Daniel Cristea-EnacheCum scriem ce scriem? Există un ritual? Sunt superstiții?
Cum e tratată o criză de inspirație? (D.C.-E.)
Încep cu ultima mea întrebare: nu știu cum aș trata o criză de inspirație, fiindcă nu m-am confruntat niciodată cu vreuna. Mă întreb dacă un critic literar are cu adevărat criza de inspirație a artistului; și, dacă da, în ce fel se manifestă ea. Nu ne mai vin la îndemână cuvintele, propozițiile? Nu ne mai găsim argumentele pentru a susține o anumită idee critică? Ne pierdem capacitatea analitică, nu mai putem „pătrunde” textul literar pe care l-am citit?
Eu am avut, în câteva rânduri, sentimentul unei crize, dar nu era una de inspirație a mea, ci de admirație cvasi-totală pentru capodopera literară pe care o citisem. Era ceva atât de bine și de profund exprimat (de pildă, ultimele poeme ale lui Sorescu, pe care el nu le-a scris, fiind pe patul de spital, ci le-a dictat soției), încât comentariul critic devenea, cumva, superfluu. Discursul meu critic mi s-a părut parazitar și inutil. Criza critică o leg așadar de genialitatea artistică, în fața căreia rămâi mut sau, cum atât de frumos spun francezii, bouche bée.
Altfel însă, nu am avut crize de inspirație, fiindcă profesiunea mea a fost să investighez universuri literare create de inspirația altora. Mai mereu am scris despre cărți doar o parte, o mică parte, din ceea ce aș fi vrut să scriu; din motive de spațiu tipografic, inerente în cazul cronicii literare săptămânale, unde trebuie să cuprinzi în 8.000 – 9.000 de semne tot ce vrei să spui despre cartea respectivă. Or, eu aveam pagini întregi de notițe făcute pe marginea unei cărți; și, dacă aș fi avut spațiu suficient, aș fi putut scrie într-un mod care să mă satisfacă pe deplin. Și nu cred că e vorba de grafomanie aici, poate că totuși nu aparțin tagmei grafomanilor; ci de aplicare temeinică și aprofundată asupra lumii literare a unei cărți și a autorului care a scris-o.
La criza admirativă, traversată mai rar, fiindcă și capodoperele sunt puține, să adaug deci această criză cu care mă confrunt des, fiind una, pentru mine, sistemică. O carte mă inspiră să scriu despre ea mai mult decât am posibilitatea să public în spațiul unei cronici. De aceea, ca să „rezolv” această criză, am apelat la varianta cronicii în „episoade” ori „în foileton”; sau am ales spațiul mai generos al studiilor literare, unde însă perspectiva se modifică semnificativ.
„Ritualul” scrisului meu a fost și el format, apoi decurgând de la sine, prin ritmicitatea cronicii literare săptămânale, pe care am început-o acum aproape treizeci de ani, în februarie 1997, în „Adevărul literar și artistic”. De atunci și până astăzi, critica mea a fost legată de deadlines, de termene-limită până la care urma să trimit cronicile. Nu doar crizele de inspirație dispar din această ecuație, dar și orice altă posibilă „buclă” care să mă abată de la programul ritmicității săptămânale. Cartea, fie și ea și de sute de pagini cu literă măruntă, trebuie citită până la capăt, astfel încât cronica despre ea să fie predată la timp. Amânări, circumstanțe nefavorabile, contexte nepotrivite, situații speciale, întârzieri din motive obiective? Într-un asemenea ritual al ritmicității, nu există circumstanțe și contexte ce pot fi invocate, nici motive îndeajuns de obiective pentru a nu-mi trimite cronica la timp.
Nicolae Manolescu ne dădea adesea exemplul lui Zigu Ornea, care făcea Cronica edițiilor, și încă în avans, astfel încât și după moartea istoricului literar, la „România literară” apăreau textele sale. Z. Ornea a fost un model de probitate și de responsabilitate; și, în cazul său (să recunoaștem, rarisim), ritualul ritmicității a mai continuat și după dispariția fizică, după moartea lui. Ferice de revista culturală cu asemenea colaboratori!
Dar cum scriu ce scriu, în acest ritual de trei decenii al ritmicității săptămânale? În primul rând, am învățat să scriu oriunde, și subliniez adverbul pentru a-l întări. Am scris în armată, când îmi satisfăceam stagiul militar; am scris (e drept, atunci doar am bătut la mașină ce scrisesem de mână) într-o secție de Poliție din Bran unde am intrat să întreb dacă au o mașină de scris (ferice de cronicarii literari cu asemenea Poliție!); am scris la Casa Scriitorilor de la Neptun, pe un vechi și foarte bun birou de lemn masiv care cred că era de pe vremea lui Zaharia Stancu; am scris la Rio de Janeiro, în Consulatul României, și la Roma, în abația unor surori dintr-un ordin catolic; am scris la mare și la munte, în Manhattan și în câte un sătuc unde eram numai noi și orătăniile; am scris în picioare, pe aeroporturi, în locurile unde îmi puteam încărca laptopul, și întins pe șezlong, la mare, schimbându-mi poziția după soare; am scris în avion, în timpul zborului, și aș fi scris și pe vaporul cu care am „călătorit” pe Marea Baltică dacă tangajul nu mi-ar fi dat o senzație de rău absolut; am scris în tren, desigur, acompaniat de faimosul „glas al roților de tren”. Și așa mai departe: am scris peste tot și oriunde, fiindcă nu aveam de ales, trebuia să trimit textul. Niște foi de hârtie și un pix m-au ajutat în toate locurile; iar de când Matei, băiatul nostru, mi-a recomandat sistemul în care scriu acum, Google Chrome, unde orișice fragment de text se salvează automat pe internet, laptopul a devenit extensia mea scripturală. Laptopul este nu numai suportul pe care scriu, dar și „mâna” ori „mâinile” mele, fiindcă m-am deprins, în timp, să scriu direct pe laptop, fără să mai scriu pe foi și apoi să culeg. Scriind oriunde, în ritualul ritmicității, mi-a devenit din ce în ce mai ușor să fac astfel încât ideile mele să-și capete expresia. Și știind deja, din experiență proprie, că pot scrie în orice condiții, este cu atât mai plăcut să scriu în liniștea camerei mele de lucru, la biroul cumpărat anume pentru scris, și care are albul imaculat al unei săli de operație.
Și acum trec din sfera ritualului în cea a superstițiilor ori, cel puțin, a preferințelor personale neexplicabile rațional. Pe biroul meu de lucru se află nu altceva decât o lampă și un crucifix cumpărat de la Vatican. Eu vin la biroul meu de acasă cu cartea despre care scriu, cu cărțile pe care le-am consultat și cu laptopul, precum și cu o anumită cană cu cafea pe care scrie COFFEE REPUBLIC. După ce termin de scris, las biroul la fel de imaculat cum l-am „găsit”, cu lampa și crucifixul de la Vatican. Îmi displace profund ca pe biroul meu să fie orice altceva; și singura prezență îngăduită este cea a motanului nostru, Tiggy, care vine de obicei spre finele lucrului meu, simțind că am cam terminat, și asistându-mă cu o cumințenie exemplară. E minunat să scriu la biroul meu știind că pot scrie oriunde, și că, din acest vast și complex „oriunde”, Dumnezeu mi-a oferit șansa să scriu acum — aici.
Aici. Pe biroul alb, sub lumina intensă a lămpii, având crucifixul în raza vizuală, mângâind, aproape, tastele laptopului care salvează totul.
Sunt aproape de finalul acestei „runde”.
Punct.
