Moartea unui poet (I)

În anii când eram cronicarul „României literare”, directorul revistei, Nicolae Manolescu, mă sfătuia să nu mai dau cronicile „în ultima clipă”, chiar înaintea deadline-ului, ci „în avans”, cu două-trei săptămâni, oferindu-mi exemplul lui Z. Ornea care, pe vremea când ținea Cronica edițiilor, avea trei cronici trimise deja redacției și scria conștiincios la a patra. Unui asemenea exemplu strivitor nu-i puteam opune decât o veche și tristă scuză a mea. Dar dacă autorul despre a cărui carte aș scrie în avans… moare în intervalul dintre scrierea cronicii mele și apariția ei în revistă? Când marele critic mă întreba, cu o curiozitate amuzată, câți scriitori au murit taman când scriam eu despre cărțile lor, lăsam ochii în jos (n-aveam nicio exemplificare) și mă refugiam în alte subiecte…

Acum ne aflăm într-un fel de post-istorie literară, fiindcă a murit în acest an și cel mai important critic al nostru de după G. Călinescu; și ne-am despărțit și de Ioan Moldovan, despre a cărui carte Azi urma să scriu, când a căzut vestea morții lui. Recitesc dedicația poetului acum, când el nu mai este, și nu pot să nu tresar când revăd literele puse pe hârtie cu o cerneală neagră, la Oradea, cu scrisul caligrafic al acestui autor liric de primă mărime.

Pledăm adesea pentru separația între eul creator și cel biografic, între scrisul și viața unui poet, dar cum să nu observăm, de data aceasta, cât de premonitorie era placheta de față pentru plecarea lui Moldovan din lumea celor vii? De la prima la ultima filă, Azi e impregnată de sentimentul și viziunile sfârșitului, de pre-simțirea exit-ului și de revederea, ca într-un album cu fotografii din tinerețe, a propriilor amintiri și emoții.

Moartea este supra-tema cărții: și nu una abstractă, interpretată simbolic, alegoric ori „teoretic”. E moartea lui, a lui Ioan Moldovan, cea pe care poetul o percepe și o asumă, cu un stoicism minunat, transformând-o în registru de stări lirice și chiar în materia propriu-zisă a poemelor, în care, uneori, apare și ipostaziată ca personaj. Precum în Puntea lui Sorescu, dar în stilul autoironic și postmodernist al autorului „optzecist”, această temă teribilă și terifiantă e transformată — pentru ultima oară — într-un filon și un trigger al poeziei. Moldovan, ca și Sorescu, a fost poet până la capăt; și nici el nu putea „rata” convertirea experienței finale într-una literară.

Iată primul poem din Azi, intitulat Aceeași chestie și în care se vorbește, în regim minimalist-prozaic și pe cunoscuta notă auto-ironică, despre sfârșitul inevitabil și iminent. Omul poate fi comparat cu un „titirez” care se mai învârte o vreme prin grația „Sfintei mâini”, până când ajunge „la marginea mesei de joc”. Pe acest ton pseudo-ludic (fiindcă e o mască stilistică pentru o temă din sfera tragicului), Moldovan abordează într-o discursivitate relaxată, colocvială tocmai ceea ce e mai apăsător, mai cumplit, mai inuman. Imaginile extincției sunt aduse în zona domestică, totul pare a se desfășura ca într-un joc:

Să ies

Să-mi fac numărul

Să bifez

Doamne, visez să fiu un titirez pe care, când se-opreşte pe-o rână,

Sfânta Dumitale mână să-l ia şi să-i mai dea o-nşurubare

şi, ca-ntr-o uşurare de moment,

să mă învârt o vreme

nici prea-prea, nici foarte lent

şi tot aşa — până când, ajuns la marginea mesei de joc, să cad

pe ciment, ori pe carpeta de lână

şi, harşti! Marea Pisică Ştirbă să mă apuce-n gheare

ca pe un şoricel necugetat şi să mă-mbuce

c-o oarecare scârbă

şi şi cu un fel de înduioşare

Iar mie să nu îmi mai pese defel.

Poemul a apărut într-un grupaj din revista „Neuma” (alături de altele câteva din placheta de față) în 2021, indiciu al unui continuum tematic-vizionar. Imagini și tonalități din această carte a morții, a propriului sfârșit, au fost cristalizate liric cu câțiva ani înainte de plecarea poetului. Nicio modificare operată asupra versurilor, din vara lui 2021 când a apărut numărul din „Neuma” și toamna lui 2023, când Moldovan mi-a trimis ultima lui carte de poezie, aceasta. Nu aș vrea să cad în păcatul supra-interpretării simbolice și să găsesc peste tot și mereu semnificații adânci; dar e destul de limpede că pentru acest poet excepțional al „mainimicului”, memento mori nu a fost un simplu îndemn retoric.

Placheta Azi pune punctul final în poezia de o gravitate camuflată în colocvialitate și de un dramatism conținut, mascat și el printr-o stilistică necrispată. Ultimul poem — extraordinar — a apărut și el într-o versiune extinsă, în „Apostrof”, la finele lui 2022, varianta semnificativ mai lungă din grupajul din revista clujeană purtând titlul Țesătură neagră pe zăpadă. În Azi, textul cu care se încheie placheta se intitulează *** cu treburi, iar poetul l-a „extras” din versiunea anterioară prin focalizare pe povestea sau istoria fratelui mort, cu imaginea insolită, de mare forță expresivă, un mort cu treburi. Versul din urmă a fost aici adăugat de autor, cu perfecționismul lui de bijutier în arta lirică:

Îți mai aduci aminte de fratele nostru?

Brusc, la amiază ori seara îmi apare în față și-mi șoptește: tu!

Iar dimineața nu mai are timp —

e și el, acolo, un mort cu treburi,

poate ajută pe vreun amic să-și facă gard la casa nouă,

poate adună niște lemne ude prin pădurea udă care niciunde nu ard

ca în împărăția sa de rouă.

Prin urmare, Moldovan a scos din poemul său cu mai multe strofe publicat în 2022 în „Apostrof” acest tablou nu-prea-funerar al „mortului cu treburi”; l-a mai șlefuit lexical și sintactic; și l-a placat, ca pe un epitaf liric, pe ultima pagină a ultimei sale cărți.

_________

Ioan Moldovan, Azi, Editura Limes, Cluj, 2023, 78 p.