Dar astăzi, după atâta auto-referențialitate de tip postmodern și meta-literatură ajungând să sufoce un firav fir epic, mărturisesc că îmi e un pic dor de iluzia realismului unui Balzac, Flaubert, Tolstoi, Preda. Am fost, de pildă, mai demult la un spectacol care mă interesa la superlativ prin tema lui (avorturile criminalizate în regimul trecut), dar până să ajungem la temă, a trebuit să înghițim nenumărate și obositoare „paranteze” în care se vorbea, cu efecte de un comic forțat, despre spectacolul cu o tematică atât de gravă.

Iată de ce înaintea Visului unei nopți de VaMă, subintitulat „spectacol manifest” și „comedie meta”, parafrazând transparent titlul piesei shakespeariene, mă puteam aștepta la o nouă dez-iluzionare realistă și la etalarea acelorași atribute postmoderne: artă făcută de oameni citiți pentru oameni citiți, referințe teoretice recunoscute imediat de către cei deja câștigați de teoriile respective, în sfârșit, secvențe, dialoguri, episoade, scene întregi în care ce se întâmplă să fie substituit prin ce se vorbește despre ce urmează să se întâmple. Speranța mea că va fi un spectacol substanțial s-a legat de un fragment din prezentarea de pe site-ul TNB: „Am adunat 10 actori pe o plajă, care se încăpățânează să își joace temerile pe un text adnotat cu pixul. Să le confrunte pe scenă printr-o comedie meta despre dezumanizarea indusă de online și de inteligența artificială.”.

Și așa a fost: perspectiva meta-dramatică a devenit curând, după debutul spectacolului independent, regizat de Armine Vosganian, după o idee de Theo Herghelegiu, chiar perspectiva dramatică. Comedia s-a dovedit a fi una neagră și, înspre final, o dramă în toată puterea cuvântului. Reținerile mele în privința ostentației postmoderniste nu-și aveau logica aici, fiindcă firul principal al spectacolului este legat strâns de dramele reale ale artiștilor în lumea tehnologizată și marketizată de azi. Așa cum minus ori minus dă plus, „comedia meta” ori „comedia meta” (mise en abyme în mise en abyme) a dat drama creatorului a cărui viziune este supusă regulilor nemiloase ale profitului imediat.

Cu o inteligență la rândul ei artistică, regizoarea a utilizat registrul comic pentru a capta spectatorul în buna tradiție a efectelor ilariante stârnite de o situație, o confuzie, un defect al personajului, un dialog cu vivacitate, trimiteri la alte situații, personaje, moravuri actuale. Visul unei nopți de VaMă este plin în prima lui parte de asemenea flash-uri comice și ironice, într-un fel de efervescență intelectuală acidulată ca o șampanie franțuzească. Pe alocuri, râzi cu lacrimi de avatarurile fostelor vedete în lumea de azi, look-ul și ifosele lor desprinzându-se parcă de la sine din emisiunile duminicale de după-amiază pentru nostalgici, de la posturi TV tot mai greu de găsit în bandă. Astfel, cuplul format din une grande dame cu gesturi comme il faut, de Carla Bruni ajunsă incognito în Vama Veche, și fostul idol al televiziunii noastre de stat, un Cătălin Crișan gen care încă provoacă emoție pe plajă, este comedie pură, bazată însă pe aceeași realitate care, în cursul spectacolului, va ajunge să dea frisoane: lumea s-a schimbat.

Noi încă recunoaștem personajele și referințele la ele, dar schimbarea e atât de rapidă și profundă, încât râsul ne va îngheța pe buze. Peste un timp nu va mai fi nimeni care să înțeleagă de ce râdem; și noi înșine vom fi în plină confuzie și criză de sens. De ce râdem oare când un artist își dorește cu disperare să prindă un contract cu Netflix? De ce râdem când vedem un distribuitor de mâncare care visează să devină actor și să joace pe scenă? Și unde mai cade acum detașarea ironică și inteligentă a perspectivei meta?

Când artiștii nu mai pot face artă, fiindcă nu mai au unde, iar distribuitorii de mâncare nu mai pot nici măcar visa să fie artiști, pentru că dacă vor deveni, nici ei nu vor mai avea condițiile să-și creeze arta, când pe fostul idol Cătălin Crișan gen nu-l va mai recunoaște nimeni pe plajă, iar Carla Bruni va fi un nume și un stil complet necunoscute generațiilor noi, când, în fine, vor fi tot mai puțini cei care vor desluși trimiterile, referințele, codurile, și chiar perspectiva meta a spectacolului, atunci comicul inițial se dizolvă în neputința generală de a mai crea și a recepta forme, sensuri și valori, simboluri și analize ale lor.

Toți actorii, tineri, au jucat excelent această comedie care își pierde progresiv comicul, lăsând în loc, ca într-o radiografie necruțătoare, vulnerabilitatea Artei în lumea nouă, dominată de rețele sociale, algoritmi, AI. Un film de mare expresivitate vizuală, în regia video a lui Bogdan Dincă și cu muzica ea însăși puternic-neliniștitoare a Mihaelei Vosganian, a spulberat nu iluzia realistă, ci tocmai iluzia că realitatea virtuală (mai puternică decât cea propriu-zisă) mai poate pierde ceea ce ea deja deține: mentalul colectiv. Adică mințile și sufletele, reprezentările și proiecțiile, socializările și fantasmele individuale ale zoomer-ilor. Filmul din spectacol, atât de pregnant, a „accelerat” și a intensificat dramatismul inaparent la început, într-un asemenea mod, încât parcă mi-e frică să mai intru în apă la Vama Veche.

M-aș bucura ca spectacole independente originale și problematizante precum acesta să fie găzduite cât mai des pe scenele celor mai bune teatre ale noastre.

O producție ARFA

Regie: Armine Vosganian

Scenografie: Diana Nistor

Muzica: Mihaela Vosganian

Regie Video: Bogdan Dincă

Distribuție:

Mihai Căpățînă, Georgiana Vrațiu, Altan Safta-Zecheria, Beatrice Rubică, Cristi Constantinescu, Denisa Mikesz, Armine Vosganian, Florin Kevorkian, Radu Catană, Gabriel Costan

Post-ul Lumea s-a schimbat apare prima dată în Literatura de azi.

*

În anii ‘80, când am făcut eu școală, examenele erau grele și, pe măsură ce deveneai adolescent, din ce în ce mai grele. Concurența ajunsese aproape „sălbatică” pentru a intra, la treapta numită I, la un liceu bun din București. În 1988, când aveam 14 ani, m-au trecut sudori reci, și nu în zilele „fatidice” ale examenului de treaptă, la limba și literatura română și la matematică, ci de-a lungul unui an întreg, când, în clasa a VIII-a, am învățat literalmente continuu. Subiectele erau atât de grele și de complexe, încât mă întreb dacă azi eu, critic literar, aș mai fi capabil să le găsesc o rezolvare mulțumitoare. La matematică, unde am luat 10, cu siguranță nu m-aș mai descurca. Poate la română aș mai „mișca” întrucâtva, dat fiind că am avut ca subiect Mări sub pustiuri de D.R. Popescu, unul dintre marii prozatori ai Generației 60.

De treapta a II-a, care se dădea după clasa a X-a, am scăpat, fiindcă în urma Revoluției, la Liceul de Matematică-Fizică nr. 3, unde eram, s-a creat o clasă de Uman. Ar fi trebuit să fie și acolo un examen, însă Profesorul de Română (neuitatul Anton Chevorchian) și Directorul Liceului l-au convins pe un elev venit de nu se știe unde să-și încerce norocul în altă parte. Nu s-a mai dat examen, eram om pe loc. După ce mă pregătisem intens la matematică și fizică, fiindcă voiam să aleg A.S.E., ca tatăl meu, m-am trezit ca prin minune în clasa de Uman, înconjurat de fete, pus pe o cu totul altă direcție: aceea a pregătirii pentru Facultatea de Litere. Revoluția, cum am spus de mai multe ori, mi-a schimbat profesia: din economist, cum voiam să ajung, am ajuns filolog și critic literar.

Dar și pentru examenul de admitere la Litere a fost mult de muncit, mult de învățat, concurența fiind și acolo dură. La treapta I la Liceul M.F. 3 concuraserăm 12 pe un loc, la Litere am concurat 6 pe un loc.

În categoria examenelor formale, cum le numești, nu era deloc o simplă formalitate să reușești. Aici aș include și Bacalaureatul, pe care eu l-am dat în 1992 la nu știu câte materii (parcă cinci). Dacă poți să crezi, dragă Flaviu, până și la Educație Fizică a trebuit să muncesc serios, fiindcă proba de Bac la Sport avea mai multe subprobe, una mai solicitantă decât alta. Trebuia să sari atâția metri la groapa cu nisip, trebuia să scoți un anumit timp la alergarea în mai multe ture de stadion… Câteva luni chiar m-am pregătit pe un stadion, m-am antrenat pentru a lua notă maximă la Bacalaureat la Educație Fizică. Unbelievable.

Mereu am fost premiant, ca mama mea, și adesea m-am „întrecut” cu câte o colegă strălucită de clasă (iar la Facultate, de promoție). Fetele sunt atât de inteligente și de muncitoare, încât ele sunt aproape imposibil de întrecut, și că eu am reușit, a fost numai din moștenirea genetică a mamei mele. Tot o fată, viitoarea mea soție, m-a salvat când, băiat năuc fiind, era să ratez prezentarea la o probă de Bacalaureat. Eu eram ferm convins că am examen poimâine și, vorbind cu Alina la telefon, am aflat de la ea că am examen mâine…

Examenele acestea toate au fost grele, dar deosebit de plăcute pentru mine, fiindcă îmi place să învăț, sunt curios să aflu cât mai mult(e), iar când pentru un domeniu am afinitate, nici nu simt că fac vreun efort special să învăț. Toate examenele având legătură cu literatura m-au încântat, fiindcă însuși obiectul de studiu mă încânta. Cât e de frumos, spun și azi, să-ți „cadă” la un examen Camil Petrescu sau Arghezi sau Rebreanu sau Nichita Stănescu… Aș fi vorbit o oră întreagă despre fiecare, dar Profesoarele sau Profesorii, după cinci minute, încheiau examinarea cerându-mi carnetul de note.

Mult mai complicat pentru mine a fost cu un totul alt fel de examene, de care viața, din nefericire, mi-a fost plină. Să le spunem informale. Când mama îți moare la 7 ani și tatăl la 13, înțelegi de mic că boala și moartea sunt nu numai în cărți, ci și lângă tine, în familia ta, răpindu-ți oamenii cei mai dragi. Am fost cruțat de cei mari să văd cum se chinuie tata în spital, însă mai târziu, când au murit Valeriu Cristea și apoi Doina Cristea, eram eu însumi adult și nu mai avea cine să mă protejeze. Am suferit îngrozitor văzând cum s-a chinuit Valeriu, și un an după moartea lui, am traversat cea mai neagră perioadă a vieții mele, vindecându-mă abia odată cu nașterea băiatului meu Matei. Am suferit groaznic când s-a prăpădit Doina, care aproape că a murit în brațele mele, după luni de suferință care m-au marcat profund. Ridurile mele sunt de la neputința de a le fi alinat suferințele celor dragi și de a le fi schimbat destinul. Traumele mele provin nu din lucruri teribile care să mi se fi întâmplat mie, ci din necruțarea bolii și a morții care m-a despărțit de părinții mei. Trei din cei patru părinți ai mei au murit de cancer, această boală nenorocită neavând leac.

Lărgind cercul, de la cel al familiei la cel micro-social, am observat de mic că sunt mai impresionabil nu în legătură cu suferințele proprii, ci cu ale altora. Copil fiind, mușcat de un câine, pentru a nu omite riscul rabiei, am fost internat la spital și mi s-au făcut multe injecții în burtă. La injecțiile în burta mea nu crâcneam, nu mă plângeam, eram un pacient model; în schimb, eram foarte impresionat de suferințele unui coleg de salon, un biet băiețel mușcat de șobolani. Mi se strângea inimioara pentru el, iar propria mea problemă cu mușcătura câinelui și cu injecțiile în burtă era cu totul secundară.

Am constatat și în alte contexte această particularitate a mea: că sufăr mai puțin pentru mine și mai mult pentru alții. Chiar m-am întrebat: oare am eu o problemă? oare n-ar trebui să fie invers? Când, copil fiind, mă băteam cu cineva, dădeam cu fereală, să nu provoc suferință, și mă feream de lovituri care veneau cu poftă sălbatică. Eram precum Cassius Clay (mă ironizau prietenii), care mai mult se ferea de pumn decât dădea cu pumnul; dar, zău așa, cum să-i „dau borșul” unui băiat, de ce să-l lovesc rău, de ce să văd sânge curgând de la pumnul meu? Ca să rezolv problema, ieșeam din box și intram în sfera luptelor greco-romane: îl puneam jos, îl imobilizam și tranșam disputa prin dialog sacadat: „Gata, da? Te dai bătut, da? Ne oprim, da?”. Și ne opream.

Observam la unii, în schimb, bucuria, dacă nu chiar plăcerea sadică de a lovi și de a umili. Îi apăram pe cei asupra cărora se făcea bully, riscând să o iau și eu pe coajă de la băieți mai mari. Dar niciodată nu a fost vreun episod cu adevărat dur; am reușit să determin o de-escaladare a conflictelor, să „cădem la pace”. Poate că aveam, de mic, stofă de diplomat, de funcționar la ONU.

Lăsând gluma deoparte, e clar că de copil am avut o boală ciudată: și anume, boala empatiei. M-am pus foarte ușor în pielea altuia, i-am trăit cu intensitate și în profunzime problemele, bolile, chinurile. L-am înțeles pe câte un om poate mai bine decât s-a înțeles el însuși, ca și cum eu eram el și trăiam din interior viața lui complicată, cu tensiunile ei. Destui artiști sunt egocentrici, nombriliști, autocentrați. Dacă e cineva la antipodul lor, acela aș fi eu: ego-ul meu e cel mai puțin important pentru mine și, dacă forez un pic în el, dau tot peste oameni dragi și peste oameni străini ale căror necazuri mă preocupă. La ultima spitalizare, la care am căpătat o proteză germană în șold și niște cârje cu care să mă deplasez, eram impresionat tot de suferințele celor din jur. Eu nici nu puteam să stau pe o parte a corpului, de dureri teribile, dar îmi ardea, cum se zice în popor, de chinurile colegilor de salon.

Apropo de testările psihologice, Flaviu, cum tu ești specialist, ai putea spune dacă am o psihologie inversată ori nu; și dacă boala empatiei, cum am numit-o eu, are și alt nume. Nu mă interesează dacă se tratează, fiindcă vreau să o cultiv, să mă adâncesc în ea, chiar dacă ar putea părea ceva patologic să ai zero instinct de conservare și un egoism ridicol, fără ego și fără „ism”.

Poate că totuși nu Isus a fost personajul ciudat fiindcă a iubit prea mult oamenii, cu toate păcatele lor; poate că adevăratul rătăcit moral, psihologic și mental este omul care se iubește numai pe el și pe nimeni altcineva.

Post-ul Boala empatiei apare prima dată în Literatura de azi.

Cum e tratată o criză de inspirație? (D.C.-E.)

            Încep cu ultima mea întrebare: nu știu cum aș trata o criză de inspirație, fiindcă nu m-am confruntat niciodată cu vreuna. Mă întreb dacă un critic literar are cu adevărat criza de inspirație a artistului; și, dacă da, în ce fel se manifestă ea. Nu ne mai vin la îndemână cuvintele, propozițiile? Nu ne mai găsim argumentele pentru a susține o anumită idee critică? Ne pierdem capacitatea analitică, nu mai putem „pătrunde” textul literar pe care l-am citit?

            Eu am avut, în câteva rânduri, sentimentul unei crize, dar nu era una de inspirație a mea, ci de admirație cvasi-totală pentru capodopera literară pe care o citisem. Era ceva atât de bine și de profund exprimat (de pildă, ultimele poeme ale lui Sorescu, pe care el nu le-a scris, fiind pe patul de spital, ci le-a dictat soției), încât comentariul critic devenea, cumva, superfluu. Discursul meu critic mi s-a părut parazitar și inutil. Criza critică o leg așadar de genialitatea artistică, în fața căreia rămâi mut sau, cum atât de frumos spun francezii, bouche bée.

            Altfel însă, nu am avut crize de inspirație, fiindcă profesiunea mea a fost să investighez universuri literare create de inspirația altora. Mai mereu am scris despre cărți doar o parte, o mică parte, din ceea ce aș fi vrut să scriu; din motive de spațiu tipografic, inerente în cazul cronicii literare săptămânale, unde trebuie să cuprinzi în 8.000 – 9.000 de semne tot ce vrei să spui despre cartea respectivă. Or, eu aveam pagini întregi de notițe făcute pe marginea unei cărți; și, dacă aș fi avut spațiu suficient, aș fi putut scrie într-un mod care să mă satisfacă pe deplin. Și nu cred că e vorba de grafomanie aici, poate că totuși nu aparțin tagmei grafomanilor; ci de aplicare temeinică și aprofundată asupra lumii literare a unei cărți și a autorului care a scris-o.

La criza admirativă, traversată mai rar, fiindcă și capodoperele sunt puține, să adaug deci această criză cu care mă confrunt des, fiind una, pentru mine, sistemică. O carte mă inspiră să scriu despre ea mai mult decât am posibilitatea să public în spațiul unei cronici. De aceea, ca să „rezolv” această criză, am apelat la varianta cronicii în „episoade” ori „în foileton”; sau am ales spațiul mai generos al studiilor literare, unde însă perspectiva se modifică semnificativ.

„Ritualul” scrisului meu a fost și el format, apoi decurgând de la sine, prin ritmicitatea cronicii literare săptămânale, pe care am început-o acum aproape treizeci de ani, în februarie 1997, în „Adevărul literar și artistic”. De atunci și până astăzi, critica mea a fost legată de deadlines, de termene-limită până la care urma să trimit cronicile. Nu doar crizele de inspirație dispar din această ecuație, dar și orice altă posibilă „buclă” care să mă abată de la programul ritmicității săptămânale. Cartea, fie și ea și de sute de pagini cu literă măruntă, trebuie citită până la capăt, astfel încât cronica despre ea să fie predată la timp. Amânări, circumstanțe nefavorabile, contexte nepotrivite, situații speciale, întârzieri din motive obiective? Într-un asemenea ritual al ritmicității, nu există circumstanțe și contexte ce pot fi invocate, nici motive îndeajuns de obiective pentru a nu-mi trimite cronica la timp.

Nicolae Manolescu ne dădea adesea exemplul lui Zigu Ornea, care făcea Cronica edițiilor, și încă în avans, astfel încât și după moartea istoricului literar, la „România literară” apăreau textele sale. Z. Ornea a fost un model de probitate și de responsabilitate; și, în cazul său (să recunoaștem, rarisim), ritualul ritmicității a mai continuat și după dispariția fizică, după moartea lui. Ferice de revista culturală cu asemenea colaboratori!

Dar cum scriu ce scriu, în acest ritual de trei decenii al ritmicității săptămânale? În primul rând, am învățat să scriu oriunde, și subliniez adverbul pentru a-l întări. Am scris în armată, când îmi satisfăceam stagiul militar; am scris (e drept, atunci doar am bătut la mașină ce scrisesem de mână) într-o secție de Poliție din Bran unde am intrat să întreb dacă au o mașină de scris (ferice de cronicarii literari cu asemenea Poliție!); am scris la Casa Scriitorilor de la Neptun, pe un vechi și foarte bun birou de lemn masiv care cred că era de pe vremea lui Zaharia Stancu; am scris la Rio de Janeiro, în Consulatul României, și la Roma, în abația unor surori dintr-un ordin catolic; am scris la mare și la munte, în Manhattan și în câte un sătuc unde eram numai noi și orătăniile; am scris în picioare, pe aeroporturi, în locurile unde îmi puteam încărca laptopul, și întins pe șezlong, la mare, schimbându-mi poziția după soare; am scris în avion, în timpul zborului, și aș fi scris și pe vaporul cu care am „călătorit” pe Marea Baltică dacă tangajul nu mi-ar fi dat o senzație de rău absolut; am scris în tren, desigur, acompaniat de faimosul „glas al roților de tren”. Și așa mai departe: am scris peste tot și oriunde, fiindcă nu aveam de ales, trebuia să trimit textul. Niște foi de hârtie și un pix m-au ajutat în toate locurile; iar de când Matei, băiatul nostru, mi-a recomandat sistemul în care scriu acum, Google Chrome, unde orișice fragment de text se salvează automat pe internet, laptopul a devenit extensia mea scripturală. Laptopul este nu numai suportul pe care scriu, dar și „mâna” ori „mâinile” mele, fiindcă m-am deprins, în timp, să scriu direct pe laptop, fără să mai scriu pe foi și apoi să culeg. Scriind oriunde, în ritualul ritmicității, mi-a devenit din ce în ce mai ușor să fac astfel încât ideile mele să-și capete expresia. Și știind deja, din experiență proprie, că pot scrie în orice condiții, este cu atât mai plăcut să scriu în liniștea camerei mele de lucru, la biroul cumpărat anume pentru scris, și care are albul imaculat al unei săli de operație.

Și acum trec din sfera ritualului în cea a superstițiilor ori, cel puțin, a preferințelor personale neexplicabile rațional. Pe biroul meu de lucru se află nu altceva decât o lampă și un crucifix cumpărat de la Vatican. Eu vin la biroul meu de acasă cu cartea despre care scriu, cu cărțile pe care le-am consultat și cu laptopul, precum și cu o anumită cană cu cafea pe care scrie COFFEE REPUBLIC. După ce termin de scris, las biroul la fel de imaculat cum l-am „găsit”, cu lampa și crucifixul de la Vatican. Îmi displace profund ca pe biroul meu să fie orice altceva; și singura prezență îngăduită este cea a motanului nostru, Tiggy, care vine de obicei spre finele lucrului meu, simțind că am cam terminat, și asistându-mă cu o cumințenie exemplară. E minunat să scriu la biroul meu știind că pot scrie oriunde, și că, din acest vast și complex „oriunde”, Dumnezeu mi-a oferit șansa să scriu acum — aici.

Aici. Pe biroul alb, sub lumina intensă a lămpii, având crucifixul în raza vizuală, mângâind, aproape, tastele laptopului care salvează totul.

Sunt aproape de finalul acestei „runde”.

Punct.

Post-ul Ritualul ritmicității apare prima dată în Literatura de azi.

*

Îmi plac mult începuturile, tocmai fiindcă în ele nu s-a instalat încă setul de automatisme pe care-l presupune orice activitate profesională. Să încep o rubrică, o colaborare nouă, să demarez un proiect, să particip la debutul a ceva, să întâlnesc un om pentru prima oară, să descopăr o platformă și să-i văd caracteristicile. Apoi, în multe cazuri, apare la mine plictiseala, ca atunci când ești obligat să citești o poliloghie cu instrucțiuni (pe deasupra, scrise și cu literă măruntă) despre o jucărie nouă și strălucitoare cu care abia așteptai să te joci. A fi copil înseamnă a te plictisi repede și a aștepta cu nerăbdare noutăți minunate. A fi matur înseamnă, dimpotrivă, a înțelege că începuturile nu au valoare și însemnătate dacă nu sunt urmate de traiectorii cât mai lungi. Degeaba încep o rubrică nouă și mă bucur de noutatea ei, dacă o abandonez după două luni. Prin „începutul” acela nu începe de fapt nimic, fiindcă el nu este urmat de parcursul care să-i ofere însemnătate.

Din adolescență am înțeles că bucuria și, în unele cazuri, fericirea începuturilor mele se potențează prin întinderea și ritmicitatea activității pornite dintr-un punct biografic. Dacă am ales bine să încep ceva, orice, îndreptățirea alegerii mele s-a verificat anume prin linia lungă, cât mai lungă, a implicării mele acolo. Am, în această privință, unele fidelități înmărmuritoare: mă joc la un anumit joc de strategie pe computer de vreun sfert de secol (deși oricine s-ar fi plictisit de aceleași și aceleași scenarii virtuale) și țin cronică literară „din 1900 toamna”, cum se zice, fără să mă fi plictisit vreodată reluarea de peste 1 000 de ori a aceluiași lucru: citit o carte — scris o cronică. Dimpotrivă, m-am adâncit în cronica literară ca într-o voluptate: de câțiva ani, scriu uneori mai multe „episoade” de cronică despre o carte, iar pe cele de poezie le recitesc de două-trei ori. Rutina și-a pierdut eventualele ei atribute negative și a devenit pentru mine, încă din prima tinerețe, fermecătoare.

Mă impresionează exemplul lui Bach, cu viața lui atât de plină, de complicată și de dramatică, și care totuși a creat capodopere în serie printr-o muncă artistică în care inovația și rutina interferează și se asimilează reciproc. Sau felul în care-și pregătea cursurile G. Călinescu al nostru, surprins de tânărul Octavian Paler într-un tramvai bucureștean, în drum spre Facultate. Cel care, la catedră, „improviza” teatral, abia aruncându-și privirea câteodată pe o foiță unde-și mâzgălise niște cuvinte, se pregătea de fapt până în ultima clipă, citind pentru curs inclusiv în tramvai, unde l-a surprins studentul Paler.

Strălucirea lui Călinescu, în cursuri și în cărți, ca și a unui mare actor pe scenă, se bazează pe foarte multă muncă, pe care mulți dintre noi nu o văd, iar dacă o văd, nu o înțeleg. Se crede că e suficientă inspirația, scânteia ei, pentru ca totul să vină ușor și să decurgă de la sine. Eu am înțeles de foarte tânăr că, oricât de deștept m-aș fi crezut, trebuie să muncesc mult, metodic și sistematic ca să realizez orice. În Facultate mergeam la toate cursurile și seminarele, deși unele materii nu mă pasionau câtuși de puțin. Le respectam și învățam pentru ele încercând să le înțeleg structura, logica, specificul. Când eram corector, la 20 de ani, la Contemporanul, nu evitam paginile de revistă cu probleme, dimpotrivă, mă ambiționam să le corectez de ori câte ori ar fi trebuit pentru a fi în regulă. Complexitatea literară și dificultatea filologică nu mă sperie: de tânăr, m-am pasionat de ele și nu m-am lăsat până nu le-am soluționat, transformându-le din probleme complicate care pe unii îi îngrozesc literalmente, în elemente de experiență proprie. Le-am transformat în rutină.

Ca să explic mai plastic cum am reușit asta, voi apela la armele voastre, ale scriitorilor, pentru o dată, prin conturarea unui tablou existențial fără nicio legătură cu cititul, cu scrisul, cu studierea și cu predarea.

De mic visam să particip la un maraton și, vai!, nu aveam timpul pentru a mă antrena ritmic și consistent în acest sens. Cu ani în urmă, într-o călătorie prin țară, criticul Vasile Spiridon mă sfătuia să încep cu un cros; dar parcă pentru cros aveam timp să mă antrenez?…

Când ajunsesem să lucrez la Uniunea Scriitorilor și la România literară, după 2015, am început să merg pe jos de acasă la serviciu, distanța fiind cam de 7-8 kilometri (în funcție de traseu). La fel la întoarcere, seara. Oboseala intelectuală se împletea atunci cu cea fizică: dormeam ca un prunc, iar a doua zi repetam „rutina”: 7-8 kilometri pe jos, Uniune și România literară, 7-8 kilometri până acasă, somnic de bebe. Astfel, după un timp, „bebelușul” a devenit rezistent și perspectiva maratonului nu mai părea așa îndepărtată. Aveam o aplicație pe telefon și vedeam zilnic numărul de kilometri parcurși. Într-o zi de vineri, am simțit că a venit ceasul meu. Aveam curs la Facultate vinerea dimineață; după ce l-am ținut, mi-am pus adidașii din rucsac în picioare și am pornit de la Universitate nu spre casă, în cartierul Militari, ci în direcția opusă, spre cartierul Balta Albă, aflat la celălalt capăt al Bucureștiului.

Mare e Capitala noastră! Mergeam vitejește pe Bulevardul numit pe vremuri „Victoria Socialismului” și acumulam kilometri, dar asta e mai ușor de scris decât de făcut. După-amiaza, am ajuns la fosta noastră adresă, lângă Clinica de căței și pisici Ilioara, apoi la stația Ozana, aproape de blocul unde am locuit cu părinții mei adoptivi; în fine, cum aplicația îmi spunea că mai era ceva până la 42 de kilometri și 195 de metri, am ajuns pe înserat in a galaxy far, far way, la IKEA de la ieșirea din București. Pe la 10 seara, un critic literar cu visul maratonului și-l împlinea așa, de unul singur, ajungând eroic la linia de sosire imaginară suprapusă cu magazinul nordic. Soția, alertată, grijulie ca întotdeauna, a venit cu mașina să mă ia de acolo. Eram descompus de oboseală, de efortul fizic, iar un picior dădea semne că nu mai poate fi folosit cu aceeași determinare. Am venit acasă cu mașina „pe scut”, dar totodată „sub scut”, fiindcă reușisem.

Al doilea maraton bucureștean, tot așa, de unul singur, mi s-a părut mult mai simplu și aproape ușor. El nu era deloc nici mai simplu, nici mai ușor decât primul, însă experiența mea cu maratonul dinainte mă ajuta enorm. Ceea ce înainte mă preocupa, necunoscutul din fața mea, un lucru nemaifăcut de mine vreodată, o probă de o dificultate cu care nu mă confruntasem niciodată — era acum ceva cunoscut, asimilat, făcut de mine însumi. Era ceva ce făcusem și știam că pot face. Al doilea maraton a fost aproape burghez. Am ales alt traseu metropolitan și am venit apoi spre casă, din cartierul Militari, traversând orașul dinspre cartierul Titan. Când ajunsesem la stadionul Dinamo, a început o ploicică, dar era atât de plăcută maratonului meu urban… Jucau în nocturnă Dinamo cu Chindia, mare meci! Ajuns acasă, am văzut pe aplicație că mai trebuia să merg vreun kilometru ca să-mi iasă cei 42 195 kilometri; așa că am completat mergând pe bandă restul.

Pe cine mai sperie acum 42 195 km.? Nu pe mine. Mi-a fost greu? O, da, foarte greu, nespus de greu, prima oară. Apoi mi-am împlinit visul din copilărie încă o dată, ca să nu-i rămân dator băiețelului Dani ce-și dorise intens să fie și el maratonist.

Poate că și altora le va servi acest exemplu personal dintr-o cu totul altă sferă decât cea a criticii literare făcute în reviste și cărți sau a istoriei literaturii predate la Facultate. Munca unui artist, a unui critic, a unui profesor, deși diferite, sunt toate un maraton. Te pregătești ani întregi pentru visul de a fi scriitor, sau critic; și împlinirea lui nu este atingerea liniei de sosire, ci parcursul. Altfel spus, împlinirea noastră, dragă Flaviu, nu este că am ajuns la capătul cărții scrise de tine sau de noi, ci că am străbătut, metru cu metru, pas după pas, cei 42 195 de kilometri ai creației, o dată, și încă o dată, și încă o dată, cu aceeași neînduplecare magnifică a creatorului în fața tuturor obstacolelor și dificultăților din cale. Poate că toate cărțile noastre sunt slabe. Dar nimeni nu ne va putea contesta visul de a le fi scris, efortul de a le fi pus pe hârtie, munca de a fi ajuns la capătul lor, și nu metaforic ori retoric, ci pas după pas, filă după filă, frază după frază, cuvânt după cuvânt.

Q.E.D.

Post-ul Cei 42 195 de kilometri ai creației apare prima dată în Literatura de azi.

Ce se poate pierde prin ficționalizarea unor experiențe proprii de viață? Și ce se poate câștiga? (D.C.-E.)

*

Sunt destul de mulți critici literari români care au făcut — separat de critică — și literatură, însă eu nu mă număr printre ei. Încă din adolescență, când alții scriu nenumărate poezii sau consemnează în jurnale, într-un mod compulsiv, aproape tot ceea ce trăiesc, mie mi-a plăcut să citesc literatura, nu să o scriu. Lipsit de talent literar, având în schimb luciditate auto-analitică și auto-evaluativă, am scris o singură dată o poezie, într-un registru ironic și cu referințe culturale, un fel de Sorescu la a șaptea mână, pe care am mototolit-o și am aruncat-o la coș. Știam că n-am talent de poet, am vrut doar o ultimă confirmare.

Pentru mine literatura a fost, mai ales în ultimii ani ai regimului trecut, o a doua realitate, un univers de existență și experiență în care puteam intra, prin lectură, oricând. În anii aceia întunecați ai ceaușismului târziu, 1987, 1988, 1989, nici nu prea aveai ce să faci cu timpul tău: televiziune nu mai exista (erau două ore de program TV seara, ambele pline cu Ceaușescu), casetele video rămase după urma tatălui meu Marius (care a murit în aprilie 1987) le văzusem deja pe toate, de mai multe ori, astfel că în casa familiei Cristea, unde ajunsesem la 13 ani fiind înfiat, citeam neîntrerupt, o carte după alta, „consumând” rafturile din bogata bibliotecă a lui Valeriu Cristea. Țin minte și acum raftul cu cărți din colecția BPT care era chiar lângă patul meu, și unde „evadam” la orice oră, spre bucuria și mândria părinților mei adoptivi. Autorii pe care-i citeam erau atât de buni, încât aș fi fost de-a dreptul inconștient să caut să fiu ca ei, să intru pe terenul lor, concurându-i cu „scrisul” meu. Era ca și cum, fan al lui Ilie Balaci, aș fi ținut să fiu precum idolul meu când jucam fotbal cu băieții afară. Vrabia mălai visează. De mic am avut simțul proporțiilor, sentimentul penibilului creat de proiecții fabulatorii (abundente la unii tovarăși de joacă ai mei) și un spirit autocritic care m-a ajutat, mai târziu, să devin critic literar, nu scriitor.

Când am început să scriu texte de critică literară, mai târziu, pe la 20 de ani, îndemnat stăruitor de Valeriu, el era încântat de ce-mi ieșea, spre deosebire de mine. Aceeași hiperluciditate mă făcea să constat, dezolat, că scriu destul de anost sau, cel mult, onorabil, că paginile mele sunt aproape școlărești, un fel de conspecte, dominate totalmente de cărțile pe care le „recenzam”. Într-o asemenea carte, găseam, fără exagerare, zeci de detalii care mi se păreau la fel de importante, și scoteam pagini întregi de notițe la fiecare „cronică”. În primii ani de critică literară, am lucrat cu 7-8-9 pagini de notițe făcute pe marginea cărților despre care scriam: le aveam pe toate pe masă, în jurul meu, și până în ultima clipă nu aveam capacitatea de a ierarhiza nivelurile de relevanță a detaliilor acumulate în neștire. Toate mi se păreau importante.

Mereu aveam senzația, în primii mei ani de cronică literară săptămânală, că lucrurile cu adevărat importante mi-au scăpat; și că acea cronică a mea publicată în revistă era doar o copie palidă a adevăratei cronici pe care nu eram capabil s-o scriu. Spiritul autocritic m-a tot urmărit până când oameni pe care-i prețuiam, în primul rând Valeriu Cristea, apoi Eugen Simion, C. Stănescu și Cristian Tudor Popescu de la „Adevărul literar și artistic”, Alex Ștefănescu și mai târziu Nicolae Manolescu mi-au spus și mi-au repetat că aș avea înzestrare de cronicar literar, că aș fi „talentat” și „de perspectivă”. O dedicație de la Nicolae Manolescu, în acest sens, m-a făcut fericit, mai ales fiindcă știam cât de exigent era marele critic.

Înainte să cred eu în mine, au crezut deci alții, și datorită lor am început să nutresc speranțe că ar fi ceva de capul meu. Când recitesc, azi, „cronici” ale mele din prima fază, ca să zic așa, a carierei mele, mi se par pe cât de serioase, pe atât de naive, pline de prețiozități, de citate de autoritate, cu rânduri ale unui cronicar literar care vrea să se pună pe el în valoare, cu tot ce a citit și a învățat. Am devenit, cred, un critic cu adevărat promițător atunci când m-am scos pe mine complet din „joc”, când m-am făcut transparent, pentru ca un cititor să înțeleagă mai bine, prin scrisul meu, opera literară.

La un scriitor, fie că se numește Flaviu George Predescu, fie altcumva, viziunea proprie este cea care îl conduce spre finalul unei opere. Dacă eu, un critic literar, îmi aplic ca pe o peliculă transparența pe viziunile diferite ale scriitorilor, pentru ca Tolstoi să fie — și prin scrisul meu critic — Tolstoi, iar Dostoievski — Dostoievski, pentru ca Arghezi analizat de mine să fie Arghezi și Bacovia — Bacovia, scriitorul este condus de viziunea proprie, atât de diferită de a altor creatori, și care îi „dictează” ce și cum să scrie.

Nu vreau să dau impresia că subestimez munca scriitorului și că ceea ce am numit viziunea lui artistică îi „rezolvă” de la sine cărțile. Dimpotrivă. Un artist adevărat este un adevărat salahor, iar viziunea artistică se împlinește în cazul scriitorilor prin materialul verbal, care are propria lui rezistență. Vreau doar să trag o concluzie diferită pentru condiția de critic și cea de scriitor. A fi critic bun înseamnă, pentru mine, tocmai a fi transparent. A fi scriitor bun înseamnă, în schimb, tot pentru mine, a fi „plin”, dens, „locuit” și saturat de viziunea artistică proprie, a fi inconfundabil, prin scrisul tău și prin universul tău artistic, cu un alt creator. Criticii buni sunt toți cumva asemănători, prin transparența lor. Scriitorii buni sunt toți sensibil diferiți între ei, prin densitatea lor.

Iată de ce biografia mea nu a intrat în cărțile scrise de mine, cu excepția uneia asumat confesive și memorialistice precum Cinematograful gol. Cel care a semnat, în 2011, o extraordinară prefață la această carte, Radu Cosașu, a fost un scriitor care a dus confesiunea și autobiografia la rangul unui univers prozastic propriu. Întreg ciclul de Supraviețuiri al lui Cosașu își trage substanța și expresivitatea din biografia scriitorului, din întâmplările vieții lui, din experiențe pe care fie le-a literaturizat, fie le-a grefat în scrisul său ca niște scene și fragmente de o deplină autenticitate. Independent de talentul literar al fiecăruia (al meu irelevant, al lui Cosașu, excepțional), introducerea biograficului în scrisul meu critic ar fi ceva pathetic, cum spun americanii, și fără sens; pe când la Cosașu, dimpotrivă, biograficul și procesarea lui constituie miza înaltă a întregului ciclu de Supraviețuiri.

Pragul pus de mine nu a fost deci în interiorul scrisului meu (asta din viața mea s-o scriu, asta mai bine nu…), ci între scrisul critic și cel artistic, adică literar. Un scriitor, da, folosește orice, inclusiv propria viață, inclusiv viețile altora, pentru operele lui. Să ne gândim numai la Pădurea spânzuraților a lui Rebreanu, dedicată fratelui său Emil condamnat și executat pentru încercarea de dezertare, ficționalizat ca Apostol Bologa de fratele scriitor. Tragedia fratelui și a familiei au devenit materialul „brut” pentru viziunea artistică a lui Rebreanu, care l-a condus pe prozator, cum spuneam mai sus, spre o capodoperă. Dar în această capodoperă prozastică, materialul existențial, biografic, tragedia reală a fratelui și a familiei au reprezentat un element hotărâtor, decisiv. Nu se observă vreun prag pus de scriitor între tragedia reală și romanul său: se vede, dimpotrivă, cum materialul biografic și existențial a intrat prin toți porii cărții Pădurea spânzuraților, dându-i o profunzime și o complexitate inegalabile.

La fel cu Moromeții lui Preda, volumele I și II, unde familia rurală a scriitorului ocupă, la propriu și la figurat, scena, și unde clasa țărănească de care prozatorul aparținea este văzută, în agonia ei, în anii colectivizării. Ce ar fi Moromeții lui Preda fără materialul biografic, existențial, familial? Ce ar fi Jurnalul fericirii al lui Steinhardt fără experiența biografică a detenției politice și fără botezul autorului-personaj în închisoare? Ce ar fi Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război a lui Camil Petrescu fără experiența de pe front a autorului? Nici romanele tale, Flaviu, nu ar fi ceea ce sunt fără biograficul, chiar ficționalizat și transformat, din ele; pe când în cazul meu de critic literar, biograficul este ceva ce trebuie să rămână în afară, neavând vreo legătură cu operele despre care scriu.

Mai mult, cum știi, îmi displace să vorbesc și să scriu despre cărțile mele. Dacă au valoare, „vorbesc” ele singure; dacă nu, o să le pun eu „proptele” prin vorbele mele? Îmi place în schimb să vorbesc despre cărțile scriitorilor, despre creația lor, despre o operă literară care m-a făcut literalmente fericit la prima întâlnire, prin lectură, și la care am revenit ulterior cu aceeași bucurie a împărtășirii unei viziuni artistice. Iată de ce, atunci când sunt invitat undeva să lansez o carte a mea, propun în loc de asta să țin o conferință despre un scriitor și opera lui. A vorbi despre poezia lui Eminescu sau despre proza lui Preda are, pentru mine, incomparabil mai mult sens decât a lansa o carte proprie.

Ce se poate câștiga, sau pierde, prin ficționalizarea unor experiențe din viața mea? Cum n-am făcut vreodată așa ceva, nu știu răspunsul la această întrebare.

Post-ul Împărtășirea unei viziuni apare prima dată în Literatura de azi.

În ceea ce te privește, care au fost întâlnirile și despărțirile decisive care ți-au marcat destinul? Și, te rog, dacă poți, să faci un exercițiu de imaginație și să povestești cum ar fi fost viața ta fără ca unele și celelalte să se petreacă. (F.G.P.)

Dacă ar fi să fac o listă a întâlnirilor mele formative, aș umple probabil o pagină numai cu nume, într-atât de norocos am fost, de la vârsta la care am început să înțeleg ce e cu lumea și cu viața mea în ea, și până în momentul de acum, când scriu. Fiindcă formarea mea nu s-a încheiat; și ea va continua până în ultima zi a vieții mele, pe tiparul caracterului și temperamentului meu, firește, la care se adaugă însă, aproape cotidian, noutăți care mă îmbogățesc într-un fel sau altul. Fiind vorba de un proces, de o viață interioară la care întâmplările celei exterioare adaugă experiențe și cunoaștere, sens și semnificație, îmi e greu să aleg o unică întâlnire ca fiind decisivă. De ce aceasta și nu o alta? m-aș întreba eu, în primul rând. Ce anume o face să fie un punct de inflexiune în destinul meu, pe când toate celelalte ar rămâne, față de ea, secundare?

Cu despărțirile este și mai complicat, cu toate că după ce mi-am dat atâtea demisii aș avea suficient material documentar care să le ilustreze. Dar despărțirea intelectuală, spirituală, morală a fost întotdeauna, pentru mine, ceva reversibil, nu ireversibil – spre deosebire de cea fizică, de moartea unui om drag. Dacă pe părinții mei, și cei naturali, și cei adoptivi, i-am pierdut pentru totdeauna, aici, în viețile noastre pământene, și faptul acesta oribil nu mai poate fi reparat, despărțirile de cei care mi-au vrut răul și mi l-au făcut nu au „înghețat” ca să devină decisive, ci au rămas în suspensie, datorită credinței mele. Creștin fiind, cred sincer în iertare și în posibilitatea ca un om, orice om dintre semenii mei, să se îndrepte pe calea cea bună, fie și în ultimul ceas. Despărțirea mea decisivă, singura, a fost de negativitatea umană din mine însumi, de ceea ce m-ar face să fiu meschin, invidios, răzbunător, zgârcit, sperjur, violent, pe scurt, un om de nimic. M-am despărțit în avans de ceea ce aș fi putut să devin, încă din copilărie, când unii tovarăși de joacă mai mari chinuiau pisici pe scara blocului, iar eu le aduceam repede din casă țigări și bomboane, „mituindu-i” ca să lase bietele animale în pace. La școală, la fel, când băieți mai mari îl batjocoreau pe unul mai mic, interveneam de îndată, până la confruntări fizice, și Dumnezeu m-a păzit să nu iau și eu bătaie mai strașnic decât victima inițială. Despărțirea decisivă a fost așadar „divorțul” de răutatea oamenilor și de răutatea potențială din mine; iar întâlnirea decisivă, simetric, a fost cea cu bunătatea.

Acolo unde biografia mea s-a întâlnit în profunzime cu Istoria, întâlnirea decisivă a fost cea cu libertatea românilor, obținută în decembrie 1989, după patru decenii și mai bine de totalitarism comunist. Nu am „apucat” decât 15 ani și ceva din regimul totalitar, dar mi-a fost prea destul: încă de la finele copilăriei am înțeles în ce societate bolnavă trăiam și ce însemna în realitate „Epoca de Aur” a lui Ceaușescu.

N-o să uit niciodată ziua de 22 decembrie 1989, când, pe la prânz, aflând că a fugit Ceaușescu, am alergat de la stația de metrou numită comunist „Leontin Sălăjan” până acasă, o distanță pe care pe jos o făceam în cel puțin jumătate de oră, în vreo 15 minute. Era ca și cum Libertatea mă luase pe sus și mă ducea, extaziant, spre o nouă viață. Și așa a și fost. Viața mea și a ta, Flaviu, ar fi arătat complet diferit dacă momentul 1989 nu ar fi venit, printr-o întâlnire fericită – și, da, decisivă – a Istoriei mari cu viețile noastre. Pentru cei din „Generația pierdută”, tineri în momentul instalării comunismului la noi, a fost invers: viețile lor au fost mutilate, unele distruse, de totalitarismul postbelic. Ei au pierdut, tineri fiind, libertatea pe care noi, într-o altă generație și într-un alt moment al Istoriei, am câștigat-o, tot la tinerețe. Revoluția, libertatea, democrația chiar și „originală” din anii următori au avut prin urmare un rol hotărâtor, au fost întâlniri decisive nu numai în ce mă privește, ci pentru toți conaționalii. Au fost esențiale în mod obiectiv, dincolo de părerile personale și opiniile subiective care decretează contrariul.

Dar dacă vin acum spre biografia mea unică și a nimănui altcuiva, de pe lista aceea plină de nume cărora le datorez formarea mea, neîncheiată, voi alege totuși unul, unul singur: Valeriu Cristea.

Inițial, era unchiul meu atât de simpatic și de cumsecade, pe care îl vedeam în vizite, când oamenii mari stăteau la masă și purtau lungi discuții, iar noi, copiii, ne jucam pe lângă ei, străduindu-ne să fim cât mai „civilizați”, alergând de colo-colo și mergând de-a bușilea pe sub masă pentru a ajunge la locul nostru. Nu înțelegeam mai nimic din ce spunea Valeriu la masă cu musafirii, după cum nu pricepeam sensul cuvintelor rostite de ceilalți: vorbeau între ei parcă într-o altă limbă, într-o păsărească ininteligibilă. Dar, în unele momente, ne băgau în seamă și pe noi, copiii, și ni se adresau cu un glas pițigăiat, enervant, ca și cum aș fi fost un copil, și nu ditamai băiatul de 6 ani care urma să meargă la școală: „Si țe mai fați tu, Dani? Țe zoc îți plațe ție?”.

Singurul care vorbea firesc cu mine, fiindcă el însuși era copilăros, era unchiul meu grăsuț, cu ochi blânzi și un păr mereu în neorânduială, care nu știa să-și facă nod la cravată și părea stângaci în propria lui casă. Obraznicul care eram l-a îndrăgit ușor pe timidul unchi, care mai era și soțul Nașei, adică al Doinei, femeie de o bunătate îngerească, sora tatălui meu Marius. Valeriu nu mi-a fost unchi de sânge, deci iată că sângele e până la urmă irelevant pentru o întâlnire decisivă; pentru Întâlnirea providențială a vieții mele trecute, prezente și viitoare.

A trecut ceva timp, vreo patru-cinci ani, până când am înțeles că meseria lui Valeriu era aceea de critic literar, adică de specialist ca Maiorescu, care l-a descoperit pe poetul Eminescu, cum învățasem la școală. Titu Maiorescu avea o figură severă, Valeriu Cristea una blândă, deci mi-era greu să-l asociez pe unchiul meu cu Autoritatea, cu Verdictul: ăla e poet, ăla nu e poet… Când a apărut Dicționarul personajelor lui Dostoievski și toată lumea vorbea despre cartea lui Valeriu, m-am minunat de numărul paginilor și de litera lor mică. Am înțeles că unchiul meu stângaci muncise mult să scrie Dicționarul; și în loc să îmi iau ca modele băieți mai mari din bloc care fumau, înjurau și vorbeau despre „gagici”, am început să-mi proiectez, uneori, idealul Specialistului care, printr-o muncă impresionantă, scrie o carte importantă.

Însă proiecția aceasta nu era încă esențială pentru mine, fiindcă un alt model al meu era cel al tatălui meu bun, Marius, care lucra în comerțul exterior și cu care visam să semăn. Până în decembrie 1989, eu mi-am dorit să fac A.S.E., ca tata, m-am pregătit pentru un liceu de matematică-fizică, nu unul de filologie, am învățat matematică și fizică la cel mai bun nivel (liceul MF3 avea profesori excepționali la aceste materii; și de o severitate legendară), cu colegi de clasă care erau olimpici naționali și internaționali. Deci munca lui Valeriu și performanțele lui de critic literar mă impresionau, dar erau în afara viitorului meu, așa cum mi-l imaginam. Eu nu visam să fiu critic literar, ci economist, nu voiam să fiu ca Valeriu, ci ca Marius.

Dar moartea lui Marius, la numai 40 de ani, în aprilie 1987, înfierea mea imediată de către Doina și Valeriu, și, la scurt timp, Revoluția din decembrie 1989 mi-au răsucit destinul, făcându-mă să-mi schimb complet proiecțiile și aspirațiile. Forța personalității timidului Valeriu, ca o planetă uriașă din filmul Interstellar, m-a captat în orbita ei, iar Revoluția cu Libertatea au desăvârșit lucrarea lui Dumnezeu asupra mea. Îl invoc pe Creator, aici și acum, fiindcă prea s-au aliniat toate atunci, nenorocirea cu norocul, tragedia pierderii tatălui cu șansa înfierii mele de către Doina și Valeriu Cristea, mutarea din vechiul cartier și pierderea anturajului adolescentin cu cumințirea mea prin scufundarea în biblioteca criticului literar, apoi liceul atât de sever la care trebuia să învăț pe rupte, iar apoi magica eliberare de Ceaușescu și de mizerabila „Epocă de Aur” a lui…

În fine, în libertatea câștigată se putea scrie orice, cuvintele aveau din nou valoare, textele redeveniseră esențiale nu numai în underground, ascultându-le la „Europa Liberă”, ci și pe scena publică românească. Scrisul era liber. La treapta a doua, la liceu, am ales să mă înscriu la clasa de Uman înființată la MF3 de minunatul nostru profesor de Română Anton Chevorchian; clasele a XI-a și a XII-a le-am făcut la Uman, apoi am dat admitere la Filologie; iar restul se știe.

Fără ca Valeriu să mă fi împins în această direcție, în deplină libertate, și perfect mulțumit de propria alegere, am ales să fiu critic literar, în constelația de întâmplări biografico-istorice enumerate mai sus și sub magnetismul personalității unchiului devenit tată adoptiv. Dacă omul decisiv al biografiei mele, Valeriu Cristea, nu ar fi fost în conjuncție cu evenimentul decisiv al vieții mele, Revoluția care mi-a adus Libertatea, aș fi fost azi un economist preocupat de cifre, grafice, diagrame, tabele, nu un critic literar care simte forța cuvintelor, a verbului, a stilului, a sintaxei. Aș fi citit poezie și proză din plăcere, nu din obligație profesională. N-aș mai fi predat istoria literaturii române, ci poate merceologie sau finanțe-contabilitate. Aș fi fost coleg de facultate cu soția mea, Alina, care a făcut A.S.E.-ul. Aș fi înființat o firmă, ca socrul meu, Valeriu Frate. Aș fi făcut călătorii de afaceri în țară și-n străinătate, aș fi avut parteneri comerciali, aș fi încheiat contracte. Și zău că aș fi avut o concurență mai ușoară ca economist român decât ca un critic literar în epoca lui Nicolae Manolescu și a lui Eugen Simion, a lui Lucian Raicu și a lui Valeriu Cristea, mari critici care au scris rafturi de cărți esențiale.

Dar cum mie întotdeauna mi-a plăcut să „joc” în liga mare, nu la matineu, am ales să fiu critic literar. Ca Valeriu.

(foto: Ion Cucu)

Post-ul Valeriu apare prima dată în Literatura de azi.

Există însă și cărți dialogate în care cei doi autori se plasează și se mențin într-un raport de egalitate, ca doi coechipieri într-o partidă de tenis la dublu sau în orice alt sport de echipă. Prima temă ar fi tocmai aceasta: de ce poate fi considerată ca semnificativă, importantă, chiar necesară o carte-dialog între un scriitor și un critic literar? (D.C.-E.)

*

Una dintre regulile nescrise ale lumii literare este aceea că, odată cartea ta apărută, propria operă nu-ți mai aparține. Autorul trebuie să „tacă”, să se abțină de la a face comentarii asupra operelor sale, să lase cititorilor și criticilor libertatea deplină de a angaja propriile raporturi cu cărțile sale. Așa se spune: că o carte, odată apărută, își începe propria existență, independentă de a creatorului ei. Sigur că nu toți scriitorii noștri respectă această regulă, un jurământ laic al tăcerii făcut împotriva propriului orgoliu creator. Dimpotrivă, destul de mulți dau interviuri după interviuri și explică pe îndelete ce au vrut să spună în romanul proaspăt apărut, fac confidențe și confesiuni despre laboratorul de creație, unii își ceartă criticii fiindcă aceștia nu le-au înțeles bine mesajul, forma, structura, registrul stilistic, miza. Dar asemenea manifestări publice sunt întâmpinate cu rezervă de către cei care cred că, într-adevăr, autorul ar trebui să se abțină după ce cartea lui a apărut.

Și atunci mă întreb: dar oare scriitorul, din orice epocă și generație ar fi el, nu are ceva important de spus și în afara manuscriselor lui? Oare nu poate fi el însuși un personaj (real) la fel de interesant ca unele dintre personajele lui literare? Ca să dau un exemplu de mare romancier român contemporan, oare Nicolae Breban nu este o voce la fel de puternică, de articulată și de captivantă precum cea a personajelor sale Grobei din Bunavestire ori Minda din Îngerul de gips? Iar dacă scriitorul nu are dreptul să vorbească pe marginea cărților sale, unde, când și despre ce are el dreptul să vorbească, să scrie? La emisiuni TV pe teme politice și sociale? La radio, citind din propriile lui texte pentru o viitoare arhivă sonoră? În Parlament, dacă scriitorul e ales senator ori deputat, e mai bine să vorbească el acolo despre Buget și despre cea mai nouă lege aflată în dezbatere? Într-un ziar (din cele câteva care mai există la noi), dându-și cu părerea despre diferite subiecte de pe agenda cotidiană? În publicistica literaturizată, precum a lui Arghezi, a lui Cosașu, a lui Fănuș Neagu?

Vreau să spun că o carte-dialog la care un scriitor participă îi oferă un spațiu de exprimare ce lipsește de obicei, și după care bietul creator tânjește conștient ori subconștient, încercând să-l obțină fragmentar și „indirect”: prin intermediul Jurnalului, al scrisorilor, al confesiunilor orale, al memorialisticii deghizate ori explicite, al conferințelor în fața unui public, al rubricilor și colaborărilor amintite mai sus (emisiuni TV, rubrici de publicistică, interviuri la radio). Ajungem astfel la ce are de spus scriitorul – în afara lumii personajelor sale – numai prin substitute și derivate pe care eu, unul, le resimt ca insuficiente pentru a exprima în profunzime și în suprafață intelectuală un creator. Apoi, mulți scriitori nu sunt buni vorbitori, astfel că aceste substitute precum colaborările la radio, TV, podcast-uri, conferințele publice nu oferă decât o palidă imagine a ce înseamnă în fond un creator. Vorbitul, în public sau între patru ochi, nu este neapărat punctul forte al unui scriitor, în orice caz nu se compară cu scrisul lui.

Iată de ce o carte-dialog este necesară: pentru a avea acces la gândirea unui scriitor și dincolo de lumile lui ficționale, asupra cărora el trebuie să tacă. Făcând mai multe cărți de convorbiri cu scriitori precum Ileana Mălăncioiu, Octavian Paler, Stelian Țurlea sau critici și istorici literari ca Nicolae Manolescu, Paul Cornea, Alex Ștefănescu, Dan C. Mihăilescu, am putut să aduc în discuție nu numai episoade din biografiile lor, ci și teme, pe care le consider importante, despre care în mod evident ei aveau ceva de spus. Ceva important – și care fie nu fusese deloc exprimat, fie fusese „atins” în modul acela indirect și fragmentar al publicisticii, jurnalului, scrisorilor.

Dar dacă în asemenea cărți, propriile mele observații și reflecții au trecut, cum se și cuvenea, într-un plan secundar, iar de cele mai multe ori le-am păstrat pentru mine, fiindcă nu eu eram protagonistul, într-o carte ca aceasta pe care o începem, dragă Flaviu, ne putem bucura, în sfârșit, de aceleași drepturi și de același spațiu de exprimare. Fiind pe „culoare” diferite, tu scriitor, eu critic literar, nu ne ciocnim unul de orgoliul celuilalt, nu ne simțim în concurență (până și uriași precum Tolstoi și Dostoievski se antipatizau și invidiau reciproc) și nici nu putem deveni redundanți, ca doi poeți vorbind despre structura sonetului sau doi prozatori scriind despre diferența dintre personajul masculin și cel feminin. Suntem din aceeași generație, din aceeași literatură și, bineînțeles, din aceeași societate: însă perspectivele noastre diferă nu numai prin individualitatea fiecăruia, ci și prin vocațiile distincte. Vocația ta de scriitor poate și trebuie să intre în dialog, în această carte a noastră, cu vocația mea de critic literar. O temă va fi dezbătută de pe poziții nu ireconciliabile, dar impredictibile, fiindcă tu o vei gândi și desfășura ca un creator, iar eu, ca un comentator.

Deși avem exemple de mari critici literari care sunt și mari scriitori (de la G. Ibrăileanu și G. Călinescu la Livius Ciocârlie), aș spune că acestea sunt mai degrabă excepții care confirmă o regulă, decât regula însăși. Eu nu prea cred în autorul care dimineața e critic literar, la prânz devine poet, mai pe seară, romancier, iar noaptea, traducător. Mai multă încredere îmi inspiră criticul-critic, care citește cu obiectivitate literatura altora, nefiind parte a terenului de expresie literară, ci a celui de analiză, interpretare și evaluare.

Dar chiar și eu, așa obiectiv cum sunt (ori vreau să fiu), și atât de interesat de gândirea unor scriitori, am în minte niște subiecte și teme despre care țin să scriu; iar într-o cronică sau un studiu sau o conferință sau un capitol de istorie a literaturii nu am nici locul, nici spațiul, nici logica de a le aborda. Eu, prin urmare, unde pot scrie despre asemenea teme, unde îmi găsesc propriul spațiu de exprimare dincolo de critica mea aplicată pe operele altora? Desigur, o fac în cartea de convorbiri cu Diana Serena Bunea, unde eu sunt cel luat „în vizor”, dar acolo e vorba mai ales despre copilăria și familia mea, despre parcursul meu existențial, amintirile mele cu totul personale, puse voit sub formula „la persoana I”. E o carte, work in progress, despre mine, pe când aceasta pe care o începem acum este una a focalizării unor teme importante, independente de mine și de noi, exterioare parcursului meu biografic. Temele acestea nu vor mai fi ale mele.

În fine, o asemenea carte, în care nu știm, când abordăm un subiect, ce a scris celălalt, și în care fiecare dintre noi va formula, pe rând, „tema pentru acasă”, cum spun doamnele învățătoare, cred că oferă un exemplu de dialog care în general lipsește din cultura și societatea noastră. Mulți autori autohtoni preferă să monologheze, iar când totuși discută, diferențele sunt atât de mari și de adânci, încât se ajunge ușor la un „dialog al surzilor”. Ai observat cu siguranță că la majoritatea lansărilor scriitorilor noștri nu vin alți scriitori (!), că de multe ori autorii români nici nu-și citesc cărțile unii altora, că orgoliile sunt atât de mari la noi, încât ego-urile ajung să se excludă reciproc. Punctele de intersecție sunt cu totul rare, și când citești o anchetă literară pe o temă oarecare, ai sentimentul, de cele mai multe ori, că repondenții sunt de pe planete din sisteme solare diferite. Ce scrie unul nu are absolut nicio legătură cu ce scrie celălalt, referentul fiind totuși unul și același, iar tema nefiind dintre cele cu potențial de controversă.

Dar nici controverse nu prea mai avem în spațiul nostru literar și cultural… N-am mai citit o polemică densă, civilizată și argumentată de pe vremea revistei Idei în Dialog a lui H.-R. Patapievici. Fiecare pare „în legea lui”, într-un nombrilism îngrijorător, într-o raritate sau precaritate a dialogului ce proiectează cartea noastră, încă din premisele ei, ca o excepție. În contextul și pe fundalul spațiului cultural românesc în care monologul e la ordinea zilei, însuși faptul că noi doi ne înhămăm la un proiect comun devine important.

Înainte de Decembrie 1989 (eu fiind un pic mai vârstnic decât tine și ținând bine minte ce era și ce se spunea în anii ‘80), majoritatea scriitorilor și artiștilor români visau la o epocă în care ei să poată crea, scrie, publica tot ce ar fi vrut, fără Cenzură, fără constrângeri și inhibări. Nu se putea atunci, din cauza dictaturii, dar ar fi fost ideal ca o altă epocă istorică să vină cu o libertate reală a opiniei, a expresiei, a convingerilor politice, a credințelor religioase, a asocierii… Toate aceste libertăți au venit după Revoluție; și toate sunt chiar garantate constituțional, sunt trecute ca atare și detaliate în Constituția României democratice.

Noi nu trebuie deci să visăm la o epocă a libertății în care vom putea face o asemenea carte în doi, fiindcă trăim chiar în această epocă; nu trebuie să ne plasăm proiectul într-un viitor ipotetic, ci, pur și simplu, să îl materializăm. Nu trebuie să ne scriem cartea cândva, când vom putea, când nu va mai fi Cenzură — ci acum, la aproape 36 de ani de la dispariția Cenzurii, când putem.

Post-ul „Tema pentru acasă” apare prima dată în Literatura de azi.

Votantul lui tânăr din turul 1 își manifestă surprinderea pe un ton ireverențios, cu care domnul Georgescu de la ONU este mai puțin obișnuit:

— Păi ce faci, coae, eu te votez și tu mă-nkalți?

Csf, ncsf, dacă e ordin de la Georgescu de la ONU, MAE și Clubul de la Roma… Execuți, în plm…

Hai, votanții moșului, căutați de pe acum valiză tip ladă de lemn, verde.

6 luni și vă veți întoarce bărbați, ca în melodia lui Tudor Chirilă de la Vocea României. Mă rog, acolo în melodie se sinucide unul, dar știți cum e Chirilă mereu cu probleme și se ia în gură cu Brenciu.

Marș de defilare, aliniați frumos: tik-tok-tik-tok, treceți, batalioane…

În armată veți avea:

— apă pură

— hrană sănătoasă

— și energie thanatică,

toate din programul dlui Călin Georgescu.

Să lăsați la mama acasă sticlele de plastic, fiindcă veți bea direct de la fântână ca să simțiți INFORMAȚIA din apă, conform tezelor științifice ale specialistului Georgescu.

Iubi poate veni să vă vadă la unitate în orele special prevăzute la vorbitor — dar ar fi bine ca iubi să fie îmbrăcată în ie. A se evita unghiile lungi și culorile tari. Sobrietate geto-dacă, pls.

Brb, băieți, spor la vot!

Post-ul Apă pură cu Informație apare prima dată în Literatura de azi.

În Azi, încă de la titlul plachetei, cititorul înțelege că poemele vor avea un arierplan simbolic, „azi” nefiind un termen neutru, ca într-o consemnare de jurnal, o simplă dată printre multe altele, ci unul încărcat cu semnificație, un simbol „tare” și „dur” în a cărui orbită vor fi atrase elementele și componentele cărții. Este un azi al perspectivei funebre și funerare, o reflexie în cotidian a acelui memento mori sub care se proiectau și anterior unele dintre poemele lui Moldovan și cu care, acum, ultima carte se suprapune total. Azi este ziua în care omul va muri; și pe care poetul o pune în centrul ultimei sale experiențe artistice, făcând poezie cu moartea.

Aceasta și-ar merita majuscula (ca și lirica din această plachetă), dacă Moldovan n-ar fi avut mefiența lui bine-cunoscută de retorism, expresie încărcată, de tot ceea ce poate echivala cu prețiozitatea și pedanteria exprimării. Poetul își… de-poetizează voit discursul, îl apropie de limbajul curent, uzual și îl „răsucește” numai când este nevoie în câte o imagine (o comparație, o analogie) de un insolit bine pregătit. Astfel, în refugiu (titlurile poemelor sunt cu literă mică, pentru același efect al de-poetizării și de-solemnizării), expresia va fi colocvială, aproape orală, până când două versuri vor comuta către cealaltă dimensiune a poeziei, perturbând și dislocând registrul realist:

cred că am trecut din neatenție granița

nimeni nu mai stă de pază (nu-i a bună!)

pierdut în mijlocul trestiilor fără somn

dau ordine (nu-i a bună!)

tuturor corpurilor rămase alături de mine

în haine-ngroșate de praf și pustietate

în vântul care nu mai subțiază nimic

Cele două versuri din urmă, excepționale, sunt plasate voit într-o succesiune în care exprimarea familiară și fără pretenții („nu-i a bună!”), repetată pentru a fi întărită, părea să dea nota stilistică a poemului. Numai că acesta — într-un mod caracteristic lui Moldovan — „pendulează” cu o artă remarcabilă între registrul prozaic și cel înalt, între colocvial și simbolic, între banalul nesemnificativ și cel, dimpotrivă, convertibil simbolic. Hainele „-ngroșate de praf și pustietate” și „vântul care nu mai subțiază nimic” sunt imagini ale solitudinii umane finale în fața morții. (Iar autorul le va relua, ca și în alte cazuri din carte, într-un poem distinct din plachetă.) Acest refugiu se încheie, antologic, cu o muzică ce se aude, nu se știe de cine emisă, cântată… Vor fi fiind îngerii?

cine cântă? cine întreabă?

e pustiu e foarte frumos. cine cântă?

Și penultimul vers va fi reluat într-un alt poem (tocmai fiindcă el participă la dimensiunea simbolică a textelor aparent prozaice), iar autorul îl va conjuga, tot așa, cu versuri voit a-poetice; și în plus auto-ironice precum acestea:

Mai înspre seară sunt doar o aplicație

Dacă nu ai un suflet zbuciumat, n-ai nicio șansă.

De bine-de rău, intensitatea

cu toate sinonimele ei

te ține pe planșă până la fine.

Lectura atentă și repetată a versurilor este deci dezirabilă, întrucât glisajul poetului e foarte fin, la limita indecidabilului. Dar cum, ca în psihanaliză, tot ce se repetă are o semnificație, și aici recurența devine simbolică, iar poziționarea în contrast a elementului semnificativ cu cel prozaic care îl „pregătește” ne indică intențiile autorului; și elaborația lui.

Trei poeme din finalul plachetei se înscriu, vădit, în aceeași „dedublare” a liricii: între expresia familiară, colocvială, „de toată ziua”, moneda curentă a discuțiilor noastre obișnuite, și respectiv simbolurile extincției, ale finalului, ale Morții căreia poetul nu-i pune majuscula — dar i-o simte. Cele trei poeme au toate ca titlu Dragă, urmat de o virgulă, ca niște scrisori trimise unui prieten sau unei prietene de departe; și ele se „desfășoară” într-un registru epistolar-confesiv, în care poetul adoptă persoana I și se pune pe scris despre el însuși. Dar cine este instanța căreia i se adresează? Cui îi scrie? Ca să-l parafrazez pe poetul însuși, cine ascultă ce se cântă? Și cine va răspunde la ce se întreabă?

După ce ne-a făcut să recunoaștem și să numim simbolurile Morții din narațiunile ori descripțiile lui lirice pseudo-familiare și fals-prozaice, Moldovan ne conduce, acum, într-un plin echivoc poetic, de un extraordinar efect al ambiguității. Ultimul poem dintre cele din „seria” cu Dragă este o veritabilă bijuterie neagră, în care Moartea se întrezărește fulgurant, ia diferite ipostaze și chipuri, se apropie și se distanțează de cel care o presimte, se lasă interogată de el, până când, la final, apare un „dictator automatic cu ochelari de distanță” care „nu mai păsuiește pe nimeni” și care ar putea fi Soarta. Dialogul acesta epistolar cu tu și eu se va încheia la persoana a III-a, ca și cum poetul devine conștient că nu mai poate ieși din tabloul morții sale, al propriului sfârșit:

Deodată simt pe umărul drept o atingere, ca și cum cineva ar vrea să mă facă atent

să-mi spună ceva despre singurătatea mea ofensatoare.

Or, nu se face.

Sunt și eu aici.

Cine ești tu?

Nu mă întorc, dar știu că ești bătrâna mea doică, ori colega de liceu și de bancă

ori poate chiar Împărăteasa, ori Nu

aducând aici pe terasă întrupări contemporane,

precum tinerele la urdinișul sălii de fitness,

orice va fi însemnând asta. Nu știu dacă mai am timp

Femeia de Serviciu a Curții Noastre mă anunță conspirativ că sunt și eu una dintre

țintele acestui dictator automatic cu ochelari de distanță,

că nu mai păsuiește pe nimeni.

Valoarea artistică a poemului și puritatea lui tragică îl fac comparabil cu cele din volumul Sora mea de dincolo al Ilenei Mălăncioiu.

___________

Ioan Moldovan, Azi, Editura Limes, Cluj, 2023, 78 p.

Post-ul Moartea unui poet (II) apare prima dată în Literatura de azi.

Acum ne aflăm într-un fel de post-istorie literară, fiindcă a murit în acest an și cel mai important critic al nostru de după G. Călinescu; și ne-am despărțit și de Ioan Moldovan, despre a cărui carte Azi urma să scriu, când a căzut vestea morții lui. Recitesc dedicația poetului acum, când el nu mai este, și nu pot să nu tresar când revăd literele puse pe hârtie cu o cerneală neagră, la Oradea, cu scrisul caligrafic al acestui autor liric de primă mărime.

Pledăm adesea pentru separația între eul creator și cel biografic, între scrisul și viața unui poet, dar cum să nu observăm, de data aceasta, cât de premonitorie era placheta de față pentru plecarea lui Moldovan din lumea celor vii? De la prima la ultima filă, Azi e impregnată de sentimentul și viziunile sfârșitului, de pre-simțirea exit-ului și de revederea, ca într-un album cu fotografii din tinerețe, a propriilor amintiri și emoții.

Moartea este supra-tema cărții: și nu una abstractă, interpretată simbolic, alegoric ori „teoretic”. E moartea lui, a lui Ioan Moldovan, cea pe care poetul o percepe și o asumă, cu un stoicism minunat, transformând-o în registru de stări lirice și chiar în materia propriu-zisă a poemelor, în care, uneori, apare și ipostaziată ca personaj. Precum în Puntea lui Sorescu, dar în stilul autoironic și postmodernist al autorului „optzecist”, această temă teribilă și terifiantă e transformată — pentru ultima oară — într-un filon și un trigger al poeziei. Moldovan, ca și Sorescu, a fost poet până la capăt; și nici el nu putea „rata” convertirea experienței finale într-una literară.

Iată primul poem din Azi, intitulat Aceeași chestie și în care se vorbește, în regim minimalist-prozaic și pe cunoscuta notă auto-ironică, despre sfârșitul inevitabil și iminent. Omul poate fi comparat cu un „titirez” care se mai învârte o vreme prin grația „Sfintei mâini”, până când ajunge „la marginea mesei de joc”. Pe acest ton pseudo-ludic (fiindcă e o mască stilistică pentru o temă din sfera tragicului), Moldovan abordează într-o discursivitate relaxată, colocvială tocmai ceea ce e mai apăsător, mai cumplit, mai inuman. Imaginile extincției sunt aduse în zona domestică, totul pare a se desfășura ca într-un joc:

Să ies

Să-mi fac numărul

Să bifez

Doamne, visez să fiu un titirez pe care, când se-opreşte pe-o rână,

Sfânta Dumitale mână să-l ia şi să-i mai dea o-nşurubare

şi, ca-ntr-o uşurare de moment,

să mă învârt o vreme

nici prea-prea, nici foarte lent

şi tot aşa — până când, ajuns la marginea mesei de joc, să cad

pe ciment, ori pe carpeta de lână

şi, harşti! Marea Pisică Ştirbă să mă apuce-n gheare

ca pe un şoricel necugetat şi să mă-mbuce

c-o oarecare scârbă

şi şi cu un fel de înduioşare

Iar mie să nu îmi mai pese defel.

Poemul a apărut într-un grupaj din revista „Neuma” (alături de altele câteva din placheta de față) în 2021, indiciu al unui continuum tematic-vizionar. Imagini și tonalități din această carte a morții, a propriului sfârșit, au fost cristalizate liric cu câțiva ani înainte de plecarea poetului. Nicio modificare operată asupra versurilor, din vara lui 2021 când a apărut numărul din „Neuma” și toamna lui 2023, când Moldovan mi-a trimis ultima lui carte de poezie, aceasta. Nu aș vrea să cad în păcatul supra-interpretării simbolice și să găsesc peste tot și mereu semnificații adânci; dar e destul de limpede că pentru acest poet excepțional al „mainimicului”, memento mori nu a fost un simplu îndemn retoric.

Placheta Azi pune punctul final în poezia de o gravitate camuflată în colocvialitate și de un dramatism conținut, mascat și el printr-o stilistică necrispată. Ultimul poem — extraordinar — a apărut și el într-o versiune extinsă, în „Apostrof”, la finele lui 2022, varianta semnificativ mai lungă din grupajul din revista clujeană purtând titlul Țesătură neagră pe zăpadă. În Azi, textul cu care se încheie placheta se intitulează *** cu treburi, iar poetul l-a „extras” din versiunea anterioară prin focalizare pe povestea sau istoria fratelui mort, cu imaginea insolită, de mare forță expresivă, un mort cu treburi. Versul din urmă a fost aici adăugat de autor, cu perfecționismul lui de bijutier în arta lirică:

Îți mai aduci aminte de fratele nostru?

Brusc, la amiază ori seara îmi apare în față și-mi șoptește: tu!

Iar dimineața nu mai are timp —

e și el, acolo, un mort cu treburi,

poate ajută pe vreun amic să-și facă gard la casa nouă,

poate adună niște lemne ude prin pădurea udă care niciunde nu ard

ca în împărăția sa de rouă.

Prin urmare, Moldovan a scos din poemul său cu mai multe strofe publicat în 2022 în „Apostrof” acest tablou nu-prea-funerar al „mortului cu treburi”; l-a mai șlefuit lexical și sintactic; și l-a placat, ca pe un epitaf liric, pe ultima pagină a ultimei sale cărți.

_________

Ioan Moldovan, Azi, Editura Limes, Cluj, 2023, 78 p.

Post-ul Moartea unui poet (I) apare prima dată în Literatura de azi.