Daniel Cristea-Enache
Precum la mai toate volumele lui Ioan Moldovan, și acest ultim Azi impune mai multe lecturi, fiindcă autorul și-a lucrat cu finețe și artă compozițională instilarea regimului simbolic în tablourile aparent realiste și prozaice. El se distinge, prin aceasta, și de poeții cu apetit pentru simbolizare (în a căror lirică mai totul trebuie să semnifice), și pentru cei care preferă denotația și registrul direct al expresiei verbale. La cei dintâi sunt prea multe semnificații adânci și simboluri, la cei din a doua categorie sunt prea puține.
În Azi, încă de la titlul plachetei, cititorul înțelege că poemele vor avea un arierplan simbolic, „azi” nefiind un termen neutru, ca într-o consemnare de jurnal, o simplă dată printre multe altele, ci unul încărcat cu semnificație, un simbol „tare” și „dur” în a cărui orbită vor fi atrase elementele și componentele cărții. Este un azi al perspectivei funebre și funerare, o reflexie în cotidian a acelui memento mori sub care se proiectau și anterior unele dintre poemele lui Moldovan și cu care, acum, ultima carte se suprapune total. Azi este ziua în care omul va muri; și pe care poetul o pune în centrul ultimei sale experiențe artistice, făcând poezie cu moartea.
Aceasta și-ar merita majuscula (ca și lirica din această plachetă), dacă Moldovan n-ar fi avut mefiența lui bine-cunoscută de retorism, expresie încărcată, de tot ceea ce poate echivala cu prețiozitatea și pedanteria exprimării. Poetul își… de-poetizează voit discursul, îl apropie de limbajul curent, uzual și îl „răsucește” numai când este nevoie în câte o imagine (o comparație, o analogie) de un insolit bine pregătit. Astfel, în refugiu (titlurile poemelor sunt cu literă mică, pentru același efect al de-poetizării și de-solemnizării), expresia va fi colocvială, aproape orală, până când două versuri vor comuta către cealaltă dimensiune a poeziei, perturbând și dislocând registrul realist:
cred că am trecut din neatenție granița
nimeni nu mai stă de pază (nu-i a bună!)
pierdut în mijlocul trestiilor fără somn
dau ordine (nu-i a bună!)
tuturor corpurilor rămase alături de mine
în haine-ngroșate de praf și pustietate
în vântul care nu mai subțiază nimic
Cele două versuri din urmă, excepționale, sunt plasate voit într-o succesiune în care exprimarea familiară și fără pretenții („nu-i a bună!”), repetată pentru a fi întărită, părea să dea nota stilistică a poemului. Numai că acesta — într-un mod caracteristic lui Moldovan — „pendulează” cu o artă remarcabilă între registrul prozaic și cel înalt, între colocvial și simbolic, între banalul nesemnificativ și cel, dimpotrivă, convertibil simbolic. Hainele „-ngroșate de praf și pustietate” și „vântul care nu mai subțiază nimic” sunt imagini ale solitudinii umane finale în fața morții. (Iar autorul le va relua, ca și în alte cazuri din carte, într-un poem distinct din plachetă.) Acest refugiu se încheie, antologic, cu o muzică ce se aude, nu se știe de cine emisă, cântată… Vor fi fiind îngerii?
cine cântă? cine întreabă?
e pustiu e foarte frumos. cine cântă?
Și penultimul vers va fi reluat într-un alt poem (tocmai fiindcă el participă la dimensiunea simbolică a textelor aparent prozaice), iar autorul îl va conjuga, tot așa, cu versuri voit a-poetice; și în plus auto-ironice precum acestea:
Mai înspre seară sunt doar o aplicație
Dacă nu ai un suflet zbuciumat, n-ai nicio șansă.
De bine-de rău, intensitatea
cu toate sinonimele ei
te ține pe planșă până la fine.
Lectura atentă și repetată a versurilor este deci dezirabilă, întrucât glisajul poetului e foarte fin, la limita indecidabilului. Dar cum, ca în psihanaliză, tot ce se repetă are o semnificație, și aici recurența devine simbolică, iar poziționarea în contrast a elementului semnificativ cu cel prozaic care îl „pregătește” ne indică intențiile autorului; și elaborația lui.
Trei poeme din finalul plachetei se înscriu, vădit, în aceeași „dedublare” a liricii: între expresia familiară, colocvială, „de toată ziua”, moneda curentă a discuțiilor noastre obișnuite, și respectiv simbolurile extincției, ale finalului, ale Morții căreia poetul nu-i pune majuscula — dar i-o simte. Cele trei poeme au toate ca titlu Dragă, urmat de o virgulă, ca niște scrisori trimise unui prieten sau unei prietene de departe; și ele se „desfășoară” într-un registru epistolar-confesiv, în care poetul adoptă persoana I și se pune pe scris despre el însuși. Dar cine este instanța căreia i se adresează? Cui îi scrie? Ca să-l parafrazez pe poetul însuși, cine ascultă ce se cântă? Și cine va răspunde la ce se întreabă?
După ce ne-a făcut să recunoaștem și să numim simbolurile Morții din narațiunile ori descripțiile lui lirice pseudo-familiare și fals-prozaice, Moldovan ne conduce, acum, într-un plin echivoc poetic, de un extraordinar efect al ambiguității. Ultimul poem dintre cele din „seria” cu Dragă este o veritabilă bijuterie neagră, în care Moartea se întrezărește fulgurant, ia diferite ipostaze și chipuri, se apropie și se distanțează de cel care o presimte, se lasă interogată de el, până când, la final, apare un „dictator automatic cu ochelari de distanță” care „nu mai păsuiește pe nimeni” și care ar putea fi Soarta. Dialogul acesta epistolar cu tu și eu se va încheia la persoana a III-a, ca și cum poetul devine conștient că nu mai poate ieși din tabloul morții sale, al propriului sfârșit:
Deodată simt pe umărul drept o atingere, ca și cum cineva ar vrea să mă facă atent
să-mi spună ceva despre singurătatea mea ofensatoare.
Or, nu se face.
Sunt și eu aici.
Cine ești tu?
Nu mă întorc, dar știu că ești bătrâna mea doică, ori colega de liceu și de bancă
ori poate chiar Împărăteasa, ori Nu
aducând aici pe terasă întrupări contemporane,
precum tinerele la urdinișul sălii de fitness,
orice va fi însemnând asta. Nu știu dacă mai am timp
Femeia de Serviciu a Curții Noastre mă anunță conspirativ că sunt și eu una dintre
țintele acestui dictator automatic cu ochelari de distanță,
că nu mai păsuiește pe nimeni.
Valoarea artistică a poemului și puritatea lui tragică îl fac comparabil cu cele din volumul Sora mea de dincolo al Ilenei Mălăncioiu.
___________
Ioan Moldovan, Azi, Editura Limes, Cluj, 2023, 78 p.
