Una din primele probleme cu care ne-am confruntat – și destul de repede – a fost cea a accesului la contul bancar al ambasadei. Ca să putem scoate bani din cont pentru cheltuielile curente ale ambasadei, pe formularul de retragere a sumei trebuiau să semneze atât contabila cât și ambasadorul. Contabila fiind nouă, a trebuit ”certificată” de cineva din partea ambasadei, în sensul că este numită în această funcție și că reprezintă oficial ambasada în relația cu banca. Desigur ”certificarea” o făcea ambasadorul, ca șef al instituției, adică eu. Am adresat deci o scurtă scrisoare din partea ambasadei prin care ”certificam” calitatea contabilei. De la bancă ne-a venit răspuns că nu era suficient. Ni s-a cerut o dovadă oficială a faptului că eu însumi eram numit în funcția de ambasador al României în Republica Portugheză. Am întrebat dacă era acceptabilă pentru bancă ”certificarea” mea de către consulul ambasadei. Mi s-a răspuns că, și consulul fiind nou la post, trebuia ”certificat” de cineva. Am răspuns că tot eu, ca ambasador, îl puteam ”certifica” pe consul, la fel ca pe oricare alt angajat al ambasadei. Dar nu era bine nici așa, pentru că eu nu eram ”certificat” oficial.

            -Și cum aș putea face eu pentru a vă dovedi că sunt ambasadorul României și nu un impostor? am întrebat din nou.

            Nu puteam trimite nici măcar o fotocopie după pagina rezervată Ambasadei României în Cartea Diplomatică, publicată de MAE portughez, întrucât, neprezentându-mi încă scrisorile de acreditare, nu eram trecut în această carte în calitate de ambasador. Și totuși ambasada avea nevoie să scoată niște bani din cont pentru cheltuielile ei curente. Dar cumva ajunsesem într-o fundătură.

            -Să cer o adeverință de la MAE portughez că m-au luat în evidență ca ambasador încă neacreditat al României? am întrebat.

            -Nu, mi-a răspuns funcționarul de la bancă de altfel foarte amabil, trimiteți-ne mai bine extrasul despre dumneavoastră din Jornal da Republica.

            Acesta era echivalentul portughez al Monitorului Oficial din România.

            -Dar în Jornal da Republica, i-am spus, nu apar ambasadorii străini numiți în Portugalia, ci ambasadorii portughezi numiți în alte țări.

            Discuția noastră a mai continuat pe aceeași notă absurdă, care părea să nu aibă rezolvare, până când i-am spus funcționarului de la bancă:

            -Uitați cum facem: eu scriu la Ministerul de Externe portughez, dar nu ca să cer o adeverință că am venit legal în Portugalia, ca ambasador al României, ci pentru a semnala un incident diplomatic, prin care banca dumneavoastră împiedică accesul Ambasadei României la propriul ei cont bancar. Tabay?

            Tabay era varianta portugheză a lui Esta bien? Funcționarul mi-a răspuns că trebuia să se consulte cu șefii lui, că problema îl depășea, dar că vor reveni cu un răspuns cât de rapid posibil. Au revenit, ce-i drept, cu scuze din partea directorului filialei bancare pentru orice dezagrement aș fi suferit în raport cu banca, înainte să am timp să redactez eu nota verbală către Ministerul de Externe portughez. Ne-au informat că nu era nevoie de nicio ”certificare”, trebuia doar să trimitem la bancă, pe o hârtie cu antetul și ștampila ambasadei, specimenele de semnătură ale ambasadorului și contabilei. Ceea ce am și făcut în aceeași zi și lucrurile au reintrat în normalitate.

            Întâmplarea mi s-a părut însă distractivă și i-am povestit-o ambasadorului portughez de la București, cu care mă împrietenisem în perioada pregătirii mele pentru plecarea în Portugalia. La toate posturile în care am fost numit ca ambasador am ținut foarte mult să am o relație amicală, apropiată, cu omologul meu de la București. Când i-am relatat cum nu reușeam să ieșim din cercul vicios al ”certificării” noilor numiți de la ambasadă, mi-a răspuns parcă puțin cam prea  ”oficial” pe gustul meu că sunt niște proceduri care trebuie îndeplinite, că mai ales o bancă trebuia să pună accent pe chestiunea ”certificărilor”, că, în sfârșit, bine că se rezolvase și că, într-adevăr, era cam greu să te ”certifici” singur, mai ales înainte de prezentarea scrisorilor de acreditare.

            Câteva săptămâni mai târziu, a venit apa și la moara mea. Tragerea la sorți a vrut ca Dinamo București să joace cu Benfica Lisabona în Cupa Campionilor Europeni la fotbal. Partida-tur a fost la Lisabona și Dinamo a pierdut la limită, 1:0, după un meci foarte frumos. Cu acest prilej am avut ocazia și eu să merg pentru prima dată pe Estádio da Luz (Stadionul Luminii și al Benficăi Lisabona), un templu al fotbalului vestit în toată lumea, unde te simțeai ca într-o mare sală de operă, sau ca la catedrală. Totul era uriaș, totul era solemn, iar momentul ritual al lansării vulturului de la centru a fost un extaz total. Vulturul este emblema formației Benfica Lisabona și la fiecare meci acasă el este lansat de un bărbat la mijlocul terenului. Vulturul face un cerc mare pe deasupra tribunelor în delir și se întoarce pe pumnul îmblânzitorului său. După acest moment, formațiile pot intra pe teren, iar meciul poate începe. Omagiul adus emblemei clubului este însă momentul obligatoriu, căci Benfica Lisabona mai este cunoscută și sub denumirile de As Águias (Vulturii), de la emblema clubului, sau Os Encarnados (Roșii), de la culoarea mereu roșie a echipamentului.

            Benfica Lisabona nu este numai cea mai iubită echipă din Portugalia, încă de la înființarea clubului, în 1904, dar numărul suporterilor ei în toată lumea depășește populația Portugaliei. Este un simbol național portughez tot așa cum Napoleon este un simbol al Franței, Cristofor Columb un simbol al Spaniei, the Beatles un simbol al Marii Britanii sau Rambo un simbol al Americii. Există copii în Portugalia care, încă de la naștere, sunt botezați de tații lor ca suporteri ai Benficăi. Deci nu se poate concepe o noțiune mai dragă spiritului portughez decât iubirea față de Benfica. Echipa poartă numele cartierului omonim, unde se află și Estádio da Luz și, prin tradiție, este considerată un club de stânga, al oamenilor săraci, din Lisabona. Un club muncitoresc, de cartier. Un fel de Rapid, la scara Bucureștiului. De altfel, cartierul Benfica din Lisabona vota cel mai adesea Partidul Comunist.

            Și, sub aceste auspicii, după meciul Benfica-Dinamo de la Lisabona, sosește la ambasadă o scrisoare cu antetul clubului, prin care ni se solicita, în vederea meciului-retur de peste două săptămâni, eliberarea unor vize românești pentru vreo trei dintre fotbaliștii săi necomunitari: un jucător african, unul marocan și unul rus. Portughezii, sau comunitarii, n-aveau nevoie de vize. Bineînțeles, am dat drumul imediat solicitării la București, subliniind urgența acordării lor, având în vedere data returului cu Dinamo. Dar m-am gândit să mă distrez și eu puțin și i-am telefonat colegului meu, ambasadorul portughez de la București, i-am povestit despre cererea de viză a clubului Benfica pentru cei trei fotbaliști ai săi și l-am întrebat cine-mi ”certifică” mie în Portugalia pe Benfica Lisabona. A tăcut o clipă derutat.

            -Cum cine-ți ”certifică” pe Benfica? m-a întrebat el îngrijorat. Păi, toată lumea cunoaște Benfica în Portugalia. Nu e nevoie să ți-o ”certifice” nimeni.

            -Dar, dacă de la București mă-ntreabă cineva ce-i cu Benfica și în ce context cer vize pentru jucători din diferite țări? am insistat. Eu ce le spun? Ce hârtie oficială și de la cine pot eu trimite în sprijinul cererilor de vize?

            Conversația noastră telefonică s-a încheiat curând. În sinea mea, zâmbeam gândindu-mă cât timp va trece până când ambasadorul portughez mă va chema înapoi ca să fie sigur. Nu a trecut mai mult de o oră.

            -Auzi, a început el preocupat, eu sper că tu ai glumit înainte când vorbeai de cine-ți ”certifică” ție pe Benfica. Păi, Benfica este…

            Pe scurt, a tras un semn de egalitate indisputabil între Benfica și Portugalia. A contesta legitimitatea clubului Benfica era ca și cum ai fi contestat existența însăși a Portugaliei. Mi-a luat ceva timp să-l liniștesc că nu voi pretinde nimănui ”certificarea” clubului Benfica și că cererile pentru vizele celor trei jucători străini erau deja la București. La finalul discuției noastre, a adăugat nu foarte confortabil:

            -Știi, poate că și la noi unii exagerează cu ”certificările” astea uneori. Trebuie să știi unde să te oprești. Eu am apreciat gluma ta, dar sper că totul va decurge normal în privința vizelor. Și de asemenea că relațiile ambasadei tale cu banca s-au rezolvat. În fine, o așteptăm aici pe Benfica săptămâna viitoare.

            -Și eu aștept meciul-retur, i-am spus. Un avantaj de un gol se poate recupera oricând în Cupa Campionilor.

            Din păcate, Dinamo nu s-a calificat. Scorul a fost 0-0 la București, așa încât Benfica a mers mai departe datorită golului marcat la Lisabona. Iar în privința relațiilor noastre cu banca doritoare de ”certificări” lucrurile s-au rezolvat în sensul că, o dată omologate semnătura mea și semnătura contabilei, ne-am adresat printr-o scrisoare conducerii filialei bancare în care comunicam sec faptul că dorim închiderea contului Ambasadei României și transferarea lui la o altă bancă, pe care o contactasem anterior.

Post-ul Despre „certificări” apare prima dată în Literatura de azi.

            „Liceul Zoia” avea mai multe terenuri de baschet în curtea din spatele clădirii, pe care, în recreații, se încingeau partide scurte, dar extrem de intense de fotbal. Cum se auzea clopoțelul sunând, băieții năvăleau afară pe toate ușile spre curtea din spate a liceului, formau rapid două echipe și încingeau partide înverșunate, a căror menire era să asigure cel puțin un gol marcat până la clopoțelul de revenire în clase. Mingile zburau în toate direcțiile, se loveau de zid, se loveau de gardul ce înconjura terenul, se loveau de stâlpii construcțiilor ce susțineau cele două coșuri de baschet. Bine era dacă apucai liber orice alt teren în afara celui care era situat în colțul cel mai îndepărtat al curții liceului pentru că doar acela avea două ziduri – înalte, ce-i drept – către clădirile și grădinile adiacente instituției de învățământ. Dacă mingea era trimisă, în efervescența jocului, peste unul din cele două garduri, îi revenea celui care o trimisese obligația de a o recupera. Aceasta însemna că respectivului elev i se ținea scara cu două mâini, era împins în sus până ajungea în vârful zidului, acolo stătea o clipă călare pe zid, evaluând pe unde era mai ușor de sărit în cealaltă parte, și apoi dispărea în curtea învecinată. După o clipă apărea și mingea, aruncată înapoi și nimeni nu se mai sinchisea de revenirea nefericitului. Acesta se descurca așa cum știa mai bine pentru a se întoarce în curtea școlii. Unii se prindeau cu mâinile de marginea superioară a zidului și-și dădeau drumul în curtea școlii. Alții, mai temători, preferau să iasă în stradă, să ocolească tot cartierul și să revină în școală pe poarta mare, cu consecința că erau notați de portarul școlii și dați pe bilet la dirigintă.

            Unul dintre ziduri era mai avantajos decât celălalt, fiindcă de partea cealaltă stăteau familii, care se obișnuiseră, pe parcursul anilor, cu mingile ce cădeau în curtea lor și-i lăsau pe copii să le recupereze așa cum se pricepeau. Dar dincolo de celălalt zid erau ambasade, pe strada Dumbrava Roșie, una lângă alta și mingea nu avea cum cădea decât în curtea uneia dintre ele. Ăsta a fost norocul meu, între ghilimele, să dau, în focul luptei de pe teren, mingea peste zidul cu ambasadele. Am fost ajutat să ajung în vârful lui, de unde am văzut că puteam ajunge jos  relativ ușor, folosindu-mă de un copac și de o scară proptită de trunchiul lui și deci puteam urca înapoi la fel de ușor pentru a reveni în curtea școlii. Mingea era și ea în raza vizuală, așa încât totul a fost nesperat de simplu. Am luat mingea, am aruncat-o peste gard și mă pregăteam să urc pe scară, apoi să trec pe trunchiul copacului și să sar gardul înapoi „acasă”.

            Dar în acel moment, când totul părea să se rezolve mai lesne decât mă așteptam, a apărut de după colțul ambasadei un fel de creatură a cavernelor, un tip nervos și cu ochii ieșindu-i din orbite, care m-a tras jos de pe scară apucându-mă de haine și a pornit să mă lovească ba cu palmele, ba cu picioarele pe unde apuca și să mă înjure pe românește cu mult năduf. Auzeam din când în când „Aici e o ambasadă… boule… tâmpitule… măgarule… -ți mă-ta azi și mâine. Ce, vrei să-mi pierd eu pâinea din cauza ta?” M-a apucat de gulerul hainei de la uniformă și a început să mă tragă efectiv pe alee până la poarta de la intrare, pe care m-a expulzat din grădina ambasadei cu un picior ce m-a trimis direct pe carosabil. „Și, dacă te mai prind o dată, te omor”, mi-a strigat el scuipând în urma mea.

            Am pornit pe stradă să dau ocol cartierului și să ajung la intrarea principală a școlii. Aici, bineînțeles că portarul m-a notat că veneam din oraș în timpul orelor de studiu și, până la terminarea lor, mă și dăduse dirigintei pe bilet. Profesorii au știut toți de pățania mea, fiindcă, desigur, am întârziat la ora următoare și a trebuit să explic ce anume mi se întâmplase. Am povestit și de bărbatul care mă lovise cu palmele și picioarele și mă înjurase, dar nimeni din școală n-a părut impresionat de pățania mea. Au pus totul pe seama furiei de a juca fotbal în fiecare clipă a existenței noastre.

            Mi-a trebuit mult timp până să-mi fac curaj să mă duc din nou pe strada Dumbrava Roșie să văd în curtea cărei ambasade îndurasem sancțiunea pentru recuperarea mingii. Mi-a trebuit o vreme până să mă hotărăsc dacă era o clădire sau cealaltă. Două ambasade semănau între ele ca două picături de apă. În emoția momentului respectiv nu reținusem detalii asupra locului patimilor mele. Dar l-am văzut pe omul cavernelor trecând prin curte și mi-am dat seama care era ambasada „mea” – lângă poartă scria „Ambasada Regatului Thailanda în România”. Omul cavernelor, un om de serviciu obișnuit, angajat român al ambasadei, m-a privit absent peste gardul din fier forjat; era clar că nu mă recunoaște. Aș fi vrut să-l înjur și eu și să-l scuip cu poftă, dar m-am abținut.

            Ironia sorții a fost că, mai târziu, am ajuns de trei ori la Bangkok și de fiecare dată mi-a plăcut mai mult decât data precedentă. Thailanda mi-a devenit o țară dragă sufletului, pentru că, într-un fel, mi-a oferit primul context în care m-am întâlnit cu diplomația.

            Iar, pentru cei aproape treizeci de ani pe care i-am petrecut în această complexă îndeletnicire, am rămas cu câteva lecții amare desprinse din acel început naiv. Unu: să te apropii de străinătate cu mefiență și rezervă, pentru că nimeni nu-ți vrea binele și loviturile îți pot veni de unde nici nu te aștepți; doi: să nu te crezi niciodată în siguranță înainte să apuci să ajungi pe creasta zidului; trei: ferească Dumnezeu de propriii tăi concetățeni aflați în slujba unei puteri străine. De la aceia trebuie să te aștepți la cele mai dure lovituri.

            În rest, experiența mi-a dovedit că totul e rutină și se învață pe parcursul timpului.

Post-ul Prima mea întâlnire cu mediul diplomatic apare prima dată în Literatura de azi.

            În continuare, Shemise trăiește ceva mai distantă față de Katrina, care i se pare mai ascunsă, mai introvertită, în schimb se înțelege de minune cu Felisha, care e o carte deschisă pentru ea, în care Shemise se oglindește întru totul. Cu Felisha se ceartă și se împacă, se conving una pe alta că nu au dreptate, se încontrează la fiecare pas. Lui Shemise îi place așa, i se pare că relația cu fiica ei e vie, că pulsează, că nu au secrete una față de cealaltă, că în măsura în care Felisha se maturizează alături de ea, și Shemise devine mai înțeleaptă, mai echilibrată prin explicațiile pe care trebuie să i le ofere lui Felisha.

            Și astfel trec anii. Shemise nu se căsătorește niciodată și nici Felisha. Shemise are 48 de ani, iar Felisha 24, când o bună prietenă a lor, Paris, hotărăște să le invite pe amândouă într-o emisiune-serial a ei pentru programul ”Cosy Home TV”. Nu e nevoie să cumpere nici o casă, ci doar să joace rolul unui cuplu mamă-fiică interesate să cumpere o casă în suburbii, în care să se mute împreună. Și astfel cele două intră pe mâna echipei conduse de Paris, care e foarte amplă (și Paris și echipa) și încep să viziteze un șir de trei case din suburbiile unui orășel de coastă, urmând să-și aleagă una din ele sau, dacă nu le plac, nici una.

            Shemise și Felisha se bucură de rolurile pe care le-au acceptat, de faptul că vor apărea la televizor și că-și vor face gusturile și opiniile cunoscute. Paris joacă și ea rolul antreprenoarei ce recondiționează case vechi și le vinde clienților drept case noi. Le întreabă pe Shemise și pe Felisha ce buget au prevăzut pentru casa dorită de ele. Rezultă că fiecare a prevăzut câte o jumătate de milion de dolari SUA, întrucât urmează să se mute împreună. (Nu rezultă de unde au fiecare câte o jumătate de milion de dolari, dar atât spun ele că au și noi trebuie să le credem. În fond, nu ne interesează de unde vin banii, nu suntem de la Fisc.)  Shemise nu are opinii foarte clare despre cum trebuie să arate o casă familială, în schimb Felisha pare că nu s-a învârtit decât în cercuri de agenți imobiliari. La una din case scara interioară în spirală îi dă amețeală lui Felisha:

            -Da, spune Shemise, dar în felul ăsta economisești tot spațiul pe care l-ai ocupa cu o scară dreaptă. Plus că, în timp, te obișnuiești, și n-o să mai ai amețeală din cauza scării.

            -Atunci mă face să mă simt claustrofobă.

            -Ascultă, fată (girl), îi spune Shemise. Te simți claustrofobă fiindcă ai curul mare și te freci cu el de balustrada scării. Mai bine recunoaște că despre asta-i vorba.

            Felisha nu răspunde. În dormitorul principal îi displace culoarea pereților și dimensiunea patului matrimonial. Plus mobilierul e maro. Ar trebui vopsit în verde sau albastru, sau, dacă nu, aruncat în stradă. Baia nu are double sink (chiuvetă dublă), pentru cazul când s-ar căsători și ar sta la rând cu soțul ei ca să se spele la chiuvetă.

            -Și când ar urma să se întâmple asta, girl?

            -Asta ce, girl?

            -Să apară un soț în viața ta? Ca să-mi cumperi partea mea de casă și să mă mut în altă parte.

            -Indiferent când va apărea, nu vreau să fiu luată prin surprindere cu chiuveta simplă. Și eu n-am spus niciodată că nu poți să stai cu noi.

            În bucătărie insula e prost orientată, fiindcă nu vezi oceanul pe fereastră în timp ce te ocupi de pregătirea mesei.

            -Păi, treci în partea cealaltă a insulei și vezi oceanul cât vrei tu.

            -Da, dar atunci aș avea robinetul pe dreapta, ceea ce e peste mână, girl.

            La o altă locuință, un penthouse construit pe malul oceanului, Felisha spune că sunt mult prea multe yacht-uri în docul din fața imobilului, de parcă ar fi o parcare și asta o deranja fiindcă nu-i totuna să ai oceanul la fereastră sub ochii tăi, sau să-l vezi printre catarge.

            -Spațiul n-are fluiditate în locul ăsta, îi proclamă Felisha sentențios lui Paris. Nu e o trecere firească de la interior spre exterior din cauza catargelor ăstora, care secționează spațiul.

            -Hai, girl, că m-ai dat gata cu chestia asta cu catargele care-ți deranjează fluiditatea spațiului.

            -Ascultă, girl, se întoarce țâfnoasă Felisha spre Shemise, mie nu-mi place cu catarge în fața geamului și gata. Și nu-mi place nici să-mi curgă apa din dreapta pe insulă. Nu știu cum ție poate să-ți placă așa ceva.

            Paris tace aparent nemulțumită și spune că atunci va trebui să mai caute și alte case.

            -Dar putem să ne și despărțim, spune Felisha tot nervoasă. Tu să-ți cauți ceva de jumătatea ta de milion unde vrei tu și-ți place, iar eu fac la fel cu jumătatea mea de milion, dacă nu putem locui împreună într-o casă de un milion pentru că tu accepți mult prea ușor tot ceea ce ți se arată și care mie îmi displace.

            Finalmente Shemise și Felisha rămân pe poziții ireconciliabile și episodul din Cosy Home TV se încheie. Paris le mulțumește din toată inima fiindcă au acceptat să joace în serialul ei, cele trei se îmbrățișează cu multă bucurie, iar șeful de producție le cere numărul de cont mamei și fiicei ca să le vireze fiecăreia câte cinci sute de dolari pentru osteneala de a fi jucat în serial.

Post-ul La cumpărat de locuințe apare prima dată în Literatura de azi.

            Locuiam în clădirea de la 1 Belgrave Square, cumpărată de statul român pe vremea când Nicolae Titulescu era ministru de externe, adică pe la sfârșitul anilor ‘30. Cum englezii aveau obiceiul să te-ntrebe imediat unde locuiești, ca să te pună socialmente la locul tău după criteriile lor domiciliare și tu spuneai că locuiești la ”One Belgrave Square”, urma o exclamație de surprindere: ”Oh!”, dar fără alte comentarii. Adresa era extrem de prestigioasă la exterior, dar înăuntrul clădirii  eram în România, cu tot ceea ce implică această realitate. Apartamentele erau mici, de câte două camere, delimitate de muncitorii trimiși de statul român cândva, care creaseră dormitoare, băi și bucătării acolo unde nu existaseră înainte, cu aerisiri precare și aglomerație pe culoar. Aceste apartamente nu aveau nici măcar telefoane cu interior, ci se instalase câte un telefon la fiecare etaj și, dacă te suna cineva la telefon, trebuia să vorbești de pe culoar. În fine, dacă ploua mai tare, apa se infiltra prin găurile de pe acoperiș, iar nouă ni se întrerupea curentul și apa curgea înăuntru pe lângă becul de pe culoar. Nu o dată a trebuit să punem o găleată în dreptul becului pentru ca apa care curgea pe acolo să nu se împrăștie peste tot. Exista înainte de 1989 o pasiune în MAE român ca, la ambasadele și locuințele din străinătate, să se pună mochetă groasă în camere și pe coridoare, peste care să vină covoare așa-zis persane, bătute în cuie care treceau prin mochetă și se înfigeau în dușumea, ca să nu se deplaseze covoarele sau ca să nu le fure cineva. O dată, soția mea, exasperată de stratul gros de mochetă pătată, murdară și prăfuită, a luat inițiativa s-o smulgă de una singură și s-o ducă la gunoi, prilej cu care a avut câteva revelații neplăcute, care până atunci îi fuseseră ascunse. Prima a fost că, pe sub mochetă, trăia o colonie vastă de molii care proliferau și care au trebuit stârpite cu cantități mari de chimicale. A doua a fost că mocheta dusă de ea la tomberon nu putea fi aruncată fiindcă era trecută în inventar, iar casările de obiecte de inventar nu se făceau decât cu aprobarea centralei MAE din București, care se primea o singură dată pe an, după o analiză temeinică a Direcției Financiare la toate ambasadele din străinătate. A treia a fost că efortul ei eroic de a smulge acea mochetă mizerabilă s-a soldat cu o luxație de coloană care a însoțit-o pe urmă toată viața. Iar a patra surpriză, singura cât de cât plăcută, a fost că podeaua originală a camerelor, veche de vreo două sute de ani, era intactă pe sub mochetă și avea niște scânduri late și autentice din secolul al XVIII-lea, când fusese construită toată zona Belgrave Square ca locuințe pentru personalul de serviciu de la Buckingham Palace, reședința familiei regale din centrul Londrei, vecină cu piața noastră. Între timp situația imobiliară evoluase și locuințele personalului de serviciu de la palat deveniseră cele mai selecte adrese din capitală. Aici erau găzduite ambasade, locuințe de rocker-i și milionari. De aici și mirarea britanicilor care ne întrebau unde locuim. La 1 Belgrave Square. Mă rog, nu s-ar fi zis.

            În primii ani după revoluție, lucrurile au fost un amestec de vechi și nou. Când aveai o lucrare de construcție mai mare de realizat în ambasadă – o zugrăveală, o reparație la pereți sau la instalații, o chestiune de circuite electrice sau de reparație la vreun lift – se trimiteau echipe de muncitori din țară. Pe de o parte era vechea obsesie de pe vremea regimului comunist că, dacă lucrează muncitori locali în clădirile noastre diplomatice, cu siguranță ne plasează microfoane în pereți, ceea ce poate chiar că se întâmpla în acei ani când încă nu era prea clar ce era cu democrația în România, pe de altă parte muncitorii locali n-ar fi lucrat niciodată pe salariul de mizerie pe care România îl plătea propriilor muncitori ca să facă o lucrare în străinătate. Lucrarea costa mult în orice caz: biletele de avion, camionul cu materialele care se trimiteau din țară, diurnele muncitorilor, alte cheltuieli neprevăzute (spitalizare, accidente, alte evenimente greu de anticipat). Dar statul român era pregătit să suporte toate aceste cheltuieli numai ca străinătatea să nu ne afle cumva secretele, iar muncitorii erau bucuroși să meargă la lucru prin ambasade, fiindcă în orice caz erau mai bine plătiți ca în România, salariul le mergea și acasă, iar banii câștigați ”afară” le rămâneau aproape în totalitate. Mai mult, după o vreme, cei care veneau cu echipe de lucru în Anglia, după șase luni, cât dura un șantier, își puteau cumpăra chiar și o mașină. Acum mașină e un fel de-a spune, deoarece oamenii mergeau la cunoscutul Terry, într-o margine a Londrei, un garajist care cumpăra camionete de la Royal Mail sau British Gas, cu câte 350.000-400.000 km la bord, camionete care, după o viață de exploatare intensă de către poștă sau compania de gaze, erau date la reformă. Terry le cumpăra la prețuri de nimic, le dădea o vopsea la exterior ca să nu se mai vadă însemnele lor specifice și le vindea la prețuri ceva mai mari unor interesanți din estul Europei, care le cumpărau pentru transportul de produse agricole fiecare în țara lui. Avantajul acestor mașini era prețul foarte avantajos, faptul că dobândeai o camionetă convenabilă în țara ta pentru transporturi comerciale, dar mai ales era o binecuvântare marca Leyland a acestor vehicule, căci volanul se putea muta de pe dreapta, cum veneau ele din construcție adaptate la traficul din Anglia, pe stânga, pentru a putea fi folosite în Europa, iar această mutare de volan putea fi realizată de orice muncitor român de unul singur, fără ajutorul nimănui, mai ales dacă avea niște minime aptitudini tehnice. Și asemenea aptitudini avea oricine deținuse o Dacie înainte de 1989, pe care o repara duminicile în fața blocului. În plus, în acei ani de început nimeni nu obiecta să fie aduse în țară mașini oricât de vechi din occident, așa că românii se pricepeau de minune la golirea firmelor  de vehicule second hand, indiferent de kilometraj. Cine venea la Londra ca membru al unei echipe de muncitori români știa negreșit  de Terry și ajungea să cumpere o mașină de la el, cu care, la sfârșitul detașării, căra în România și câte un morman de vechituri din cele culese de pe stradă, unde le aruncau proprietarii lor englezi, iar mașinile salubrității nu apucau încă să le ridice. Din păcate, asta era situația României în acele vremuri: mulți oameni trăiau de pe urma gunoaielor occidentului, culese cu grijă și simț de prevedere de compatrioții noștri care profitau de dreptul de liberă circulație.

            Dar să ne întoarcem la echipa noastră de muncitori, cea care a venit la Londra prin 1991 sau 1992 să recondiționeze toate cele trei clădiri ale Ambasadei României: cancelaria și cele două imobile rezidențiale. Erau vreo 15 sau 20 de membri din toate domeniile necesare: zugravi, tapițeri, parchetari, instalatori. Toată echipa a fost cazată în subsolul prestigioasei clădiri din Belgrave Square (”Oh!”), care era foarte încăpător, deoarece acolo erau bucătăria, spălătoria și uscătoria clădirii inițiale, toate considerabil de mari și unde au încăput paturi suprapuse și saltele. Oamenii s-au gospodărit cum au putut, cineva gătea pentru tot grupul, mai greu era cu baia și cu grupul sanitar, însă până la urmă s-au descurcat și au instaurat o atmosferă de tabără sau de armată, care a funcționat pe toată durata șederii lor la Londra.

            Acești muncitori nu cumpărau nimic, în afară de câteva alimente foarte spornice. În weekend-uri administratorul ambasadei îi urca într-un microbuz și mergeau pe rând în cele mai ieftine piețe ale Londrei, de unde veneau înapoi cu varză și cartofi, alimentele lor de bază. Când unul voia să fie extravagant, își cumpăra chiar și o bere, dar alcoolul nu a figurat la început pe lista lor de preferințe. Și, totuși, cu timpul a apărut în clădirea din Belgrave Square și vinul artizanal.

            Într-o seară am coborât la subsol să duc gunoiul. Observasem de câteva zile că la camera de gunoi era ticsit de sacoșe de plastic pline aruncate pe jos la întâmplare și parcă erau ceva mai puține tomberoane. Dar probabil că așa trebuia să fie, mi-am spus; pe lângă gunoiul nostru, al diplomaților din clădire, se adăuga și gunoiul provenit de la cei douăzeci de muncitori veniți din țară. De fapt, în acel subsol era o societate foarte veselă, consumatoare de alcool, care vorbea tare, râdea și se simțea bine. M-au invitat și pe mine să beau un pahar de vin cu ei în cinstea zilei lui Nea Sandu tapițerul, care împlinise 50 de ani la Londra. (Era și în ambasadă un Sandu, consilierul economic, pe care din acea zi l-am poreclit ”Nea Sandu consileru”.)

            N-am avut încotro, m-am oprit să beau un pahar de vin cu ei.

            -Vreți alb sau roșu, dom’ consilier?

            -Vreau roșu, am răspuns.

            Nu era rău deloc. Nu prea îmi explicam proveniența lui, știind că oamenii noștri nu erau cheltuitori. Am întrebat:

            -De unde l-ați luat? E foarte natural.

            -Păi, sigur că e natural, mi-a spus un muncitor. E vin făcut de noi.

            Probabil că au văzut nedumerirea pe fața mea și atunci mi-au explicat. Fuseseră la piață, dar strugurii erau destul de scumpi și atunci au dat peste un irlandez, la fel de șmecher ca și ei, care avea o cantitate mare de struguri storcoșiți pe care nu reușea să-i vândă. Cum românii s-au arătat interesați, le-a vândut toată cantitatea  la nivel de 10 pennies o lădiță. Aproape gratis. În felul acesta irlandezul a scăpat de marfă, iar românii s-au ales cu struguri ieftini. Reveniți în Belgrave Square au dat strugurii prin mașina de tocat carne și au pus mustul la fermentat. Așa au făcut vin alb și roșu.

            -Și de unde ați avut butoaie? am întrebat.

            -Păi, n-am avut butoai. În tomberoani.

            Mi s-a oprit vinul în gât. Am mai făcut o tentativă.

            -Ați cumpărat tomberoane noi?

            -Ei, cum să cumpărăm tomberoani noi, dom’ consilier? mi-a explicat un muncitor. Alea e scumpi. Opt pounds unul. Păi de undi atâția bani? Nu, noi le-am luat pe ăștea de la ambasadă, le-am spălat bine, le-am dezinfectat și am făcut vinul în ele. Vrem să ne ducem în astă seară să-l invităm și pe dom’ ambasador și doamna. Să guste din vinul nostru și să ciocnească și dumnealor cu Nea Sandu de ziua lui.

            Deci nu degeaba mi se păruse mie că se împuținaseră tomberoanele în camera de gunoaie. Noi eram zece familii diplomatice în clădire, plus cei douăzeci de muncitori, iar aceștia folosiseră tomberoanele pe post de butoaie de vin. Am înghițit cu greu restul paharului, am refuzat să-mi mai toarne o dată și am pornit spre apartamentul meu. Pe drum m-am întâlnit cu atașatul militar și i-am povestit ce mi se întâmplase. Acesta a izbucnit în râs.

            -Dom’ profesor, mi-a spus el plin de haz, ca întotdeauna când voia să mă ironizeze, eu am băut din primul vin făcut de ei în tomberoane. Și eu am înghițit în sec atunci ca și dumneata. Acum băieții-s la a patra recoltă pe pământ britanic. Fiți liniștit. Tomberoanele sunt curate. A fermentat vinul în ele de patru ori. S-a dus și mama germenilor între timp.

            Mă gândeam: Chateau du Tombéron. Mis en bouteille au Domaine des Poubelles. Suna frumos. Aproape autentic. Ce puteai spune? Nu-ți mai rămânea decât să faci mișto, ca să nu te îngrozești de realitatea înconjurătoare.

Inegalabila, suprema, eterna și fascinanta Românie.

Post-ul Chateau du Tombéron apare prima dată în Literatura de azi.

Într-una din capitalele respective nu era de multă vreme numit un ambasador al României, ci ambasada era condusă de un însărcinat cu afaceri a.i., care intra în al patrulea an de misiune. Omul era cunoscut în minister, deși nimeni nu putea pune un nume pe o figură, dar personalitatea lui, atâta cât avea, se confunda cu capitala republicii respective. În privința noului stat independent nimeni nu era absolut sigur care era capitala lui, dar toți știau că acolo era însărcinat cu afaceri a.i. Ion Argatu. Deci în loc de capitală spuneau „acolo, la Argatu” și toată lumea știa despre ce e vorba.

Și astfel colegul meu ajunge pe teritoriul lui „Argatu”. Acesta îl așteaptă la aeroport, îl înconjoară cu toată atenția de care era capabil, fuge înainte ca să ajungă la ghișeul de „Pașapoarte diplomatice” și să obțină ștampila de intrare înainte ca domnul director din minister să ajungă el însuși la ghișeu, cheamă șoferul (localnic) la intrarea principală, totul pe fugă, aferat, dornic să se achite devotat și profesionist de datorie. În vreo două rânduri vrea să-i ia valijoara de cabină colegului meu, care însă nu i-o dă.

-Ca să nu vă obosiți.

-Dar nu mă obosesc. Eu mereu mi-am dus servieta singur.

-Poate totuși sunteți obosit de pe drum.

-Nu, nu sunt obosit.

La urcarea în mașină, i-a ținut un braț în dreptul pragului de la portieră ca să nu se lovească la cap urcând, a verificat să nu i se prindă trenciul când se închide ușa, apoi a alergat repede pe partea opusă a mașinii ca să se urce în față, unde a stat tot drumul răsucit și cât mai incomod, ca să poată vorbi cu oaspetele de la București. Pe celălalt însoțitor al domnului director din minister nici nu l-a băgat în seamă.

Pe drumul de la aeroport până în capitală Argatu i-a făcut capul calendar amicului meu cu date și cifre despre tot ce le trecea prin fața ochilor. Suprafața împădurită a țării, suprafața arabilă, lungimea rețelei de autostrăzi, PIB-ul pe cap de locuitor, datoria externă, relațiile interne, relațiile externe, raporturile cu Rusia, China, Statele Unite, câte ambasade din UE se aflau în capitala also known as ”la Argatu” și câte și mai câte. Chiar dacă acest bombardament informațional din prima clipă reușise să-l cam obosească, pe colegul meu a început să-l contrarieze o formulă care intervenea în monologul lui Argatu aproape ca un tic verbal: „După cum știți”. Unii spun „ca atare”, „cutare nu știu ce”, „așa și mai departe”, „într-o formă sau alta”, „respectiv”. Argatu spunea „După cum știți”.

Acum noi toți știam că aceasta era o formulă folosită la greu în Ministerul de Externe de când lumea. Înainte de 1989 propozițiile începeau de obicei cu „După cum vă este cunoscut”, sau „După cum vă este îndeobște cunoscut”. Diplomatul român nu-ți spunea niciodată ceva nou el ție, ci doar îți reamintea ceva ce tu, ca destinatar al corespondenței lui, director, sau șef în general, deja știai. El doar chema respectuos referința din adâncul memoriei tale pentru a o încadra în contextul actual. Dar, după decembrie ’89, formula mai greoaie sau considerată mai comunistă, cu „îndeobște”, a fost înlăturată, în cadrul unui proces mai amplu de reformă al ministerului și modul de adresare a fost simplificat, a fost făcut mai direct, ca să fluidizeze relațiile dintre oameni. „După cum știți” a fost adoptat ca fiind mai nou, mai inovativ, mai proaspăt față de vechile convenții și s-a încetățenit neîntârziat, ca o expresie a noilor vremuri ce le alungau pe cele de tristă amintire.

Când mașina cu cei doi delegați români și cu diplomatul Ion Argatu s-a apropiat de capitală, acesta a intrat într-o stare aproape frenetică.

-După cum știți, aici este Stadionul Național… După cum știți, aici este Opera Națională… După cum știți, aici este Parcul numit după eroul național (cutare)… După cum știți, acesta este bulevardul central… După cum știți aici este clădirea Parlamentului… După cum știți aici este Palatul Prezidențial… După cum știți…

Însă amicul meu l-a întrerupt destul de abrupt.

-Domnule coleg, i-a spus el cam tăios, așa cum făcea de multe ori și în minister, eu sunt pentru prima dată în această țară și în acest oraș. Deci nu știu nimic despre ele, decât în măsura în care vrei dumneata să-mi spui. Nu are rost să-ncerci să-mi faci plăcere spunând întruna „După cum știți”, pentru că eu nu știu nimic. Spune-mi dumneata și o să știu. Uite, îți propun să începi propozițiile simplu și direct, „Aici e cutare clădire… Aici e cutare bulevard…”. Zău, nu e nevoie de mai mult de-atât. Hai să tratăm lucrurile normal, nu să presupunem ceea ce nu e cazul.

-Greșit din partea ta, i-am spus amicului meu când mi-a istorisit episodul din capitala lui „Argatu”. Dacă omul și-a construit o întreagă existență pe ideea că e nevoie să fie slugă, vii tu de la București și-i ceri să se abțină. Păi, el când să dea glas sentimentului de slugă dacă nici cu ocazia vizitei unei delegații din centrală nu poate s-o facă? La indivizi ca ăsta slugărnicia e un mod de viață implicit. Or, tu vii și-i ceri în mod explicit să-și asume o demnitate elementară, care lui îi e străină. Crezi că poți răsturna un mod de viață și un set întreg de valori doar cu o vizită de două zile? Tu i-ai făcut mai mult rău decât bine vrând să-l scoți din zona lui de confort.

Povestea prietenul meu că, după această replică a lui, Argatu a intrat într-o tăcere prelungită. Era clar că îl rănise și, fiind rănit, omul era debusolat. Nu știa cum să reacționeze, nu știa ce să pună în locul formulei binecunoscute. Colegul meu era convins că ar fi vrut să-i ofere detalii și despre alte clădiri publice pe lângă care treceau și care arătau monumental, dar se abținea ca să nu greșească. Și totuși, la un moment dat, când au ajuns într-o piață largă și au trecut prin fața unui palat administrativ, Argatu, în luptă cu sine însuși, a învins și a rostit eliberat:

-După cum bine știți, aici e Președinția Consiliului de Miniștri.

Post-ul Despre slugărnicie ca zonă de confort apare prima dată în Literatura de azi.

*

            Episodul cu pricina mi-a readus în memorie figurile unor prieteni de-ai mei din București, soț și soție, de cincizeci și ceva de ani, care, după ce unica lor fiică a plecat la studii în străinătate și când le-a devenit limpede că fata nu se va mai întoarce în România, au hotărât ca, pentru simplificarea lucrurilor, după moartea lor, să se incinereze amândoi. Li se părea mai simplu așa decât să aibă amândoi morminte, acestea să fie undeva într-o margine a Bucureștiului, fiind greu de ajuns până acolo și pentru soțul care murea al doilea și pentru fiică, dacă mai venea vreodată pe la București. „Nu vine acum, când încă suntem în viață”, spunea soția prietenului meu. „Ce să mă aștept, să vină la cimitir, după ce murim și eu și taică-său?” Așa că, mai mult de dragul fetei, spuneau ei, hotărâseră să fie incinerați.

            Problema era: ce urma să se întâmple cu cenușa? Unde să fie împrăștiată? Cum prietenii mei aveau un apartament de vacanță undeva în provincie, odată el a făcut un tur mare prin zonă cu mașina ca să aleagă „aria de răspândire”, cum o numeau în mod cât se poate de firesc în conversațiile lor. Zona era frumoasă, o zonă de deal chiar înainte de urcușul către platoul Carpaților Orientali. Prietenul meu a mers o bucată bună de drum printr-o pădure minunată, relativ ușor accesibilă, și care se termina la o margine abruptă, dincolo de care venea o  prăpastie nu foarte adâncă. Locul i s-a părut deosebit de atrăgător (foarte ofertant, am zice în termenii de acum): urnele cu cenușa lor puteau fi golite în acea prăpastie. Cenușa putea rămâne lipită de stâncile abrupte sau putea ajunge până în vale, dar acolo nu exista niciun pericol să se depună în iarbă și să fie păscută de vacile sau de oile sătenilor, pentru ca prietenii mei să-și petreacă o parte din eternitate în stomacul vreunei vite. Jos, în fundul prăpastiei, erau tufișuri abundente și șansa ca cenușa lor să rămână în pământ, acoperită de aceste plante până în veacul de apoi, era reală și, mai ales, realizabilă. Drept care s-a dus și i-a spus soției lui că a găsit „aria de răspândire” ideală, aproape de locuința lor de vacanță, pe o coastă de munte greu accesibilă, în fine, într-un loc ce i se păruse a fi cel potrivit.

            Dar n-a ajuns să-i arate soției sale locul decât după vreo zece ani. De câte ori erau în zonă aveau alte treburi de rezolvat, se luau cu vorba și nu mai treceau pe acolo. După vreo zece ani, făcând o plimbare la munte împreună cu soția și cu fiica și soțul acesteia veniți în vizită la ei, prietenul meu a ținut să le arate „aria de răspândire”, ca să știe fiica unde să le împrăștie cenușa după ce amândoi vor trece în neființă. Fiica și ginerele au găsit ideea cam macabră, dar nu s-au putut opune dorinței tatălui. Soția prietenului meu a spus râzând că măcar acum va vedea și ea unde îi era hărăzit să-și petreacă eternitatea. S-au îndreptat deci către locul respectiv, dar încă de pe drum, pe prietenul meu a început să-l cuprindă îngrijorarea. Vedea în direcția „ariei de răspândire” ridicându-se o mănăstire nouă, care fusese construită între timp, de când nu mai trecuse el pe acolo ca să verifice valabilitatea locului ales cu zece ani în urmă. Mănăstirea se ridica mândră în vale, într-un peisaj dramatic și pitoresc. În timpul drumului prin pădure, prietenului meu a început să-i bată inima cu putere, întrucât îl cuprinseseră premoniții sumbre. Iar, odată ajunși la marginea pădurii și pe buza prăpastiei cunoscute, premonițiile lui s-au adeverit: în fundul văii se înălța mănăstirea și chiar pe locul „ariei de răspândire” se construiseră garajele acesteia și fusese amenajată remiza acoperită pentru pubelele de gunoi.

            Prietenul meu mai bine ar fi primit o lovitură de cuțit în inimă. A rămas tăcut, răsuflând greu și pradă unei imense deznădejdi. Să-și petreacă eternitatea pe acoperișul unui garaj sau printre pubelele unei mănăstiri, oricât de sfințit ar fi gunoiul acesteia, devenea inacceptabil pentru el. Începând din acea zi a încercat să transfere fiicei sale responsabilitatea mutării „ariei de răspândire” din România undeva în Marea Mediterană, unde aceasta urma să golească ambele urne cu cenușă. Implicit avea să fie forma ei de a-și lua rămas-bun de la părinți. Desigur că fiica i-a promis orice, numai să-l vadă liniștit.

            Mă gândeam că, așa cum stabilise mai nou prietenul meu să-și petreacă eternitatea, amestecat în apele Mediteranei, era oricum preferabil și mai nobil decât să se ducă odată cu apele reziduale sau cu apele murdare de pe mașini prin canalul de scurgere al unui carwash dintr-o suburbie amărâtă a unei capitale sud-americane.

Post-ul Despre aria de răspândire apare prima dată în Literatura de azi.

            Și pe acest fond lingvistic, când delegația moldoveană nu înțelegea nimic din cele ce se discutau în limba franceză în sală, președintele moldovean a profitat de o pauză în lucrări pentru a veni la delegația română să mai schimbe un cuvânt într-o limbă cunoscută lui. Președintele român stătea la locul său și citea ceva din telefon.

            -Bună zîua, domnule președinte, a făcut omologul moldovean un gest larg, cuprinzător, spre președintele român.

            -Bună ziua, i-a răspuns acesta binevoitor.

            -Am venit în ospețîi la dumneavoastră, a rostit vecinul cordial. Zîceam s’ ne mai consultăm șî noi despre problemele șe le avem.

            -Despre ce probleme vreți să ne consultăm? a întrebat președintele român.

            -Apăi, iaca, mă-ntrebam șî eu cum a hi s’ facem mai democratișe țărilă aiste ale noastre, a devenit moldoveanul deodată teoretic.

            -Păi, nu sunt destul de democratice?

            -Iaca la noi în Republicî, a rostit vecinul, avem o sută douăzăși ș’patru di partidi. S’ mult prea multi, aproapi că ti-ncurși în dânsele. Aiasta nu-i democrațîi.

            -Și la noi au fost multe partide la-nceput, a spus președintele român. Dar la fiecare rând de alegeri au mai dispărut din ele, pentru că nu erau viabile, și numărul lor a mai scăzut. Acum avem… câte avem acum? s-a întors el către delegație.

            Cineva i-a șoptit: „Cincisprezece”.

            -Uite, acum avem cincisprezece, a spus președintele român. O să ajungeți și dumneavoastră acolo, nu trebuie să vă impacientați.

            Președintele moldovean s-a lăsat pe spătarul scaunului. Se vedea că nu era răspunsul pe care-l aștepta, ci ar fi vrut o soluție mai practică din partea vecinilor săi români. O modalitate de a reduce numărul de partide la nivel de guvern și stat, nu de a aștepta ca acestea să scadă pe cale naturală, prin alegeri și inabilitare politică.

            -Apăi când eram eu miembru în Săvietul Suprem al U-Ră-Să-Să, a început el să-și aducă aminte, și aiasta s’ petreșé pi timpul lui Garbaciov, am stat o dată di vorbî cu un academík săvietic, care mi-a explicat teoria lui despre cum trebuia democratizatî U-Ră-Să-Să, unde și atunci erau multi partidi politiși. Spunea academíkul aista: Șele mai stabili stati din lumi au câti două partidi politișe. Iaca Statili Uniti, iaca Anglia. Nu Italia, nu Franța, undi sânt o droai di partidi. Așa s’ fașem și la noi: s’ redușem numarul di partidi la două.

            -Bine, i-a concedat președintele român, și la care două partide poți să te fixezi?

            -Păi, unul a hi Puterea șî altul Opozîția. Foarti simplu.

            -Și ar putea alterna între ele? a întrebat președintele român.

            -Apăi cum sî alterneze? s-a mirat președintele moldovean sincer surprins de întrebare. Puterea a hi puterea, iar Opozîția opozîția. Altfel unde a mai hi stabilitati? Or, noi aiasta urmărim. Carect?

            Clopoțelul președintelui de ședință a întrerupt acest dialog prolific. Președintele moldovean s-a întors la locul său și probabil respectiva temă de dialog n-a mai revenit nici pe parcursul sommet-ului Francofoniei, nici în timpul lungului drum cu avionul la întoarcerea în România.

Post-ul Despre bipartidism apare prima dată în Literatura de azi.

            -Bună ziua, domnule ambasador, sunteți acasă?

            -Nu, sunt la Montréal.

            Eram atât de intrigat de întrebarea lui încât nici n-am apucat să reacționez.

            -Și ajungeți astăzi înapoi la Ottawa?

            -Da, ajung, dar mai pe seară.

            -Bine, atunci pot să vă deranjez la Ottawa în seara asta?

            -Dar ce s-a întâmplat? am apucat să-ntreb.

            -E ceva ce trebuie să discut cu dumneavoastră.

            -Nu-mi puteți spune așa, măcar sumar, la telefon?

            -Nu. Nu pot să vă spun decât între patru ochi.

            -E ceva grav?

            -Destul de grav.

            -Bineînțeles, am spus. Atunci veniți la Ottawa.

            -Dar vă rog, a insistat Pompiliu Mleșniță, nu vorbiți cu Doru înainte să ne vedem.

            Doru era consulul general de la Toronto, șeful lui, cum ar veni. I-am promis că nu-l voi căuta pe Doru.

            De la Toronto până la Ottawa sunt vreo 450 de kilometri. De la Montréal sunt numai vreo 200. Plecând imediat spre Ottawa, am ajuns la ambasadă cu două ore bune înaintea lui Pompiliu și am început să-l aștept privind nerăbdător pe geam. Mă gândeam și-mi făceam tot felul de scenarii în minte în legătură cu ce anume se putuse întâmpla atât de grav încât să nu pot vorbi nici măcar cu Doru, consulul general de la Toronto și prietenul meu încă de la București.

            În fine, Pompiliu Mleșniță a ajuns pe la ora 20.00. Era obosit de drumul lung  și avea o figură cam răvășită și îngrijorată. Ne-am închis în biroul meu și și-a început povestirea imediat.

*

            Cu o seară înainte, vineri, avusese doi oaspeți la masă. Erau doi delegați din țară, care veniseră din partea Ministerului Economiei și Comerțului, centrala lui, pentru discuții la Toronto. Pe la ora 23.00 masa a luat sfârșit, iar Pompiliu a plecat să-i ducă la hotel cu mașina de serviciu a Consulatului. La întoarcere, fiind singur, a hotărât s-o ia pe niște străduțe mai lăturalnice, pe care le cunoștea, pentru a evita aglomerația și agitația marilor artere din centru vinerea seara, la început de weekend. La un moment dat, ajuns la o intersecție în care-i apărea un sens interzis în față, a oprit scurt pentru a se orienta dacă s-o ia la dreapta sau la stânga. În acea frântură de secundă, a apărut o femeie din umbra unui zid și s-a apropiat de mașina lui pe partea dinspre portiera șoferului. Cum geamul era coborât, s-a rezemat cu coatele de geam și l-a întrebat:
–Would you like having  fun?

            Dar, înainte de a apuca el să scoată vreun cuvânt, i-au sărit în fața mașinii doi bărbați ascunși pe partea cealaltă a străzii, au făcut fotografii cu femeia proptită de portiera lui, au scos toți trei legitimațiile de polițiști, l-au acuzat de solicitarea favorurilor unei prostituate și i-au redactat pe loc o citație la tribunal pentru peste vreo trei luni, avertizându-l că neprezentarea în fața justiției va duce la arestarea lui.

            -Aici suntem, domnule ambasador, a încheiat Pompiliu Mleșniță epuizat probabil de rememorarea scenei pentru a suta oară. Deci ori merg la proces, ori trebuie să plec. Altă soluție nu există.

            -Iar la proces nu știu ce șanse aveți, am spus eu, fiindcă ei erau trei și vor depune toți mărturie în același sens, iar dumneavoastră erați singur.

            -Exact. N-am nici o șansă la proces, a rostit Pompiliu dezarmat.

            I-am cerut să văd și eu citația. Mi-am făcut mai multe còpii după ea. Cu cât o citeam mai în amănunțime, cu atât aveam impresia că ceva nu era în regulă.

            -Deci femeia nu era prostituată, ci ofițer de poliție, pentru că s-a legitimat ca polițistă, am spus într-un târziu.

            -Da, femeia era polițistă, clar, mi-a confirmat Pompiliu. La fel ca și ceilalți doi. Ea mergea la înaintare, ei veneau în urma ei, că, pasămite, au surprins discuția cu prostituata.

            -Dar ea cum a justificat că oprește o mașină cu numere diplomatice ca să facă propuneri indecente conducătorului acesteia?

            -Toți trei au zis că eu am oprit și că am apăsat de câteva ori pe frână. Iar semnalul repetat din farurile de frână cică e modul de a agăța prostituatele.

            -Și dumneata ai apăsat de mai multe ori pe frână?

            -Nu mai știu. Știu doar că am apăsat pe frână când am oprit ca să mă lămuresc încotro s-o iau fiindcă aveam acel sens interzis în față.

            -Iar ei, adică bărbații, au venit din fața dumitale?

            -Da.

            -Atunci probabil că n-au avut cum filma că ai apăsat pe frână de mai multe ori ca să poată spune că ai făcut semnalul cunoscut cu luminile din spate.

            -Nu, asta în nici un caz.

            -Dar, domnule consilier, am insistat, în acel scurt răstimp în care ai fost singur cu polițista, până să apară cei doi bărbați, i-ai spus ceva obscen, ai pronunțat cuvinte cu înțelesuri sexuale, i-ai răspuns la provocare?

            -Nu, domnule ambasador. Când ea a spus ”Would you like having fun?”, am întrebat-o ”How?” Nimic mai rău de atât. Nu-mi dădeam seama ce avea în vedere. Și pe urmă au apărut și ceilalți doi și n-am mai vorbit nimic.

            -Gândește-te bine, i-am spus, pentru că ea precis a înregistrat convorbirea voastră.

            -Știu și sunt conștient de asta. Dar vă asigur că n-a fost nici un moment mai mult de atât.

            -N-ai încercat s-o atingi, n-ai invitat-o în mașină, nu i-ai spus nici un cuvânt ambiguu?

            -Nu.

            -Acasă ai spus ce ai pățit?

            -Nu. Soția încă nu știe ce mi s-a-ntâmplat. Dar o să trebuiască să-i spun, mai ales dacă va fi cazul să plecăm pe repede-înainte. Nici lui Doru nu i-am spus încă și de aceea v-am rugat să nu vorbiți cu el nici dumneavoastră. O să-i spun eu, dar la momentul potrivit.

            L-am întrebat dacă urma să informeze el Ministerul Economiei și Comerțului asupra acelui incident, sau prefera s-o fac și eu, ca ambasador. Dar, în acest caz, trebuia să informez și Ministerul de Externe. Și să mă adresez celor doi miniștri. Era de acord să procedăm în acest fel? Era. Cazul nu putea fi ținut secret. Pompiliu avea deplină încredere în maniera în care voi acționa și, cunoscându-mă și direct și din spusele lui Doru, era convins că o voi face în interesul lui. L-am sfătuit să se consulte totuși cu un avocat canadian pentru că mie citația Poliției de Moravuri din Toronto mi se părea extrem de discutabilă.

            Pe la ora 22.00 Pompiliu Mleșniță a dorit să plece către casă.

            -Unde să pleci alți 450 de kilometri? l-am întrebat. Mai ales la ora asta. Rămâi peste noapte la ambasadă și pleci la Toronto mâine în zori.

            Dar omul era ferm hotărât să plece în aceeași seară, ca să ajungă acasă până în zori. Cu greu l-am convins să ia cu el măcar un sandvici, ca să aibă ce ronțăi la drum.

            -Și soției ce i-ai spus, că de ce pleci dintr-o dată, așa, la Ottawa, dus-întors? l-am întrebat conducându-l la mașină.

            -I-am spus o balivernă. Că trebuie să trimit ceva urgent prin cifru. Nu sunt convins că m-a crezut. Dar va trebui să recunosc adevărul în curând și atunci se lămurește totul.

            Recunosc că în noaptea de sâmbătă spre duminică n-am dormit prea mult, frământat fiind de povestea lui Pompiliu. Cred că eram preocupat în același timp să știu că a ajuns cu bine la Toronto și că n-a adormit la volan pe drum. A doua zi a fost o duminică liniștită, de la Toronto nu am aflat nimic dramatic, iar pe la prânz m-a sunat Pompiliu să-mi spună că a ajuns cu bine și să-mi mulțumească din toată inima. Recunosc că m-a sunat și consulul general Doru și m-a întrebat direct:

            -Ce-a căutat Pompiliu la tine așa, pe nepusă masă?

            -Ei, a avut și el o problemă și a vrut s-o discute cu mine.

            -Ce problemă?

            -Lasă că o să-ți spună el, când o să fie pregătit s-o facă.

            Toată duminica am lucrat la o notă verbală către Protocolul canadian pe marginea episodului de la Toronto. Am scris și am șters de mai multe ori și iar am scris ca să formulez mai clar până când mi s-a părut că nota mea verbală este destul de convingătoare. Am atașat la ea o fotocopie după citația pe care o primise Pompiliu Mleșniță. Am avut trei argumente esențiale cu care combăteam veridicitatea citației de la poliție:

1. Se spunea că Pompiliu solicitase serviciile unei prostituate, afirmație inexactă, căci așa-zisa prostituată era în realitate ofițer de poliție din Toronto, care se legitimase ca atare.
2. Nu diplomatul român inițiase conversația cu femeia-ofițer care poza în prostituată, ci aceasta se dusese la mașina lui în momentul când mașina se oprise. Femeia-ofițer văzuse fără îndoială că mașina avea plăcuțe de înregistrare diplomatice și cu toate acestea i-a înscenat incidentul, ceea ce contravenea tratamentului special la care avea dreptul conducătorul unei mașini de serviciu a unui oficiu diplomatic.
3. Diplomatul român nu a semnalizat cu luminile de frână, ci a oprit în fața unui semn de sens interzis, neștiind în ce direcție să-și continue drumul. El nu a folosit un limbaj indecent, nu a invitat femeia în mașină, nu a atins-o, pe scurt nu a făcut nici un demers de felul celor legate de acostarea unei prostituate.

În final, dezaprobam procedeul poliției din Toronto față de diplomatul Consulatului General al României, provocarea ce-i fusese înscenată și citarea lui în justiție, fapte incompatibile cu statutul lui diplomatic și cu Convenția de la Viena din 1961, ce reglementa relațiile diplomatice dintre state.

            Luni dimineața, la prima oră, l-am sunat pe directorul de Protocol al Ministerului Afacerilor Externe și Comerțului Internațional de la Ottawa și i-am cerut o întrevedere de urgență. M-a primit. Eram în relații foarte amicale și puteam discuta orice cu el.

            I-am descris întâmplarea de la Toronto, i-am dat nota verbală a ambasadei noastre și citația primită de Pompiliu și i-am cerut sfatul, recunoscând că abia după discuția cu el aveam să informez autoritățile române. Din păcate, l-am pus într-o situație foarte stânjenitoare, pentru că poliția din Toronto încă nu informase Protocolul canadian despre cele petrecute, cum se proceda de obicei și, până una-alta, bietul om trebuia să primească protestul meu (civilizat) la adresa poliției canadiene, ceea ce nu-i era deloc plăcut. M-a întrebat ce intenție avea Pompiliu: să meargă la proces sau nu? Am spus că decizia o va lua centrala Ministerului Economiei și Comerțului, dar că eu aveam câteva întrebări de pus:

            -În Canada, prostituția e ilegală?

            Nu era.

            -Atunci, presupunând că Pompiliu chiar ar fi agățat-o pe acea femeie, ce lege încălca el din punctul de vedere al poliției?

            –Ambassador, mi-a spus șeful de Protocol cu un zâmbet larg, să zicem că dumneavoastră vreți să agățați o prostituată. Dacă ea stă rezemată de fereastra mașinii și negociați locul, prețul și alte amănunte, asta e ilegal și poliția vă poate aborda, pentru că o faceți în văzul lumii. Dacă însă o invitați pe domnișoară în mașină și toată discuția se poartă fără ca publicul să vadă, atunci sunteți în legalitate. Asta n-a știut diplomatul dumneavoastră.

            -Deci, după dumneavoastră, ar fi trebuit s-o invite în mașină? am întrebat.

            -Exact.

            -Dar cei doi polițiști-bărbați nici nu i-au dat timp, că au și sărit pe el. Iar femeia nu era prostituată, ci ofițer de poliție. Nu vă sună cam a incident provocat, domnule director? Eu așa voi informa acasă, i-am spus în încheiere.

            Și așa am și informat. La toate elementele factuale, am adăugat detaliul despre cum se agață în Canada și am atașat citația la proces, solicitând instrucțiuni celor doi miniștri în privința soartei lui Pompiliu Mleșniță: dacă se prezenta la proces, trebuia să renunțe la imunitatea diplomatică, ceea ce prezenta riscul că putea merge la închisoare în cazul când pierdea procesul. Dacă nu se prezenta, trebuia să părăsească teritoriul Canadei înainte de proces și rugam cele două ministere să ne transmită instrucțiuni urgente în acest sens. În al doilea caz, riscul era ca, dacă vreodată în viitor, Pompiliu Mleșniță mai ajungea, chiar și accidental, pe teritoriul canadian, să fie arestat și trimis la închisoare. Însă, pornind de aici, ținea de  responsabilitatea lui să nu mai ajungă niciodată în Canada.

            Cum era de așteptat, nu am primit nici un răspuns. A trecut o săptămână, apoi încă una și nimeni nu sufla o vorbă de la București. Termenul procesului încă nu era presant, dar nici nu era bine să ajungem în ultima clipă fără o hotărâre luată. Am încercat să sun la ministerul meu, să rog să încerce să obțină un răspuns de la Ministerul Economiei și Comerțului, dar mi s-a spus că nu e treaba MAE să se amestece în problemele de personal ale altor ministere. Am sunat la diferiți factori de răspundere și din Ministerul Economiei și Comerțului, dar acolo parcă vorbeam cu pereții: da, problema fusese adusă în atenția conducerii, dar nu aveau nici un răspuns.

            Cândva, după multă vreme, cineva mi-a relatat că a asistat o dată la un dialog extrem de savuros despre cazul nostru între ministrul de externe și ministrul economiei și comerțului înaintea unei ședințe de guvern. Ministrul economiei întreba:

            -Dar ce-a făcut, dom’ne, atât de grav, că doar n-a omorât pe nimeni? Și-a încercat și el norocul, ca băieții. Și acum să meargă la tribunal pentru atâta lucru?

            -Păi tu n-ai văzut cum se agață în Canada? îi replicase ministrul de externe. Sunt și acolo niște reguli. Doar ți le-a explicat ambasadorul.

            Apoi, într-o zi, m-a sunat consulul general de la Toronto cu noutăți în cazul lui Pompiliu Mleșniță. Băiatul lui cel mare, navigând pe internet, găsise o relatare despre tatăl său și faptul că era trimis în judecată. Pompiliu nu mai putea ține povestea sub tăcere. Îi ceruse consulului două zile învoire de la birou ca să-i mărturisească soției lui cele întâmplate în acea zi fatidică de vineri.

            -Dar de ce două zile? am întrebat. E atât de mult de povestit? Mie mi-a spus totul în două ore.

            -Mă rog, e nevoie și de psihologie, mi-a spus Doru. Chestia e că nevastă-sa a fost voleibalistă la un club și-ți dai seama ce servă are.

            -Și atunci în prima zi îl bate, iar a doua zi trebuie să-i treacă rănile? am fabulat eu liber.

            După cele două zile, Doru m-a sunat din nou. Totul decursese foarte simplu pentru Pompiliu Mleșniță, mai simplu decât se așteptase. I-a relatat soției în detaliu toate cele întâmplate, iar aceasta a avut o reacție complet neașteptată. L-a înțeles, l-a consolat, l-a reconfortat atât cât a putut, au început să se sfătuiască împreună cum e mai bine de procedat. A ajutat-o și a inspirat-o scandalul Bill Clinton – Monica Lewinski, care făcea ravagii în acele zile în America. Soția lui Pompiliu și-a luat inspirația de la Hillary Clinton și de la poziția ei fermă în favoarea soțului, sintetizată într-o melodie country de prin anii ’50, ”Stand by your man”. Or, soția lui Pompiliu asta și făcea: era alături de soțul ei în lupta lor comună cu scârba aia care voia să le strice casa.

            Urmare a deslușirii decisive cu soția, Pompiliu n-a mai stat să aștepte răspunsul Ministerului Economiei și Comerțului, care oricum tot nu venea, ci și-a angajat un avocat canadian și a hotărât să meargă la proces, renunțând la imunitatea diplomatică. De fapt, la semi-imunitatea diplomatică, deoarece consilierii economici, am aflat, aveau doar semi-imunitate diplomatică. Prilej pentru un ziarist din România să se întrebe, într-un articol, la care jumătate a corpului se aplica semi-imunitatea. Între timp, cazul lui Pompiliu se aflase și în țară și articolele apăreau unul după altul. Statul îi trimite în străinătate să promoveze interesele economice ale României și ei aleargă după curve. Cum de nu-i este rușine să-și privească în ochi copiii după ce a fost prins cu pantalonii în vine? Pe scurt, mahalaua românească, o dată declanșată, nu mai putea fi oprită cu nici un chip. Într-o zi, am primit un telefon (neoficial) de la Ministerul Economiei și Comerțului din partea unui director pe care îl cunoșteam și care mi-a comentat cu multă amărăciune cazul lui Pompiliu:

            -Cum să se ducă, domnule ambasador, la proces așa, de capul lui? Dacă pierde și trebuie să meargă la închisoare? S-a gândit vreo clipă cu ce noroi aruncă în minister? Vă dați seama cum o să sară presa asupra noastră dacă este condamnat? Articolele astea de acum sunt floare la ureche pe lângă ce va urma atunci.

            -De acord, domnule director, i-am răspuns. Dar Pompiliu a cerut instrucțiuni de acasă și nimeni nu i-a transmis nimic. Ministerul s-a dezinteresat de el. Acum de ce să se supere cineva din minister că el a vorbit cu un avocat și avocatul i-a spus că va câștiga la sigur? De aceea a hotărât să meargă la proces.

            -Da, dar orișicât, a opinat interlocutorul meu.

            Punctul de vedere al avocatului se baza în bună măsură pe obiecțiile pe care și eu le adusesem în nota mea verbală către Protocolul canadian, la care se mai adăugau niște argumente de ordin strict legal și vreo două cazuri de antecedente, pe care intenționa să le invoce. Avocatul a luat legătura cu departamentul juridic al Poliției canadiene; nu știu dacă el a contactat Poliția, sau Poliția pe el. Cred că, finalmente, cei de la Poliție și-au dat seama că ofițerii lor se băgaseră într-o complicație inutilă și că avocarul lui Pompiliu avea un caz solid împotriva lor. Pe scurt, nu știu cine a avut inițiativa, dar au convenit că, la termenul de judecată, Poliția nu se va prezenta, iar Pompiliu va câștiga prin neprezentarea părții adverse și va câștiga pe procedură, nu pe fond, ceea ce asigura Poliției o ieșire onorabilă din proces.

            Zis și făcut: la data indicată pe citație din partea Consulatului General al României la Toronto s-a dus, ca membru în public, administratorul misiunii ca să observe desfășurarea procedurilor. Poliția nu s-a prezentat, însă, stupoare, nici avocatul lui Pompiliu. Prin urmare, completul de judecată a amânat sesiunea cu trei luni, până la jumătatea lunii decembrie. L-am sunat de îndată pe Pompiliu.

            -De ce nu s-a prezentat avocatul dumitale? l-am întrebat. Puteați câștiga ușor, fiindcă nici Poliția nu s-a prezentat.

            -Fix ieri a fost Yom Kippur, mi-a spus Pompiliu calm. Și la evrei e sărbătoare mare. Nimeni n-are voie să muncească.

            -Bine, dar n-a putut fi informată instanța înainte, am întrebat eu, ca să amâne înfățișarea cu două zile?

            -Nu s-a putut, mi-a explicat Pompiliu. Termenul a fost stabilit de polițiști când m-au oprit pe mine și ei n-au ținut cont atunci că va fi Yom Kippur.

            -Dar dumneata știai că nu va merge avocatul la proces?

            -Da, știam.

            -Și mie de ce nu mi-ai spus?

            Pompiliu a tăcut jenat, sau cel puțin așa mi s-a părut.

            -Oricum asta nu schimbă datele problemei, a spus el.

            Deci toată istoria s-a amânat acum din octombrie până în decembrie. Cu câteva zile înainte de noul termen, directorul de Protocol m-a invitat la minister și mi-a spus confidențial:

            -Din partea Poliției mi-au spus că au fost foarte dezamăgiți că partea voastră nu s-a prezentat la termenul din octombrie, așa cum se înțeleseseră, ca să încheie cazul din prima, fără prea multă publicitate.

            -A fost în ziua de Yom Kippur, am spus. La următorul termen am verificat și nu mai e nici o sărbătoare. Așa că se va rezolva atunci. Desigur, dacă înțelegerea rămâne în picioare. Adică dacă Poliția nu se prezintă.

            -Va rămâne, mi-a spus directorul de Protocol încet. Poliția nu se va prezenta. Însă mi s-a transmis rugămintea lor ca, imediat după proces, diplomatul dumneavoastră să părăsească țara. Trebuie să primească și ei o satisfacție după ce renunță implicit la acuzații.

            -Și în cât timp să plece diplomatul nostru? am întrebat.

            -Nu știu, a spus directorul de Protocol. Procesul e parcă pe 15 sau 16 decembrie. Să spunem până la sfârșitul anului. Ca să nu începem anul nou cu o restanță în relația noastră, altfel foarte bună. Și Poliția să-și poată încheia bilanțul în timp util. Ce ziceți? Rămânem înțeleși în felul ăsta?

            I-am garantat că da, poate conta pe mine. De la ambasadă l-am sunat pe Doru la Consulatul General și i-am transmis rugămintea directorului de Protocol, pentru care garantasem cu cuvântul meu, ca să ia măsurile necesare legate de plecarea familiei Mleșniță înainte de sfârșitul anului. Același lucru l-am comunicat și la ministerul lui Pompiliu, solicitând să i se aprobe cheltuielile referitoare la încheierea mandatului: biletele de avion și bagajul neînsoțit. Apoi am așteptat cu emoție a doua înfățișare la tribunal. Poliția s-a ținut de cuvânt și n-a trimis pe nimeni. Avocatul lui Pompiliu a fost de față de data asta și a insistat pe procedură. Instanța a respins acuzația Poliției absente și astfel Pompiliu a cîștigat procesul. Doru mi-a povestit că acesta a dat o petrecere grandioasă, la care și-a invitat toți prietenii. Era în postura de erou: învinsese sistemul care fusese nedrept cu el. În mod ciudat, mie nu a găsit cu cale să-mi dea nici măcar un telefon după această a doua înfățișare.

            În cele două săptămâni până la sfârșitul anului nu am primit nici o veste de la București. L-am sunat din nou pe Doru; eram destul de deranjat de tăcerea lui Pompiliu și nu voiam să-l sun eu primul. Doru era și el destul de confuzat. Spunea că ministerul îi scria acum numai lui Pompiliu, pe adresa lui personală, ca să nu mai treacă mesajul prin Consulatul General, dar că atitudinea lor era aceea că ambasadorul voia să-l trimită acasă cu orice chip, scurtându-i misiunea în Canada cu șase luni, fiindcă Pompiliu făcea cei patru ani la post abia în vara anului următor și că Ministerul Economiei și Comerțului nu voia să se lase presat în politica lui de cadre de ambasadorul abuziv, care se asocia cu autoritățile locale. M-am enervat: oamenii ăștia chiar nu înțelegeau că Pompiliu a câștigat printr-o înțelegere privată și că a scăpat ca prin urechile acului de un scandal major și poate chiar de o condamnare la închisoare? Sau își imaginează că mai stă cineva de vorbă cu el în următoarele șase luni?

            Mă rog, într-o zi mi-am călcat pe inimă și l-am sunat pe Pompiliu Mleșniță. L-am întrebat direct și pe un ton care nu admitea contrazicere când e data plecării lui. Mi-a spus că încă nu s-a hotărât, în orice caz după Anul Nou.

            -Dar cei de aici au solicitat să plecați înainte sfârșitul anului. De ce ignorați această solicitare?

            -Păi fac și eu revelionul la Toronto și plec pe urmă, mi-a spus plictisit Pompiliu.

            Față de atâta nepăsare și ignorare a situației de fapt, i-am subliniat:

            -Dar plecarea dumitale mi-a fost cerută mie în mod oficial de Ministerul Afacerilor Externe și al Comerțului Internațional de aici, am spus. Îți dai seama în ce situație penibilă ne pui și pe mine, și ambasada?

            -Da, domnule ambasador, a rostit cu greu Pompiliu, dar, dacă ajung acasă înainte de Anul Nou, n-am de nici unele pentru revelion.

            Am încheiat discuția ca să evit să spun mai mult decât intenționam. Pompiliu Mleșniță și familia sa au petrecut revelionul la Toronto și au plecat a doua zi după Sf. Ion. Bineînțeles, n-a dat nici un telefon să spună că pleacă, nici Doru n-a cunoscut data plecării sale până înainte cu o zi. Atât i-a spus Pompiliu la plecare: că avea și el mândria lui și că acum putea măcar susține că a plecat acasă în anul când misiunea lui la Toronto se încheia oricum.

Post-ul Eroul față cu sistemul apare prima dată în Literatura de azi.

După diverse teme legate de cariera artistică a doamnei, dialogul celor doi a ajuns inevitabil și la problemele vieții de familie. Cred că interpreta nu avea propriu-zis un soț, ci un partener de viață, care însă nu era tatăl fiicei ei, în vârstă de cinci ani pe atunci. Cântăreața spunea că ea se implică tot timpul și cu mare dăruire în educația copilei, dar că întâmpină dificultăți nebănuite în găsirea unor basme sau povești pe care să i le poată citi micuței. În vremurile noastre, scriitorii nu mai scriau basme, se plângea ea disperată. Iar basmele scrise mai demult de frații ăia doi erau îngrozitoare, nu i le putea citi copilului.

-Dă-mi un exemplu de basm pe care nu i-l poți citi fetiței, i-a cerut gazda emisiunii.

-Uite, de exemplu „Frumoasa din pădurea adormită”, a răspuns vedeta, care probabil venise pregătită pentru o întrebare de acest fel.

-Și ce nu e OK în „Frumoasa din pădurea adormită”? a întrebat marele ziarist.

-Păi, nu e OK faptul că prințul o sărută pe frumoasă în timp ce ea e adormită. Adică o sărută fără să-i ceară permisiunea.

-Bine, dar nu putea să-i ceară permisiunea pentru că ea era într-o stare de comă, cum ar veni, a explicat gazda emisiunii. Și nu i-ar fi putut acorda permisiunea s-o sărute, chiar dacă el ar fi întrebat-o.

-OK, dar atunci el trebuia să ceară consimțământul unei persoane din familie ca s-o sărute pe prințesă.

-Și dacă nu era nimeni din familie prin preajmă care să-i dea voie s-o sărute? a întrebat moderatorul emisiunii. În definitiv, cu sărutul lui, el a adus-o înapoi la viață, a scos-o din starea de comă în care se afla, iar frumoasa s-a îndrăgostit de el când l-a văzut, s-au căsătorit și au trăit împreună până la adânci bătrâneți. Ce e rău în toată istoria asta?

-E rău faptul că a sărutat-o fără consimțământul ei. Punct. Iar un sărut răpit în asemenea condiții echivalează cu un viol. Da, cu un viol. Să nu ne ascundem după cuvinte, a rostit vedeta din ce în ce mai vehementă.

-Ei, acum de la un sărut nevinovat până la un viol e totuși cale lungă, a încercat moderatorul s-o calmeze mai cordial.

-Nu, i-a tăiat vedeta vorba furioasă, un viol e un viol. Nu e neapărat nevoie de penetrare. Un act fizic comis asupra părții vătămate este o impunere prin forță a voinței unui bărbat, care se simte mai puternic decât o femeie. Mai ales asupra unei femei care doarme și care nu poate spune: No is no, sau Enough is enough.  Dar mă miră faptul că tocmai tu aperi dreptul bărbaților de a viola femei aflate într-o stare  de vulnerabilitate.

Marele comentator de televiziune a dat imediat înapoi, s-a scuzat că nu a vrut niciun moment să justifice violul ca act de impunere a voinței unui bărbat asupra unei femei, că nu și-a dat seama câtă preocupare îi putuse crea vedetei o poveste arhicunoscută ca „Frumoasa din pădurea adormită”, cu care crescuseră generații după generații de copii și a întrebat-o dacă voia să mai adauge ceva la finalul emisiunii. De fapt, după direcția în care o apucase emisiunea nici nu mai aveau ce discuta, atmosfera binevoitoare din studio se deteriorase, și cel mai bine era să-i pună capăt.

-Da, a continuat cântăreața pe aceeași notă vehementă, asemenea povești ca „Frumoasa din pădurea adormită” ar trebui să fie interzise și scoase din toate bibliotecile și librăriile din lume. Din partea mea, pot fi și arse, nu ar fi nicio pierdere pentru omenire. Iar frații ăia nemți care le-au scris, niște fasciști, ar trebui să fie cancelled pe vecie, să fie excluși din cultură, să fie dați uitării ca să nu mai otrăvească dezvoltarea și gândurile copiilor de azi cu ideile lor naziste.

*

(Ascultam recent o emisiune culturală pe un program național de televiziune, în care patru invitați dezbăteau, struniți de o moderatoare tânără, ce scriitori români ar mai trebui incluși în manualele școlare, având în vedere că, la liceu, nu mai erau prevăzute decât două ore de literatură pe săptămână. O doamnă profesoară de vârstă medie de la un liceu prestigios din București era extrem de pornită împotriva lui Sadoveanu. Spunea că era timpul să nu mai fie persecutate generațiile de elevi cu opera și persoana acestui scriitor, care oricum era depășit de vremuri, atât prin biografia sa plină de concesii grave făcute regimului comunist, cât și prin substanța romanelor sale străine de trend-ul actual.

-Să luăm Baltagul, spunea doamna profesoară. Se pretinde că este una dintre operele fundamentale scrise de Sadoveanu. Dar să vedem ce mesaj ne transmite azi acest roman. Că trebuie să luăm dreptatea în propriile mâini? Că dreptatea se face cu toporul? Și că societatea consideră normale aceste situații?

Degeaba a încercat un alt interlocutor, profesor universitar, să avertizeze asupra riscurilor instaurării unei noi cenzuri, la fel de dogmatică precum cea din perioada comunistă, doamna profesoară de liceu era de neînduplecat. Diferența dintre ea și Rihanna, dincolo de aspectul exterior, era că pe Rihanna o puteai reduce la tăcere cu un clic dat pe telecomandă, în schimb pe doamna profesoară n-aveai cum o scoate de la clasă, ci îi livrai serii după serii de elevi pentru ca, în cele două ore de limba și literatura română pe săptămână, să le șteargă de pe creier până și palidele urme de identitate românească pe care aceștia le-ar mai fi putut avea.)

Post-ul Lecturi periculoase – Frații Grimm apare prima dată în Literatura de azi.

            A sosit la Londra un nou ambasador din țara X, un stat important al Uniunii Europene, într-o vreme când și UK era un membru important al acestei Uniuni. Ambasadorul și soția sa au venit până la Londra cu mașina proprie, între altele pentru a putea transporta cu ei și câinele familiei, un St. Bernard mare și frumos. Dar legislația britanică era foarte strictă în privința importului de animale, inclusiv al animalelor de companie. Țara fiind o insulă și existând temerea majoră că animalele venite de pe continent puteau răspândi boli care apoi să cuprindă întreg teritoriul, legea prevedea o carantină de șase luni pentru toate animalele care urmau să primească dreptul de intrare. În consecință, chiar și frumosul câine St. Bernard a trebuit lăsat în carantină la Dover pentru șase luni, spre disperarea familiei ambasadorului din țara X, care îl considera ca pe un membru al familiei. Probabil și spre disperarea câinelui, care se vedea dintr-odată separat brutal de părinții lui, fără să înțeleagă din ce motiv.

            Ambasadorul și soția sa au ajuns deci singuri la Londra, preocupați de soarta câinelui, de simțămintele lui, de șocul psihic pe care avea să-l sufere. În primul weekend au plecat înapoi la Dover pentru a-l vedea și a petrece ziua împreună. Câinele s-a bucurat din cale-afară când s-a reunit cu ei, dar a început să plângă, să scâncească și să se zbată ca turbat pentru a scăpa din cușcă în momentul când i-a văzut plecând. La fel, ambasadorul și soția sa au revenit la Londra plângând amarnic soarta câinelui părăsit din nou de ei. Probabil că personalul unității de carantină a avut mult de lucru încercând să liniștească acel câine mare, puternic și cu toate sentimentele răscolite de vizita părinților. (În limba engleză, stăpânii de animale de companie sunt parents chiar și în cazul unui câine.)

            În weekendul următor, ambasadorul și soția au revenit la Dover. Scena s-a repetat întocmai și personalul i-a rugat să nu mai vină atât de des ca să nu producă o agitație nesănătoasă câinelui. Cei doi au luptat cu ei înșiși încercând să împace dragostea de St. Bernard cu nevoia de a nu-i răscoli sentimentele cu cruzime. Cele șase luni trebuiau petrecute de câine în carantină și nimeni nu avea ce face pentru a le scurta. Se duceau totuși în anumite weekenduri la Dover, când dorul de St. Bernard îi copleșea și când se gândeau că și acesta probabil că suferea din cale-afară nevăzându-i.

            Totul până într-o zi, pe la mijlocul intervalului, adică după vreo trei luni, când, ajungând la unitatea de carantină de la Dover, n-au mai găsit câinele acolo. Au întrebat îngrijorați unde era acesta și un îngrijitor le-a spus că murise în timpul săptămânii și că, neputând fi păstrat la frigider până în weekend, fusese incinerat. S-au interesat la conducerea unității de carantină, unde informația le-a fost confirmată. Enervat la culme, ambasadorul a întrebat pe un ton ferm de ce nu fusese informat despre moartea câinelui, ca să vină de la Londra. Și care fusese cauza morții, câinele fiind perfect sănătos și cu toate analizele și vaccinurile făcute la plecarea din țara X. Probabil că lucrătorul administrativ i-a dat un răspuns nesatisfăcător, ceva în genul că, și dacă ar fi venit, tot nu putea scoate câinele din carantină, fie mort, fie bolnav, așa că unitatea procedase conform regulamentului și incinerase cadavrului câinelui. Oricum, frigider atât de mare cât pentru un St. Bernard tot nu aveau la Dover.

            Ambasadorul și soția sa au revenit la Londra devastați de durere. Era ca și cum ar fi avut un copil internat în spital, despre care aflau că murise înainte de venirea lor și că fusese deja înmormântat. Nimeni nu-i anunțase de moartea câinelui, nimeni nu-i informase dacă acesta suferise dintr-o cauză anume, nimeni nu le spusese dacă era sindromul abandonului definitiv, care putea termina un animal obișnuit să trăiască într-o casă, împreună cu familia sa.

            Sub imperiul emoției și al frustrării, ambasadorul a convocat o conferință de presă la ambasadă, în care a relatat cazul câinelui său internat în carantină la intrarea în UK, a evocat tratamentul rece și nepăsător al personalului responsabil de la Dover și a criticat în termeni foarte categorici legislația britanică în materie de import de animale, arătând că ea nu afecta importul de oi, vaci sau porci de pe continent, care nu erau ținute șase luni în carantină, ci mai ales animalele de companie, care oricum erau sănătoase pentru că trăiau în familii unde primeau toată îngrijirea medicală. În timpul carantinei de șase luni, care se dovedea complet inumană, căci un animal de companie nu rezistă singur atâta timp, aceste ființe fragile și dependente de stăpânii lor se îmbolnăveau și mureau nu din cauze naturale, ci în urma izolării și a ruperii legăturilor de familie. În încheiere, ambasadorul a cerut în mod public revizuirea legislației britanice referitoare la importul de animale, pentru ca situații precum cea petrecută cu câinele lui să nu se mai repete.

            Și de aici a început prăpădul. Un ziar după altul l-au atacat cu violență pe ambasador pentru faptul că-și permitea să critice legislația britanică la sosirea sa în UK, ceea ce era total contrar practicilor diplomatice. Reprezentantul diplomatic al unei țări străine, spuneau ziarele, nu are voie să comenteze, cu atât mai puțin să critice legislația țării unde a fost acreditat, fiindcă gestul său echivala cu o ingerință nepermisă în treburile interne ale țării-gazdă. Gestul său era interpretat ca o dovadă de insuportabilă aroganță în momentul când cerea Marii Britanii să-și modifice legislația. Episodul personal al ambasadorului nu interesa pe nimeni, domeniul reglementat de legislație nici atât. Important era că ambasadorul își permisese să comenteze o lege din UK, și anume în mod public. Au fost chiar ziare care au cerut să fie declarat persona non grata și expulzat din țară.

            Când campania împotriva bietului ambasador se amplificase exponențial, atingând cote superlative de vehemență, într-o zi a apărut pe prima pagină din The Times un scurt articol de fond care a pus lucrurile la punct. Într-adevăr, spunea articolul, ambasadorul greșise profund criticând legislația britanică în materie de import de animale. Un diplomat străin categoric nu are voie să comenteze legislația din țara în care este acreditat. Ce-i drept, spunea articolul, ambasadorul făcuse aceste comentarii negative după ce propriul său câine murise în perioada carantinei. Dar, lăsând la o parte cazul în speță al ambasadorului și episodul său particular, trebuia recunoscut că legislația britanică în materie de import de animale era învechită, exagerată și deci profund inumană în raport cu animalele, care nu suportau o carantină atât de lungă. Drept urmare, se impunea o revizuire neîntârziată a acestei legislații.

            În felul acesta, lucrurile erau repuse pe făgașul lor normal: campania împotriva ambasadorului a încetat, diplomatul a înțeles unde anume își depășise atribuțiile, i se dădea dreptate în sensul că legea era inumană și trebuia schimbată, dar această schimbare era cerută de un ziar britanic, nu de un diplomat străin.

            À bon entendeur, salut!

Post-ul Despre o rebeliune diplomatică apare prima dată în Literatura de azi.