei, încăperilor ei, tăcerilor ei ţiuitoare. Plecarea mea de acolo, încercările mele de evadare au dat mereu greş. Mi-a plăcut să locuiesc în internate, în cămine cu lume multă şi pestriţă, n-am avut niciodată o casă a mea. Casei aceleia nu i-am scăpat niciodată, m-a urmărit pretutindeni şi poate nici de-acum nu-i voi scăpa.
M-am întors, în noiembrie trecut, după ani şi ani la ea. În ultima vreme, unii din familia noastră au hotărît s-o învie. Au zidit într-o parte a ei o încăpere pentru baie, au populat-o cu ţevi şi chiuvetă, au pompat în venele ei sînge nou. Au adus mobilă nouă în încăperi. Au lărgit ferestrele. Au încercat s-o locuiască.
Dar ea s-a încăpăţînat să nu lase prezentul să se aşeze în ea prea mult timp. Cu un an înainte, părea să prospere. Fratele meu, încă tînăr şi dornic s-o schimbe, mi-a arătat cît de tînără urma ea însăşi să fie. Avea planuri s-o facă primitoare şi caldă cum, credea el, trebuia pe vremuri să fi fost.
M-am întors, însă, în acest noiembrie. Din nou şi din nou acolo erau zile ploioase şi-ntunecate. Casa îşi reluase vechea înfăţişare. Am văzut-o atunci cum se scufundă între noroaie şi mi s-a părut că se scufundă între noroaie dintr-o voinţă care-i aparţinea numai ei. Se strînsese şi se veştejise, se surpase în sine din voie proprie, nepăsătoare la cei de dinăuntru, ostilă la tot ce-o putea face iarăşi vie. Ceea ce, cu un an înainte, păruse să-i fi dat sînge nou şi s-o fi împrospătat, să-i fi înlăturat întunecata oboseală, zăcea acum fără rost: ţevăraie ruginită şi spartă, mobile cocoşate, pereţi coşcoviţi, ferestre cu ochi orbi. Am băgat de mult de seamă: în orice casă mă aşez, casa aceea îmbătrîneşte brusc, se întunecă şi devine casa de-acasă. Aşa cum tot ce iubesc oboseşte deodată, începe să gonească spre stingere, se grăbeşte să devină cenuşă.
m-am ferit de ea de parcă, fugind, aş fi putut scăpa.
dar i-am cunoscut pereţii copţi de ură ca de o igrasie străveche
şi tavanele mustind şi duşumeaua cutremurîndu-se de ură
şi vecinii pîndind pe la ferestre, să vadă ce se mai întîmplă la noi.
patru generaţii au urît aici continuu, nimeni nu i-a scăpat.
la noi în casă, ura ţine şi acum loc de icoane,
de mîncare şi de băutură. fără ură, duminica se scurge
tulbure ca leşia. la început n-a fost, poate, decît ura celui
lipsit de dragoste, dar mai apoi, la cei ce i-au urmat,
a devenit o ură firească, un
sentiment al casei, titlul nostru de nobleţe
şi de la o vreme nimeni dintre-ai noştri nu şi-a mai luat tovarăş
decît pe acela pe care-l putea urî cel mai mult.
seara, mai ales, cînd sfîrşitul e-aproape,
ura se cuibăreşte în hainele pentru somn, sîngeră în aşternut,
toată noaptea ne răsucim de pe-o parte pe alta
cu ochii ţintă în întuneric la patul celuilalt.
copiii au învăţat deja şi ei asta, ştiu că nimeni nu doarme,
ascultă cu timpanele bulbucate de încordare cum se tîrîie ura,
cu zgomot de păianjen greoi, de la un pat la celălalt.
acum se înghesuie unul în altul şi se cutremură şi dinspre ei
vine un proaspăt miros de jilăveală îngheţată.
asta însă doar cîteva luni, doi-trei ani cel mult, după care
sîngele lor se întunecă şi ura coboară în ei o trufie mohorîtă
şi atunci îi recunoaştem drept ai noştri.
cînd m-au născut, m-au născut pentru asta:
să duc ura mai departe, să o arunc în copii –
eu nu contez, nici unul dintre noi nu contează,
contează doar ura pe care o trecem dintr-unul în altul.
ne însurăm din ură. facem copii din ură.
ei trebuie să urască la rîndu-le, pentru că, altfel,
moştenirea noastră de mai bine de o sută de ani se duce de rîpă.
şi dacă n-am urî noi, care suntem pregătiţi de mici pentru asta,
ea s-ar împrăştia printre voi şi trebuie să fim foarte atenţi,
pentru că pe voi dozele noastre obişnuite v-ar ucide,
deşi nimeni nu poate fi sigur că viaţa
e doar viaţa.