Valeriu

Unul dintre factorii determinanți în evoluția unui om îl reprezintă întâlnirile și despărțirile. Sunt destine a căror traiectorie s-a schimbat de la întâlniri sau despărțiri decisive.

În ceea ce te privește, care au fost întâlnirile și despărțirile decisive care ți-au marcat destinul? Și, te rog, dacă poți, să faci un exercițiu de imaginație și să povestești cum ar fi fost viața ta fără ca unele și celelalte să se petreacă. (F.G.P.)

Dacă ar fi să fac o listă a întâlnirilor mele formative, aș umple probabil o pagină numai cu nume, într-atât de norocos am fost, de la vârsta la care am început să înțeleg ce e cu lumea și cu viața mea în ea, și până în momentul de acum, când scriu. Fiindcă formarea mea nu s-a încheiat; și ea va continua până în ultima zi a vieții mele, pe tiparul caracterului și temperamentului meu, firește, la care se adaugă însă, aproape cotidian, noutăți care mă îmbogățesc într-un fel sau altul. Fiind vorba de un proces, de o viață interioară la care întâmplările celei exterioare adaugă experiențe și cunoaștere, sens și semnificație, îmi e greu să aleg o unică întâlnire ca fiind decisivă. De ce aceasta și nu o alta? m-aș întreba eu, în primul rând. Ce anume o face să fie un punct de inflexiune în destinul meu, pe când toate celelalte ar rămâne, față de ea, secundare?

Cu despărțirile este și mai complicat, cu toate că după ce mi-am dat atâtea demisii aș avea suficient material documentar care să le ilustreze. Dar despărțirea intelectuală, spirituală, morală a fost întotdeauna, pentru mine, ceva reversibil, nu ireversibil – spre deosebire de cea fizică, de moartea unui om drag. Dacă pe părinții mei, și cei naturali, și cei adoptivi, i-am pierdut pentru totdeauna, aici, în viețile noastre pământene, și faptul acesta oribil nu mai poate fi reparat, despărțirile de cei care mi-au vrut răul și mi l-au făcut nu au „înghețat” ca să devină decisive, ci au rămas în suspensie, datorită credinței mele. Creștin fiind, cred sincer în iertare și în posibilitatea ca un om, orice om dintre semenii mei, să se îndrepte pe calea cea bună, fie și în ultimul ceas. Despărțirea mea decisivă, singura, a fost de negativitatea umană din mine însumi, de ceea ce m-ar face să fiu meschin, invidios, răzbunător, zgârcit, sperjur, violent, pe scurt, un om de nimic. M-am despărțit în avans de ceea ce aș fi putut să devin, încă din copilărie, când unii tovarăși de joacă mai mari chinuiau pisici pe scara blocului, iar eu le aduceam repede din casă țigări și bomboane, „mituindu-i” ca să lase bietele animale în pace. La școală, la fel, când băieți mai mari îl batjocoreau pe unul mai mic, interveneam de îndată, până la confruntări fizice, și Dumnezeu m-a păzit să nu iau și eu bătaie mai strașnic decât victima inițială. Despărțirea decisivă a fost așadar „divorțul” de răutatea oamenilor și de răutatea potențială din mine; iar întâlnirea decisivă, simetric, a fost cea cu bunătatea.

Acolo unde biografia mea s-a întâlnit în profunzime cu Istoria, întâlnirea decisivă a fost cea cu libertatea românilor, obținută în decembrie 1989, după patru decenii și mai bine de totalitarism comunist. Nu am „apucat” decât 15 ani și ceva din regimul totalitar, dar mi-a fost prea destul: încă de la finele copilăriei am înțeles în ce societate bolnavă trăiam și ce însemna în realitate „Epoca de Aur” a lui Ceaușescu.

N-o să uit niciodată ziua de 22 decembrie 1989, când, pe la prânz, aflând că a fugit Ceaușescu, am alergat de la stația de metrou numită comunist „Leontin Sălăjan” până acasă, o distanță pe care pe jos o făceam în cel puțin jumătate de oră, în vreo 15 minute. Era ca și cum Libertatea mă luase pe sus și mă ducea, extaziant, spre o nouă viață. Și așa a și fost. Viața mea și a ta, Flaviu, ar fi arătat complet diferit dacă momentul 1989 nu ar fi venit, printr-o întâlnire fericită – și, da, decisivă – a Istoriei mari cu viețile noastre. Pentru cei din „Generația pierdută”, tineri în momentul instalării comunismului la noi, a fost invers: viețile lor au fost mutilate, unele distruse, de totalitarismul postbelic. Ei au pierdut, tineri fiind, libertatea pe care noi, într-o altă generație și într-un alt moment al Istoriei, am câștigat-o, tot la tinerețe. Revoluția, libertatea, democrația chiar și „originală” din anii următori au avut prin urmare un rol hotărâtor, au fost întâlniri decisive nu numai în ce mă privește, ci pentru toți conaționalii. Au fost esențiale în mod obiectiv, dincolo de părerile personale și opiniile subiective care decretează contrariul.

Dar dacă vin acum spre biografia mea unică și a nimănui altcuiva, de pe lista aceea plină de nume cărora le datorez formarea mea, neîncheiată, voi alege totuși unul, unul singur: Valeriu Cristea.

Inițial, era unchiul meu atât de simpatic și de cumsecade, pe care îl vedeam în vizite, când oamenii mari stăteau la masă și purtau lungi discuții, iar noi, copiii, ne jucam pe lângă ei, străduindu-ne să fim cât mai „civilizați”, alergând de colo-colo și mergând de-a bușilea pe sub masă pentru a ajunge la locul nostru. Nu înțelegeam mai nimic din ce spunea Valeriu la masă cu musafirii, după cum nu pricepeam sensul cuvintelor rostite de ceilalți: vorbeau între ei parcă într-o altă limbă, într-o păsărească ininteligibilă. Dar, în unele momente, ne băgau în seamă și pe noi, copiii, și ni se adresau cu un glas pițigăiat, enervant, ca și cum aș fi fost un copil, și nu ditamai băiatul de 6 ani care urma să meargă la școală: „Si țe mai fați tu, Dani? Țe zoc îți plațe ție?”.

Singurul care vorbea firesc cu mine, fiindcă el însuși era copilăros, era unchiul meu grăsuț, cu ochi blânzi și un păr mereu în neorânduială, care nu știa să-și facă nod la cravată și părea stângaci în propria lui casă. Obraznicul care eram l-a îndrăgit ușor pe timidul unchi, care mai era și soțul Nașei, adică al Doinei, femeie de o bunătate îngerească, sora tatălui meu Marius. Valeriu nu mi-a fost unchi de sânge, deci iată că sângele e până la urmă irelevant pentru o întâlnire decisivă; pentru Întâlnirea providențială a vieții mele trecute, prezente și viitoare.

A trecut ceva timp, vreo patru-cinci ani, până când am înțeles că meseria lui Valeriu era aceea de critic literar, adică de specialist ca Maiorescu, care l-a descoperit pe poetul Eminescu, cum învățasem la școală. Titu Maiorescu avea o figură severă, Valeriu Cristea una blândă, deci mi-era greu să-l asociez pe unchiul meu cu Autoritatea, cu Verdictul: ăla e poet, ăla nu e poet… Când a apărut Dicționarul personajelor lui Dostoievski și toată lumea vorbea despre cartea lui Valeriu, m-am minunat de numărul paginilor și de litera lor mică. Am înțeles că unchiul meu stângaci muncise mult să scrie Dicționarul; și în loc să îmi iau ca modele băieți mai mari din bloc care fumau, înjurau și vorbeau despre „gagici”, am început să-mi proiectez, uneori, idealul Specialistului care, printr-o muncă impresionantă, scrie o carte importantă.

Însă proiecția aceasta nu era încă esențială pentru mine, fiindcă un alt model al meu era cel al tatălui meu bun, Marius, care lucra în comerțul exterior și cu care visam să semăn. Până în decembrie 1989, eu mi-am dorit să fac A.S.E., ca tata, m-am pregătit pentru un liceu de matematică-fizică, nu unul de filologie, am învățat matematică și fizică la cel mai bun nivel (liceul MF3 avea profesori excepționali la aceste materii; și de o severitate legendară), cu colegi de clasă care erau olimpici naționali și internaționali. Deci munca lui Valeriu și performanțele lui de critic literar mă impresionau, dar erau în afara viitorului meu, așa cum mi-l imaginam. Eu nu visam să fiu critic literar, ci economist, nu voiam să fiu ca Valeriu, ci ca Marius.

Dar moartea lui Marius, la numai 40 de ani, în aprilie 1987, înfierea mea imediată de către Doina și Valeriu, și, la scurt timp, Revoluția din decembrie 1989 mi-au răsucit destinul, făcându-mă să-mi schimb complet proiecțiile și aspirațiile. Forța personalității timidului Valeriu, ca o planetă uriașă din filmul Interstellar, m-a captat în orbita ei, iar Revoluția cu Libertatea au desăvârșit lucrarea lui Dumnezeu asupra mea. Îl invoc pe Creator, aici și acum, fiindcă prea s-au aliniat toate atunci, nenorocirea cu norocul, tragedia pierderii tatălui cu șansa înfierii mele de către Doina și Valeriu Cristea, mutarea din vechiul cartier și pierderea anturajului adolescentin cu cumințirea mea prin scufundarea în biblioteca criticului literar, apoi liceul atât de sever la care trebuia să învăț pe rupte, iar apoi magica eliberare de Ceaușescu și de mizerabila „Epocă de Aur” a lui…

În fine, în libertatea câștigată se putea scrie orice, cuvintele aveau din nou valoare, textele redeveniseră esențiale nu numai în underground, ascultându-le la „Europa Liberă”, ci și pe scena publică românească. Scrisul era liber. La treapta a doua, la liceu, am ales să mă înscriu la clasa de Uman înființată la MF3 de minunatul nostru profesor de Română Anton Chevorchian; clasele a XI-a și a XII-a le-am făcut la Uman, apoi am dat admitere la Filologie; iar restul se știe.

Fără ca Valeriu să mă fi împins în această direcție, în deplină libertate, și perfect mulțumit de propria alegere, am ales să fiu critic literar, în constelația de întâmplări biografico-istorice enumerate mai sus și sub magnetismul personalității unchiului devenit tată adoptiv. Dacă omul decisiv al biografiei mele, Valeriu Cristea, nu ar fi fost în conjuncție cu evenimentul decisiv al vieții mele, Revoluția care mi-a adus Libertatea, aș fi fost azi un economist preocupat de cifre, grafice, diagrame, tabele, nu un critic literar care simte forța cuvintelor, a verbului, a stilului, a sintaxei. Aș fi citit poezie și proză din plăcere, nu din obligație profesională. N-aș mai fi predat istoria literaturii române, ci poate merceologie sau finanțe-contabilitate. Aș fi fost coleg de facultate cu soția mea, Alina, care a făcut A.S.E.-ul. Aș fi înființat o firmă, ca socrul meu, Valeriu Frate. Aș fi făcut călătorii de afaceri în țară și-n străinătate, aș fi avut parteneri comerciali, aș fi încheiat contracte. Și zău că aș fi avut o concurență mai ușoară ca economist român decât ca un critic literar în epoca lui Nicolae Manolescu și a lui Eugen Simion, a lui Lucian Raicu și a lui Valeriu Cristea, mari critici care au scris rafturi de cărți esențiale.

Dar cum mie întotdeauna mi-a plăcut să „joc” în liga mare, nu la matineu, am ales să fiu critic literar. Ca Valeriu.

(foto: Ion Cucu)