Împărtășirea unei viziuni

Cât din biografia proprie a intrat în cărțile scriitorului și în cele ale criticului literar? Au existat praguri, tabuuri, limite? Dacă da, de ce natură?

Ce se poate pierde prin ficționalizarea unor experiențe proprii de viață? Și ce se poate câștiga? (D.C.-E.)

*

Sunt destul de mulți critici literari români care au făcut — separat de critică — și literatură, însă eu nu mă număr printre ei. Încă din adolescență, când alții scriu nenumărate poezii sau consemnează în jurnale, într-un mod compulsiv, aproape tot ceea ce trăiesc, mie mi-a plăcut să citesc literatura, nu să o scriu. Lipsit de talent literar, având în schimb luciditate auto-analitică și auto-evaluativă, am scris o singură dată o poezie, într-un registru ironic și cu referințe culturale, un fel de Sorescu la a șaptea mână, pe care am mototolit-o și am aruncat-o la coș. Știam că n-am talent de poet, am vrut doar o ultimă confirmare.

Pentru mine literatura a fost, mai ales în ultimii ani ai regimului trecut, o a doua realitate, un univers de existență și experiență în care puteam intra, prin lectură, oricând. În anii aceia întunecați ai ceaușismului târziu, 1987, 1988, 1989, nici nu prea aveai ce să faci cu timpul tău: televiziune nu mai exista (erau două ore de program TV seara, ambele pline cu Ceaușescu), casetele video rămase după urma tatălui meu Marius (care a murit în aprilie 1987) le văzusem deja pe toate, de mai multe ori, astfel că în casa familiei Cristea, unde ajunsesem la 13 ani fiind înfiat, citeam neîntrerupt, o carte după alta, „consumând” rafturile din bogata bibliotecă a lui Valeriu Cristea. Țin minte și acum raftul cu cărți din colecția BPT care era chiar lângă patul meu, și unde „evadam” la orice oră, spre bucuria și mândria părinților mei adoptivi. Autorii pe care-i citeam erau atât de buni, încât aș fi fost de-a dreptul inconștient să caut să fiu ca ei, să intru pe terenul lor, concurându-i cu „scrisul” meu. Era ca și cum, fan al lui Ilie Balaci, aș fi ținut să fiu precum idolul meu când jucam fotbal cu băieții afară. Vrabia mălai visează. De mic am avut simțul proporțiilor, sentimentul penibilului creat de proiecții fabulatorii (abundente la unii tovarăși de joacă ai mei) și un spirit autocritic care m-a ajutat, mai târziu, să devin critic literar, nu scriitor.

Când am început să scriu texte de critică literară, mai târziu, pe la 20 de ani, îndemnat stăruitor de Valeriu, el era încântat de ce-mi ieșea, spre deosebire de mine. Aceeași hiperluciditate mă făcea să constat, dezolat, că scriu destul de anost sau, cel mult, onorabil, că paginile mele sunt aproape școlărești, un fel de conspecte, dominate totalmente de cărțile pe care le „recenzam”. Într-o asemenea carte, găseam, fără exagerare, zeci de detalii care mi se păreau la fel de importante, și scoteam pagini întregi de notițe la fiecare „cronică”. În primii ani de critică literară, am lucrat cu 7-8-9 pagini de notițe făcute pe marginea cărților despre care scriam: le aveam pe toate pe masă, în jurul meu, și până în ultima clipă nu aveam capacitatea de a ierarhiza nivelurile de relevanță a detaliilor acumulate în neștire. Toate mi se păreau importante.

Mereu aveam senzația, în primii mei ani de cronică literară săptămânală, că lucrurile cu adevărat importante mi-au scăpat; și că acea cronică a mea publicată în revistă era doar o copie palidă a adevăratei cronici pe care nu eram capabil s-o scriu. Spiritul autocritic m-a tot urmărit până când oameni pe care-i prețuiam, în primul rând Valeriu Cristea, apoi Eugen Simion, C. Stănescu și Cristian Tudor Popescu de la „Adevărul literar și artistic”, Alex Ștefănescu și mai târziu Nicolae Manolescu mi-au spus și mi-au repetat că aș avea înzestrare de cronicar literar, că aș fi „talentat” și „de perspectivă”. O dedicație de la Nicolae Manolescu, în acest sens, m-a făcut fericit, mai ales fiindcă știam cât de exigent era marele critic.

Înainte să cred eu în mine, au crezut deci alții, și datorită lor am început să nutresc speranțe că ar fi ceva de capul meu. Când recitesc, azi, „cronici” ale mele din prima fază, ca să zic așa, a carierei mele, mi se par pe cât de serioase, pe atât de naive, pline de prețiozități, de citate de autoritate, cu rânduri ale unui cronicar literar care vrea să se pună pe el în valoare, cu tot ce a citit și a învățat. Am devenit, cred, un critic cu adevărat promițător atunci când m-am scos pe mine complet din „joc”, când m-am făcut transparent, pentru ca un cititor să înțeleagă mai bine, prin scrisul meu, opera literară.

La un scriitor, fie că se numește Flaviu George Predescu, fie altcumva, viziunea proprie este cea care îl conduce spre finalul unei opere. Dacă eu, un critic literar, îmi aplic ca pe o peliculă transparența pe viziunile diferite ale scriitorilor, pentru ca Tolstoi să fie — și prin scrisul meu critic — Tolstoi, iar Dostoievski — Dostoievski, pentru ca Arghezi analizat de mine să fie Arghezi și Bacovia — Bacovia, scriitorul este condus de viziunea proprie, atât de diferită de a altor creatori, și care îi „dictează” ce și cum să scrie.

Nu vreau să dau impresia că subestimez munca scriitorului și că ceea ce am numit viziunea lui artistică îi „rezolvă” de la sine cărțile. Dimpotrivă. Un artist adevărat este un adevărat salahor, iar viziunea artistică se împlinește în cazul scriitorilor prin materialul verbal, care are propria lui rezistență. Vreau doar să trag o concluzie diferită pentru condiția de critic și cea de scriitor. A fi critic bun înseamnă, pentru mine, tocmai a fi transparent. A fi scriitor bun înseamnă, în schimb, tot pentru mine, a fi „plin”, dens, „locuit” și saturat de viziunea artistică proprie, a fi inconfundabil, prin scrisul tău și prin universul tău artistic, cu un alt creator. Criticii buni sunt toți cumva asemănători, prin transparența lor. Scriitorii buni sunt toți sensibil diferiți între ei, prin densitatea lor.

Iată de ce biografia mea nu a intrat în cărțile scrise de mine, cu excepția uneia asumat confesive și memorialistice precum Cinematograful gol. Cel care a semnat, în 2011, o extraordinară prefață la această carte, Radu Cosașu, a fost un scriitor care a dus confesiunea și autobiografia la rangul unui univers prozastic propriu. Întreg ciclul de Supraviețuiri al lui Cosașu își trage substanța și expresivitatea din biografia scriitorului, din întâmplările vieții lui, din experiențe pe care fie le-a literaturizat, fie le-a grefat în scrisul său ca niște scene și fragmente de o deplină autenticitate. Independent de talentul literar al fiecăruia (al meu irelevant, al lui Cosașu, excepțional), introducerea biograficului în scrisul meu critic ar fi ceva pathetic, cum spun americanii, și fără sens; pe când la Cosașu, dimpotrivă, biograficul și procesarea lui constituie miza înaltă a întregului ciclu de Supraviețuiri.

Pragul pus de mine nu a fost deci în interiorul scrisului meu (asta din viața mea s-o scriu, asta mai bine nu…), ci între scrisul critic și cel artistic, adică literar. Un scriitor, da, folosește orice, inclusiv propria viață, inclusiv viețile altora, pentru operele lui. Să ne gândim numai la Pădurea spânzuraților a lui Rebreanu, dedicată fratelui său Emil condamnat și executat pentru încercarea de dezertare, ficționalizat ca Apostol Bologa de fratele scriitor. Tragedia fratelui și a familiei au devenit materialul „brut” pentru viziunea artistică a lui Rebreanu, care l-a condus pe prozator, cum spuneam mai sus, spre o capodoperă. Dar în această capodoperă prozastică, materialul existențial, biografic, tragedia reală a fratelui și a familiei au reprezentat un element hotărâtor, decisiv. Nu se observă vreun prag pus de scriitor între tragedia reală și romanul său: se vede, dimpotrivă, cum materialul biografic și existențial a intrat prin toți porii cărții Pădurea spânzuraților, dându-i o profunzime și o complexitate inegalabile.

La fel cu Moromeții lui Preda, volumele I și II, unde familia rurală a scriitorului ocupă, la propriu și la figurat, scena, și unde clasa țărănească de care prozatorul aparținea este văzută, în agonia ei, în anii colectivizării. Ce ar fi Moromeții lui Preda fără materialul biografic, existențial, familial? Ce ar fi Jurnalul fericirii al lui Steinhardt fără experiența biografică a detenției politice și fără botezul autorului-personaj în închisoare? Ce ar fi Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război a lui Camil Petrescu fără experiența de pe front a autorului? Nici romanele tale, Flaviu, nu ar fi ceea ce sunt fără biograficul, chiar ficționalizat și transformat, din ele; pe când în cazul meu de critic literar, biograficul este ceva ce trebuie să rămână în afară, neavând vreo legătură cu operele despre care scriu.

Mai mult, cum știi, îmi displace să vorbesc și să scriu despre cărțile mele. Dacă au valoare, „vorbesc” ele singure; dacă nu, o să le pun eu „proptele” prin vorbele mele? Îmi place în schimb să vorbesc despre cărțile scriitorilor, despre creația lor, despre o operă literară care m-a făcut literalmente fericit la prima întâlnire, prin lectură, și la care am revenit ulterior cu aceeași bucurie a împărtășirii unei viziuni artistice. Iată de ce, atunci când sunt invitat undeva să lansez o carte a mea, propun în loc de asta să țin o conferință despre un scriitor și opera lui. A vorbi despre poezia lui Eminescu sau despre proza lui Preda are, pentru mine, incomparabil mai mult sens decât a lansa o carte proprie.

Ce se poate câștiga, sau pierde, prin ficționalizarea unor experiențe din viața mea? Cum n-am făcut vreodată așa ceva, nu știu răspunsul la această întrebare.