Lumea s-a schimbat

După ce postmodernismul a modificat la noi, din anii ‘80 încoace, perspectiva asupra textului literar și, în general, asupra creațiilor artistice, realismul a fost serios interogat și „chestionat” în privința uneia dintre mizele sale principale: aceea de a crea iluzia realității, a „copia” în paginile romanului (ori pe scena teatrului) lumea socială, a „reda” (un verb care-l irita teribil pe G. Călinescu) ce este în jurul nostru.

Dar astăzi, după atâta auto-referențialitate de tip postmodern și meta-literatură ajungând să sufoce un firav fir epic, mărturisesc că îmi e un pic dor de iluzia realismului unui Balzac, Flaubert, Tolstoi, Preda. Am fost, de pildă, mai demult la un spectacol care mă interesa la superlativ prin tema lui (avorturile criminalizate în regimul trecut), dar până să ajungem la temă, a trebuit să înghițim nenumărate și obositoare „paranteze” în care se vorbea, cu efecte de un comic forțat, despre spectacolul cu o tematică atât de gravă.

Iată de ce înaintea Visului unei nopți de VaMă, subintitulat „spectacol manifest” și „comedie meta”, parafrazând transparent titlul piesei shakespeariene, mă puteam aștepta la o nouă dez-iluzionare realistă și la etalarea acelorași atribute postmoderne: artă făcută de oameni citiți pentru oameni citiți, referințe teoretice recunoscute imediat de către cei deja câștigați de teoriile respective, în sfârșit, secvențe, dialoguri, episoade, scene întregi în care ce se întâmplă să fie substituit prin ce se vorbește despre ce urmează să se întâmple. Speranța mea că va fi un spectacol substanțial s-a legat de un fragment din prezentarea de pe site-ul TNB: „Am adunat 10 actori pe o plajă, care se încăpățânează să își joace temerile pe un text adnotat cu pixul. Să le confrunte pe scenă printr-o comedie meta despre dezumanizarea indusă de online și de inteligența artificială.”.

Și așa a fost: perspectiva meta-dramatică a devenit curând, după debutul spectacolului independent, regizat de Armine Vosganian, după o idee de Theo Herghelegiu, chiar perspectiva dramatică. Comedia s-a dovedit a fi una neagră și, înspre final, o dramă în toată puterea cuvântului. Reținerile mele în privința ostentației postmoderniste nu-și aveau logica aici, fiindcă firul principal al spectacolului este legat strâns de dramele reale ale artiștilor în lumea tehnologizată și marketizată de azi. Așa cum minus ori minus dă plus, „comedia meta” ori „comedia meta” (mise en abyme în mise en abyme) a dat drama creatorului a cărui viziune este supusă regulilor nemiloase ale profitului imediat.

Cu o inteligență la rândul ei artistică, regizoarea a utilizat registrul comic pentru a capta spectatorul în buna tradiție a efectelor ilariante stârnite de o situație, o confuzie, un defect al personajului, un dialog cu vivacitate, trimiteri la alte situații, personaje, moravuri actuale. Visul unei nopți de VaMă este plin în prima lui parte de asemenea flash-uri comice și ironice, într-un fel de efervescență intelectuală acidulată ca o șampanie franțuzească. Pe alocuri, râzi cu lacrimi de avatarurile fostelor vedete în lumea de azi, look-ul și ifosele lor desprinzându-se parcă de la sine din emisiunile duminicale de după-amiază pentru nostalgici, de la posturi TV tot mai greu de găsit în bandă. Astfel, cuplul format din une grande dame cu gesturi comme il faut, de Carla Bruni ajunsă incognito în Vama Veche, și fostul idol al televiziunii noastre de stat, un Cătălin Crișan gen care încă provoacă emoție pe plajă, este comedie pură, bazată însă pe aceeași realitate care, în cursul spectacolului, va ajunge să dea frisoane: lumea s-a schimbat.

Noi încă recunoaștem personajele și referințele la ele, dar schimbarea e atât de rapidă și profundă, încât râsul ne va îngheța pe buze. Peste un timp nu va mai fi nimeni care să înțeleagă de ce râdem; și noi înșine vom fi în plină confuzie și criză de sens. De ce râdem oare când un artist își dorește cu disperare să prindă un contract cu Netflix? De ce râdem când vedem un distribuitor de mâncare care visează să devină actor și să joace pe scenă? Și unde mai cade acum detașarea ironică și inteligentă a perspectivei meta?

Când artiștii nu mai pot face artă, fiindcă nu mai au unde, iar distribuitorii de mâncare nu mai pot nici măcar visa să fie artiști, pentru că dacă vor deveni, nici ei nu vor mai avea condițiile să-și creeze arta, când pe fostul idol Cătălin Crișan gen nu-l va mai recunoaște nimeni pe plajă, iar Carla Bruni va fi un nume și un stil complet necunoscute generațiilor noi, când, în fine, vor fi tot mai puțini cei care vor desluși trimiterile, referințele, codurile, și chiar perspectiva meta a spectacolului, atunci comicul inițial se dizolvă în neputința generală de a mai crea și a recepta forme, sensuri și valori, simboluri și analize ale lor.

Toți actorii, tineri, au jucat excelent această comedie care își pierde progresiv comicul, lăsând în loc, ca într-o radiografie necruțătoare, vulnerabilitatea Artei în lumea nouă, dominată de rețele sociale, algoritmi, AI. Un film de mare expresivitate vizuală, în regia video a lui Bogdan Dincă și cu muzica ea însăși puternic-neliniștitoare a Mihaelei Vosganian, a spulberat nu iluzia realistă, ci tocmai iluzia că realitatea virtuală (mai puternică decât cea propriu-zisă) mai poate pierde ceea ce ea deja deține: mentalul colectiv. Adică mințile și sufletele, reprezentările și proiecțiile, socializările și fantasmele individuale ale zoomer-ilor. Filmul din spectacol, atât de pregnant, a „accelerat” și a intensificat dramatismul inaparent la început, într-un asemenea mod, încât parcă mi-e frică să mai intru în apă la Vama Veche.

M-aș bucura ca spectacole independente originale și problematizante precum acesta să fie găzduite cât mai des pe scenele celor mai bune teatre ale noastre.

O producție ARFA

Regie: Armine Vosganian

Scenografie: Diana Nistor

Muzica: Mihaela Vosganian

Regie Video: Bogdan Dincă

Distribuție:

Mihai Căpățînă, Georgiana Vrațiu, Altan Safta-Zecheria, Beatrice Rubică, Cristi Constantinescu, Denisa Mikesz, Armine Vosganian, Florin Kevorkian, Radu Catană, Gabriel Costan