Daniel Cristea-EnacheCărțile de convorbiri, cele mai multe dintre ele, sunt construite pe o diferență de rol și pe o asimetrie între cel care pune întrebările și cel care răspunde la ele, în calitate de protagonist. În Convorbiri cu Marin Preda a lui Florin Mugur, de pildă, personajul central este scriitorul care dă răspunsurile, iar nu scriitorul care formulează întrebările.
Există însă și cărți dialogate în care cei doi autori se plasează și se mențin într-un raport de egalitate, ca doi coechipieri într-o partidă de tenis la dublu sau în orice alt sport de echipă. Prima temă ar fi tocmai aceasta: de ce poate fi considerată ca semnificativă, importantă, chiar necesară o carte-dialog între un scriitor și un critic literar? (D.C.-E.)
*
Una dintre regulile nescrise ale lumii literare este aceea că, odată cartea ta apărută, propria operă nu-ți mai aparține. Autorul trebuie să „tacă”, să se abțină de la a face comentarii asupra operelor sale, să lase cititorilor și criticilor libertatea deplină de a angaja propriile raporturi cu cărțile sale. Așa se spune: că o carte, odată apărută, își începe propria existență, independentă de a creatorului ei. Sigur că nu toți scriitorii noștri respectă această regulă, un jurământ laic al tăcerii făcut împotriva propriului orgoliu creator. Dimpotrivă, destul de mulți dau interviuri după interviuri și explică pe îndelete ce au vrut să spună în romanul proaspăt apărut, fac confidențe și confesiuni despre laboratorul de creație, unii își ceartă criticii fiindcă aceștia nu le-au înțeles bine mesajul, forma, structura, registrul stilistic, miza. Dar asemenea manifestări publice sunt întâmpinate cu rezervă de către cei care cred că, într-adevăr, autorul ar trebui să se abțină după ce cartea lui a apărut.
Și atunci mă întreb: dar oare scriitorul, din orice epocă și generație ar fi el, nu are ceva important de spus și în afara manuscriselor lui? Oare nu poate fi el însuși un personaj (real) la fel de interesant ca unele dintre personajele lui literare? Ca să dau un exemplu de mare romancier român contemporan, oare Nicolae Breban nu este o voce la fel de puternică, de articulată și de captivantă precum cea a personajelor sale Grobei din Bunavestire ori Minda din Îngerul de gips? Iar dacă scriitorul nu are dreptul să vorbească pe marginea cărților sale, unde, când și despre ce are el dreptul să vorbească, să scrie? La emisiuni TV pe teme politice și sociale? La radio, citind din propriile lui texte pentru o viitoare arhivă sonoră? În Parlament, dacă scriitorul e ales senator ori deputat, e mai bine să vorbească el acolo despre Buget și despre cea mai nouă lege aflată în dezbatere? Într-un ziar (din cele câteva care mai există la noi), dându-și cu părerea despre diferite subiecte de pe agenda cotidiană? În publicistica literaturizată, precum a lui Arghezi, a lui Cosașu, a lui Fănuș Neagu?
Vreau să spun că o carte-dialog la care un scriitor participă îi oferă un spațiu de exprimare ce lipsește de obicei, și după care bietul creator tânjește conștient ori subconștient, încercând să-l obțină fragmentar și „indirect”: prin intermediul Jurnalului, al scrisorilor, al confesiunilor orale, al memorialisticii deghizate ori explicite, al conferințelor în fața unui public, al rubricilor și colaborărilor amintite mai sus (emisiuni TV, rubrici de publicistică, interviuri la radio). Ajungem astfel la ce are de spus scriitorul – în afara lumii personajelor sale – numai prin substitute și derivate pe care eu, unul, le resimt ca insuficiente pentru a exprima în profunzime și în suprafață intelectuală un creator. Apoi, mulți scriitori nu sunt buni vorbitori, astfel că aceste substitute precum colaborările la radio, TV, podcast-uri, conferințele publice nu oferă decât o palidă imagine a ce înseamnă în fond un creator. Vorbitul, în public sau între patru ochi, nu este neapărat punctul forte al unui scriitor, în orice caz nu se compară cu scrisul lui.
Iată de ce o carte-dialog este necesară: pentru a avea acces la gândirea unui scriitor și dincolo de lumile lui ficționale, asupra cărora el trebuie să tacă. Făcând mai multe cărți de convorbiri cu scriitori precum Ileana Mălăncioiu, Octavian Paler, Stelian Țurlea sau critici și istorici literari ca Nicolae Manolescu, Paul Cornea, Alex Ștefănescu, Dan C. Mihăilescu, am putut să aduc în discuție nu numai episoade din biografiile lor, ci și teme, pe care le consider importante, despre care în mod evident ei aveau ceva de spus. Ceva important – și care fie nu fusese deloc exprimat, fie fusese „atins” în modul acela indirect și fragmentar al publicisticii, jurnalului, scrisorilor.
Dar dacă în asemenea cărți, propriile mele observații și reflecții au trecut, cum se și cuvenea, într-un plan secundar, iar de cele mai multe ori le-am păstrat pentru mine, fiindcă nu eu eram protagonistul, într-o carte ca aceasta pe care o începem, dragă Flaviu, ne putem bucura, în sfârșit, de aceleași drepturi și de același spațiu de exprimare. Fiind pe „culoare” diferite, tu scriitor, eu critic literar, nu ne ciocnim unul de orgoliul celuilalt, nu ne simțim în concurență (până și uriași precum Tolstoi și Dostoievski se antipatizau și invidiau reciproc) și nici nu putem deveni redundanți, ca doi poeți vorbind despre structura sonetului sau doi prozatori scriind despre diferența dintre personajul masculin și cel feminin. Suntem din aceeași generație, din aceeași literatură și, bineînțeles, din aceeași societate: însă perspectivele noastre diferă nu numai prin individualitatea fiecăruia, ci și prin vocațiile distincte. Vocația ta de scriitor poate și trebuie să intre în dialog, în această carte a noastră, cu vocația mea de critic literar. O temă va fi dezbătută de pe poziții nu ireconciliabile, dar impredictibile, fiindcă tu o vei gândi și desfășura ca un creator, iar eu, ca un comentator.
Deși avem exemple de mari critici literari care sunt și mari scriitori (de la G. Ibrăileanu și G. Călinescu la Livius Ciocârlie), aș spune că acestea sunt mai degrabă excepții care confirmă o regulă, decât regula însăși. Eu nu prea cred în autorul care dimineața e critic literar, la prânz devine poet, mai pe seară, romancier, iar noaptea, traducător. Mai multă încredere îmi inspiră criticul-critic, care citește cu obiectivitate literatura altora, nefiind parte a terenului de expresie literară, ci a celui de analiză, interpretare și evaluare.
Dar chiar și eu, așa obiectiv cum sunt (ori vreau să fiu), și atât de interesat de gândirea unor scriitori, am în minte niște subiecte și teme despre care țin să scriu; iar într-o cronică sau un studiu sau o conferință sau un capitol de istorie a literaturii nu am nici locul, nici spațiul, nici logica de a le aborda. Eu, prin urmare, unde pot scrie despre asemenea teme, unde îmi găsesc propriul spațiu de exprimare dincolo de critica mea aplicată pe operele altora? Desigur, o fac în cartea de convorbiri cu Diana Serena Bunea, unde eu sunt cel luat „în vizor”, dar acolo e vorba mai ales despre copilăria și familia mea, despre parcursul meu existențial, amintirile mele cu totul personale, puse voit sub formula „la persoana I”. E o carte, work in progress, despre mine, pe când aceasta pe care o începem acum este una a focalizării unor teme importante, independente de mine și de noi, exterioare parcursului meu biografic. Temele acestea nu vor mai fi ale mele.
În fine, o asemenea carte, în care nu știm, când abordăm un subiect, ce a scris celălalt, și în care fiecare dintre noi va formula, pe rând, „tema pentru acasă”, cum spun doamnele învățătoare, cred că oferă un exemplu de dialog care în general lipsește din cultura și societatea noastră. Mulți autori autohtoni preferă să monologheze, iar când totuși discută, diferențele sunt atât de mari și de adânci, încât se ajunge ușor la un „dialog al surzilor”. Ai observat cu siguranță că la majoritatea lansărilor scriitorilor noștri nu vin alți scriitori (!), că de multe ori autorii români nici nu-și citesc cărțile unii altora, că orgoliile sunt atât de mari la noi, încât ego-urile ajung să se excludă reciproc. Punctele de intersecție sunt cu totul rare, și când citești o anchetă literară pe o temă oarecare, ai sentimentul, de cele mai multe ori, că repondenții sunt de pe planete din sisteme solare diferite. Ce scrie unul nu are absolut nicio legătură cu ce scrie celălalt, referentul fiind totuși unul și același, iar tema nefiind dintre cele cu potențial de controversă.
Dar nici controverse nu prea mai avem în spațiul nostru literar și cultural… N-am mai citit o polemică densă, civilizată și argumentată de pe vremea revistei Idei în Dialog a lui H.-R. Patapievici. Fiecare pare „în legea lui”, într-un nombrilism îngrijorător, într-o raritate sau precaritate a dialogului ce proiectează cartea noastră, încă din premisele ei, ca o excepție. În contextul și pe fundalul spațiului cultural românesc în care monologul e la ordinea zilei, însuși faptul că noi doi ne înhămăm la un proiect comun devine important.
Înainte de Decembrie 1989 (eu fiind un pic mai vârstnic decât tine și ținând bine minte ce era și ce se spunea în anii ‘80), majoritatea scriitorilor și artiștilor români visau la o epocă în care ei să poată crea, scrie, publica tot ce ar fi vrut, fără Cenzură, fără constrângeri și inhibări. Nu se putea atunci, din cauza dictaturii, dar ar fi fost ideal ca o altă epocă istorică să vină cu o libertate reală a opiniei, a expresiei, a convingerilor politice, a credințelor religioase, a asocierii… Toate aceste libertăți au venit după Revoluție; și toate sunt chiar garantate constituțional, sunt trecute ca atare și detaliate în Constituția României democratice.
Noi nu trebuie deci să visăm la o epocă a libertății în care vom putea face o asemenea carte în doi, fiindcă trăim chiar în această epocă; nu trebuie să ne plasăm proiectul într-un viitor ipotetic, ci, pur și simplu, să îl materializăm. Nu trebuie să ne scriem cartea cândva, când vom putea, când nu va mai fi Cenzură — ci acum, la aproape 36 de ani de la dispariția Cenzurii, când putem.
