Dar aceiași nord-irlandezi erau mândri că Titanicul se construise în docurile de la Belfast, chiar dacă se scufundase la prima traversare a Atlanticului, sau că scriitorul Jonathan Swift se spunea că se inspirase în romanul său Călătoriile lui Gulliver de la aspectul unei coline de lângă Belfast, al cărei profil semăna cu capul unui uriaș culcat. Ca să nu mai vorbim de sentimentele amestecate de dușmănie și orgoliu pe care irlandezii le nutresc față de englezi, pe care i-au privit mereu ca pe opresorii lor istorici, dar a căror literatură au îmbogățit-o cu nume de rezonanță istorică: Oscar Wilde, William Butler Yeats, James Joyce, Oliver Goldsmith, Edna O’Brien, John Millington Synge, Richard Brinsley Sheridan, Brendan Behan, cu scriitorii anglo-irlandezi ca Jonathan Swift și George Bernard Shaw, cu laureații Premiului Nobel pentru literatură Samuel Beckett și Seamus Heaney, sau cu notoriul (și pentru noi) romancier Bram Stoker, părintele contelui Dracula.

            În relația cu România, am cunoscut, la începutul anilor ’90, un scriitor și profesor irlandez al cărui nume se detașează cu pregnanță până în ziua de azi în cadrul relațiilor culturale româno-irlandeze, cel al lui John Fairleigh, un om de o imensă cultură și blândețe, un insular aflat dincolo de orice fundamentalism sectar, la fel de mult ”acasă” și în Irlanda de Nord, unde preda literatură engleză la Universitatea din Belfast și în Republica Irlanda, unde era o figură universal familiară, aparent un academic prea naiv pentru realitatea dură de pe insulă, dar în realitate un organizator și un animator de evenimente culturale care-și puneau o amprentă hotărâtă pe realitățile irlandeze. Asemenea oameni erau la căutare în anii ’90, la sfârșitul perioadei ”tulburărilor” (the Troubles), cum au fost denumite deceniile de confruntări sectare în care și-au pierdut viața vreo trei mii de persoane în atentate (anii ‘60-’90). Iar un domeniu care s-a dovedit necunoscut, neutru și de interes pentru ambele comunități de pe insulă a fost cultura română, față de care John Fairleigh și prietenii săi irlandezi de ambele părți ale frontierei au dovedit un atașament inexplicabil, dar cu atât mai interesant. În acei ani de la începutul ultimului deceniu al secolului XX au mers în cele două Irlande câteva expoziții românești prestigioase de pictură, câteva formații muzicale, mai multe teatre românești de prima mână cu spectacole de excepție. John Fairleigh nu era impresar de artă, ci un simplu profesor de literatură engleză la Universitatea din Belfast, însă cunoștea pe toată lumea, avea darul de a-ți stârni interesul pentru cauza pe care o apăra, știa să capaciteze autoritățile locale pentru finanțarea evenimentelor românești pe care voia să le organizeze, la București era mare prieten cu Ion Caramitru, care, prin intermediul UNITER, îl ajuta să mobilizeze artiștii și teatrele românești în favoarea unor turnee de prestigiu în insulele britanice. El a fost președintele fondator și directorul unui ONG de mare fantezie, dar și eficiență culturală, intitulat Romanian-Irish Cultural Foundation, cu finanțare, bănuiesc, mai mult din buzunarul propriu.

            La inițiativa lui John Fairleigh am făcut o dată o călătorie la Belfast și la Dublin cu efecte benefice pentru artele române. La Belfast am mers amândoi la directorul lui British Council pentru Irlanda de Nord, instituție britanică de altfel, căruia i-am prezentat împreună avantajele unui turneu teatral românesc în Irlanda de Nord și am obținut o promisiune de finanțare de la el pentru spectacolele din provincie, iar la Dublin am mers tot amândoi la directorul pentru cultură și cooperare internațională din cadrul MAE irlandez (al cărui sediu este în casa familiei Guinness, cei cu berea neagră) și, povestindu-i ce finanțare ne oferise British Council de la Belfast, l-am ”convins” să ne ofere la rândul său o finanțare și cooperare pentru partea ce ținea de Republica Irlanda, astfel încât aceasta să nu rămână mai prejos decât partea britanică a insulei cu promovarea prezenței teatrale românești. La sfârșitul vizitei mele în cele două capitale irlandeze, mi-am dat seama în ce măsură fusesem discret și frumos ”atras” de John Fairleigh să fiu de alături de el, ca diplomat al ambasadei, deci reprezentant oficial al statului român, stat care-și dădea acordul și sprijinul pentru acest turneu teatral, pentru care era nevoie de obținerea de finanțare anglo-irlandeză.

            La John Fairleigh acasă, când mergeai la Belfast, nu exista să nu fie cazat și vreun artist român, care făcea un stadiu de vreun fel sau altul în cadrul instituțiilor culturale nord-irlandeze. Avea o casă mare și încăpătoare, în care trăia singur, o relicvă nobilă a stilului arhitectural georgian, atât de dominant în ambele Irlande. În felul acesta, ajuta artiștii români să economisească banii de cazare ca să-i cheltuiască mai bine pe altceva: călătorii pe insulă, cărți, spectacole.

*

            O asemenea călătorie voiam de fapt să vă evoc, deoarece ea mi-a rămas în amintire prin caracterul ei cu totul special. Zburasem de la Londra la Dublin pentru niște întâlniri, când am primit un telefon de la John Fairleigh, care știa că sunt la Dublin și m-a întrebat dacă eram liber să merg cu el să vizităm un castel tipic irlandez undeva în centrul insulei. Am acceptat. Era castelul unei prietene a lui, care locuia acolo și care se străduia să păstreze pe cât posibil construcția istorică pentru a nu se degrada de tot. Aveam să rămânem peste noapte la castel și să ne bucurăm a doua zi de peisajele și atmosfera Irlandei pastorale. John Fairleigh mi-a explicat ce aveam eu de făcut: să iau trenul din gara Dublin și, după o călătorie de 45 de minute, să cobor în gara X (un nume gaelic imposibil de pronunțat) pe la ora 9:00 seara. El venea cu mașina de la Belfast și mă lua din fața gării, după care mergeam la castelul prietenei sale. Zis și făcut. La ora 08:15 p.m. m-am urcat în tren și am ocupat un loc într-un compartiment de șase locuri. Aici – surpriză! Nu numai tovarășii mei de compartiment, dar și o mare parte din ceilalți călători ai trenului erau sub influența whiskey-ului și, roșii la față, vorbeau tare și scoteau strigăte entuziaste din când în când. Vacarmul de fond era atât de mare încât anunțurile firave cu nume de gări ce abia se auzeau din sistemul de sonorizare al trenului treceau complet neauzite. Mă gândeam deja cu îngrijorare cum urma să aud eu numele gării cu nume gaelic unde aveam consemnul să cobor. Mă și vedeam ratând gara și rătăcind în noapte prin Irlanda într-un tren precar, întunecos și plin de oameni beți, aproape ca o cursă de noapte cu navetiști în România. Cât despre un controlor de bilete nu se vedea nici urmă, așa că n-aveam pe cine întreba despre gara indicată de John Fairleigh.

În fine, după 45 de minute fix, trenul a început să încetinească, iar eu m-am îndreptat spre ușă. Am întrebat pe cineva dacă aceasta era gara X, mi-a răspuns ceva din care n-am înțeles dacă era da sau nu și a plecat mai departe. Trenul s-a oprit, am deschis ușa vagonului și am dat de o beznă absolută. Nu se vedea nici măcar o luminiță, un semn de viață, ceva, orice care să indice că eram în gară. Mă gândeam: cobor, trenul pleacă mai departe și eu rămân pe câmp. Diplomatul românesc în mijlocul Irlandei! Aici poate era doar o oprire de serviciu. Și, cum stăteam așa și ezitam, din acea beznă absolută a apărut un ”ceferist” care, întocmai ca la noi pe vremea aceea, lovea cu o rangă în roțile vagoanelor să vadă dacă sunt întregi. L-am întrebat dacă aici trebuia să cobor pentru gara X și mi-a confirmat. Dar gara era ceva mai departe, să merg de-a lungul șinelor după ce pleacă trenul. Deci am coborât, am așteptat să plece trenul și am pornit de-a lungul șinelor. ”Ceferistul” irlandez nu mai apărea din beznă, de parcă ar fi plecat și el înapoi, spre Dublin. După vreo sută de metri am ajuns la o construcție mică și întunecată, fără un bec aprins pe vreun peron și m-am oprit acolo. Părea să nu fie nimeni, nici un ghișeu de bilete, nici o sală de așteptare, nici un impiegat, nimic. Am ocolit clădirea gării printr-o latură și deodată au apărut vreo două felinare ce luminau discret un fel de piață a gării complet pustie. Aici trebuia să aștept mașina lui John Fairleigh, dar, după cum arăta acest peisaj urban, aveam îndoieli serioase că urma să vină. Din nou mă gândeam: până la urmă stau pe o bancă și aștept să se facă ziuă. Iar, dacă am noroc și nu mă atacă nimeni, dimineața tot se deschide gara, îmi iau un bilet retur spre Dublin și asta a fost călătoria mea de inițiere în istoria Irlandei.

Dar, după vreun sfert de oră, o mașină cu plăcuțe de Belfast a oprit în fața mea. Era John Fairleigh, care se scuza absolut ingenuu pentru întârziere. În mașină, spre mirarea mea, dar atât de tipic pentru John Fairleigh, mai erau încă doi români, un compozitor și un pictor, amândoi tineri și aflați la stadii de pregătire în Irlanda și pe care John îi culesese și pe ei în drum spre mine. Totul părea atât de simplu și de natural încât n-am mai povestit de pățania mea cu trenul și de emoțiile prin care trecusem mai devreme.

Aveam deci să mergem toți patru să abuzăm de ospitalitatea castelanei. Dar, pe drum, John Fairleigh spune:

-Voi ați fost vreodată într-un pub de țară irlandez?

Nici unul din noi nu fusese.

– Atunci hai să ne oprim la un pub să vedeți cum e.

Și, într-un sat format dintr-o stradă unică, ne-am oprit în dreptul unei prăvălii închise. De altfel totul era închis în sat la acea oră târzie din noapte. Nici măcar la ferestre nu erau lumini, cu atât mai puțin la vitrinele prăvăliilor. Și totuși John a apăsat pe clanță și ușa s-a deschis. Am trecut timizi, noi românii, printre două rânduri de galantare întunecate, în care totuși se distingeau niște produse de mezelărie și ne-am îndreptat spre partea din spate a prăvăliei. Pe drum John ne-a explicat:

-Ziua aici funcționează magazine obișnuite. Dar, după ora închiderii, funcționează numai pub-urile din spatele magazinelor, care nu au inscripție la stradă, însă toată lumea știe că la fiecare magazin e câte un pub în spate. Unele pub-uri sunt deschise și dimineața. Acum țineți-vă bine că intrăm.

Și am intrat. Acel pub aproape clandestin nu semăna în nici un fel cu pub-urile obișnuite, care, și în Anglia și în Irlanda, aveau mobilier specific, decorațiuni inconfundabile, pahare agățate cu gura-n jos. Doar tradiționalul robinet cu însemnele berii Guinness trona autoritar în mijlocul tejghelei. În rest, mai multe mese umede de bere, scaune precare și un vacarm teribil. Vreo 20-25 de indivizi, în stare avansată de ebrietate, ocupau toate locurile de la mese vorbind tare unii cu ceilalți, râzând și făcând glume pe care numai ei le înțelegeau. Toată lumea se cunoștea cu toată lumea, era o confrerie minunată, o armonie desăvârșită și o înțelegere ca între săteni care trăiau de o viață împreună. John Fairleigh a vorbit cu barmanul și a făcut rost de patru scaune înalte, pe care le-a pus în fața tejghelei fiindcă o masă liberă nu se găsea la ora sosirii noastre.

-Și gândiți-vă că la fiecare magazin din sat e aceeași situație, ne-a spus John Fairleigh râzând pe sub mustață.

În fine, pe tejghea au apărut patru pint-uri de Guinness în dreptul nostru, adică aproximativ câte o jumătate de litru la fiecare și am început să sorbim din ele rar. John se bucura și el de pint-ul său de Guinness. L-am întrebat:

-La ora asta poliția nu controlează șoferii, cunoscând obiceiul locului?

-Nu, a dat John din cap. Gardai (pronunțat ”Gardí”, poliția din Irlanda) dorm la ora asta. Oricum ei știu că fenomenul pub-urilor de noapte le depășește cu mult forțele.

 Vorbeam între noi destul de tare ca să putem să ne-nțelegem. Cum noi, cei trei români, stăteam unul lângă altul, se formase un mic grup românofon în pub. La un moment dat, un mesean de lângă noi ne-a întrebat:

-Spuneți-mi ce limbă vorbiți? De unde sunteți de loc?

-Din România, a spus unul dintre noi. Și vorbim limba română.

Meseanul s-a întors spre restul adunării și a bătut cu un cuțit în paharul lui. Voia să declare ceva în interesul general.

–Isn’t this amazing?! a proclamat el cordial. We haven’t left this room since early morning. And this is already the third Romanian group we’re meeting. (Nu e ciudat?! Noi n-am părăsit camera asta de azi dimineață. Și ăsta e deja al treilea grup de români cu care ne-ntâlnim.)

Restul adunării a închinat zgomotos spre noi și ne-a făcut urări de bine cu paharele de un pint ridicate în aer. Rezulta că mai trecuseră pe acolo să bea un Guinness în acea zi un grup de surori medicale din România și un mic ansamblu popular.

La castelul prietenei lui John Fairleigh, am vizitat a doua zi camerele vechi și pline cu cărți frumos legate, portrete de epocă și armuri vechi, am vizitat saloanele și spațiile unde erau cazați invitații castelanei și ne-am mirat de frumusețea marii săli de dans, unde se organizau evenimente ocazional. Unul dintre acestea fusese dedicat și României pe la începutul anilor ‘90: în albumul fotografic realizat cu acel prilej în sala de dans a bătrânului castel am văzut pe pereți și pe trepieduri expuse lucrări de floarea picturii românești contemporane. Lucrul cel mai surprinzător însă era că, în acea sală impunătoare din mijlocul Irlandei profunde și autentice, se vedeau o mulțime de vizitatori locali veniți să vizioneze expoziția românească.

Post-ul Despre Irlanda profundă apare prima dată în Literatura de azi.

Dar, la sfârșitul celor zece ani de guvernare, președintele se simțea încă foarte tânăr – avea doar 45 de ani – și plin de energie ca să se retragă resemnat și să lase țara din nou pradă luptelor politice și incertitudinii. Constituția prevedea însă că un președinte nu putea îndeplini mai mult de două mandate în fruntea statului, adică un maximum de zece ani. Președintele s-a consultat deci cu consilierii săi. Constituția nu putea fi modificată. Era nevoie de un subterfugiu pentru a-i asigura un al treilea mandat constituțional. Experții constituționaliști și-au bătut capul citind constituția în amănunt, însă nimic din acest act fundamental al națiunii nu le îngăduia să interpreteze vreo prevedere înscrisă în ea în sensul oferirii unui al treilea mandat președintelui aflat în funcție. Și atunci a venit un consilier cu o idee strălucită, care-i asigura nu trei, ci patru mandate constituționale: să schimbe numele țării, situație în care putea candida din nou pentru încă două mandate. Procesul electoral pornea în mod legitim de la punctul zero, fiind vorba de o țară nouă.

Președintelui i-a plăcut ideea, a schimbat numele țării și a candidat a treia oară, câștigând alegerile la pas. Au existat unii cârtitori, ce-i drept, care au protestat pe străzi, dar atitudinea generală a electoratului a fost: ”Al dracului individ! Cum a știut el să întoarcă lucrurile în favoarea lui!” Și, pentru că se obișnuiseră cu el, iar lucrurile nu mergeau rău în țară, l-au reales din nou după zece ani, într-un al treilea mandat constituțional.

Se înțelege că al patrulea mandat a venit în continuarea firească a celui de-al treilea, deoarece constituția îi dădea dreptul la două mandate noi în țara pe care o redenumise și care trecea drept o altă țară decât cea de până atunci.

Dificultățile au apărut însă când președintele și-a dorit și al cincilea mandat constituțional. Aici nu prea mai era loc de întors. Numele țării nu mai putea fi schimbat încă o dată. Constituția era greu de modificat. Trebuia organizat un referendum pentru modificarea constituției. Dacă referendumul nu trecea – și nu era de exclus nici această posibilitate – nu se puteau aduce modificări nici în constituție. Dacă referendumul trecea, nu exista nici o garanție că electoratul va accepta o modificare a constituției care să-i permită președintelui să candideze pentru a cincea oară. Și-au sfărâmat mulți capetele cum să facă pentru a-i oferi președintelui al cincilea mandat, însă o soluție nu se arăta nicicum la orizont. Și atunci i-a venit tot lui o idee: dacă nu se putea efectua o modificare a constituției decât după un referendum, să se organizeze referendumul, dar să nu se mai pună problema modificării constituției, ci doar o întrebare simplă – sunteți de acord sau nu să mai candidez și a cincea oară? Simplu, direct, neechivoc. Reacția poporului era de presupus. El se aștepta să obțină un DA covârșitor din partea poporului care-l iubea. Și să nici nu mai fie nevoie de alegeri, ci referendumul să le țină locul.

Dar, ca să fie și mai convingător și să se adreseze poporului pe limba lui, a pus să se instaleze în toate orașele și satele patriei niște plasme uriașe pe care se transmiteau, în regim non stop, meciurile din prima ligă spaniolă în care jucau Real Madrid sau Barcelona. La Real Madrid era pe atunci Cristiano Ronaldo, la Barcelona era Messi. După acest bombardament cu fotbal de prima calitate, în timpul căruia poporul îi vedea pe Messi și Ronaldo până la sațietate, a venit și întrebarea lui: Când ai în echipă pe Messi și Ronaldo, îi schimbi în timpul jocului așa, doar de dragul schimbării, sau îi lași în continuare pe teren să-și pună în valoare talentul și să-ți câștige meciul?

În aceeași vreme, președintele a lansat o campanie electorală în care el apărea în echipament de fotbalist purtând când numărul 10 (Messi), când 7 (Cristiano Ronaldo). Încetul cu încetul noțiunile s-au amestecat: el era și Messi și Ronaldo în același timp, iar cei doi jucau în aceeași echipă, echipa țării lui.

Referendumul cu tema: ”Echipa câștigătoare nu se schimbă. Mă vreți președinte pentru al cincilea mandat?” în mod surprinzător a eșuat. Cu un procent extrem de mic, de 1 și puțin la sută, rezultatul nu i-a dat câștig de cauză. Poporul iubitor și-a manifestat rezervele. O majoritate, e drept foarte subțire, a votat pentru schimbare și pentru limitarea mandatelor lui constituționale la doar patru. Președintele a fost mirat. Nu era pregătit cu un plan B. În furia primului moment, a declarat opoziția, firavă și divizată cum era, de vină pentru deturnarea votului popular prin manevre mârșave și ticăloase. Aceia dintre liderii opoziției care nu au apucat să fugă imediat din țară au fost arestați și aruncați în închisoare. Poporul a rămas pe străzi o vreme demonstrând împotriva lui. Președintele a deplâns amarnic rătăcirea electoratului manipulat de opoziție și de forțe malefice din străinătate, ceea ce nu l-a împiedicat să recurgă la arestări masive cu ajutorul poliției și al armatei. Alegerile au trebuit ținute  pe acest fond tensionat în absența opoziției și, cum era de presupus, au fost câștigate din nou de el, de președinte, care s-a instalat în fruntea țării pentru al cincilea mandat. Toată aura lui de băiat simpatic, de prieten al poporului, de partener al tuturor săracilor și dezmoșteniților sorții a dispărut parcă peste noapte, lăsând locul unui dictator aspru și neîmblânzit, care și-a început al cincilea mandat cu represalii și arestări. Pe măsură însă ce el pretindea că e nevoit să apere țara de dușmanii interni și externi care unelteau împotriva lui, mânia poporului creștea și demonstrațiile violente cuprindeau întreaga națiune. Timp de un an situația a durat așa, până când o mână de ofițeri, care și ei iubeau poporul, au dat o lovitură de stat și l-au îndepărtat, organizând alegeri noi în interval de șase luni. Președintele a fost nevoit să plece în exil, de unde însă nu a putut să nu fie activ în continuare.

La scurtă vreme el și-a dat seama că cel mai probabil nu va reuși să revină pe scaunul prezidențial și atunci a dat dispoziție partidului, care îi era fidel în continuare, să aleagă un candidat diferit ca să fie sigur că nu va fi eliminat de la putere definitiv. Mai mult chiar, a ales acest candidat cu mâna lui. Și opoziția s-a organizat, deși a rămas tot divizată. La alegeri, candidatul fostului președinte a câștigat fără emoții. Acesta a continuat să conducă țara din exil.

Partidul prezidențial a rămas la putere, însă curând s-a divizat și el. Până la sfârșitul primului mandat al noului președinte era atât de divizat încât au început să apară partide diferite care s-au desprins din partidul prezidențial. Peisajul politic din țară arăta atât de atomizat încât era clar că următorul președinte va câștiga doar cu un procent minuscul din votul popular. Ceea ce s-a și întâmplat. Mica republică, odată solidă și reprezentativă pentru tot continentul sud-american pe timpul celor patru mandate ale ambițiosului ei președinte, a eșuat în insignifianță și inerție melancolică. Dar în schimb nu mai era o dictatură, ci o democrație pâlpâind agonic, bătută de toate vânturile piețelor internaționale și intereselor majore față de rezervele sale minerale considerabile, pe care acum se străduia să le ofere spre exploatare unor concerne americane și europene în condiții inevitabil și iremediabil păguboase pentru a putea supraviețui.

Post-ul Cinci mandate constituționale apare prima dată în Literatura de azi.

            Această constatare mi-a prilejuit o discuție cu un prieten canadian, mare amator de sport. Era prin anul 2000. L-am întrebat cum își explica el faptul că fotbalul, care era atât de popular și de prestigios în Europa, nu prea avea adepți în țara lui. Ziarele nu scriau despre meciurile de fotbal, nu știai care sunt echipele din prima ligă, nici un fotbalist canadian nu era celebru la scară națională, în timp ce în Europa fotbaliștii erau mari vedete pretudindeni, cluburile de fotbal ocupau prim-planul presei în toate țările, sumele vehiculate pentru transferurile de jucători erau adesea exorbitante.

            – Nu știu cum să-ți explic, a început prietenul meu. (Se vedea că nu voia să mă ofenseze.) În America de Nord, adică la noi și în Statele Unite, ne plac mai degrabă sporturile de angajament fizic total, cum ar fi hocheiul sau fotbalul american, care sunt sporturi de forță, de rezistență, de lovituri aplicate adversarului și încasate de la el. Pe lângă hochei, fotbalul e soft, angajamentul fizic mai hotărât e sancționat cel mai adesea. De aceea noi considerăm că e mai potrivit pentru femei.

            Mi s-a părut culmea. O Europă efeminată, în ochii nord-americanilor, umplea stadioanele de fotbal cu sute de mii de spectatori. Adică și sportul era efeminat, și spectatorii erau efeminați pentru că le plăcea așa ceva. N-am insistat cu explicațiile. Aflasem deja mai mult decât doream.

            Amintirea acestei experiențe mi-a revenit recent, după ce un meci amical de fotbal România-Canada jucat la București s-a încheiat cu 3:0 pentru naționala canadiană. Surprindere pentru toată lumea, rușine și umilință pentru noi. O nouă înfrângere a echipei noastre, de data aceasta acasă și la un scor de neprezentare, în plină campanie de calificare pentru campionatul mondial din 2026, care avea să fie găzduit de SUA, Mexic și… Canada. Însă nu am mai fost așa surprins când am văzut componența echipei canadiene: erau vedete de prim rang de la toate marile cluburi europene. În douăzeci și cinci de ani, sportul efeminat – fotbalul – cucerise și America de Nord. Nici nu eram conștient de faptul că atâția jucători celebri din Europa erau în realitate canadieni. Scorul final de 3:0 nu mai era nici o surpriză pentru mine. Era diferența naturală dintre fotbalul românesc și cel mare european. Iar canadienii se dovedeau a fi o echipă solidă, oricum o luai.

            Cu atât mai puțin am reușit să văd logica declarației de după meci a lui Mircea Lucescu, antrenorul naționalei noastre pe atunci, care spunea ceva de genul:

            – Abstracție făcând de cele trei goluri primite, jocul echipei noastre a fost bun. Chiar mai bun decât în alte meciuri.

            Nea Mircea, mă gândeam eu cu dragoste și simpatie, fiindcă îl iubisem întotdeauna pe marele Lucescu, Nea Mircea, cum poți spune, dom’ne, o asemenea aberație? Fotbalul înseamnă goluri, Nea Mircea, care aduc victoria, nu baletul de pe teren. Nu driblingul acela penibil al portarului nostru în careul de șase metri, când un jucător arabo-canadian i-a scos mingea din picioare și a marcat de pe linia porții. Fotbalul jucat de echipa ta a fost un fotbal efeminat și amețit. În douăzeci și cinci de ani, canadienii au evoluat de la acest nivel și sunt acum o echipă matură și competitivă chiar și la scară europeană. Jucătorii lor au umplut cluburile mari europene, pe când ai noștri au umplut cluburile din China și din Golf. Nu mai lipsește, Nea Mircea, decât să ne spui și dumneata ca antrenorul din gluma cunoscută: „Băieții a jucat bine, da’ i-a bătut scârbili ăștea”.

Post-ul Despre Canada și despre fotbal apare prima dată în Literatura de azi.

Cu stilul ei simplu, modest, neostentativ, Aline Chrétien era și ea o femeie cu o personalitate puternică, ce făcea o pereche impresionantă cu soțul ei. Nu a mers la universitate, dar a făcut studii prin corespondență în timp ce lucra ca secretară, contabilă și chiar manechin pentru  niște magazine de confecții din Shawinigan, Québec, orașul natal al soților Chrétien. După ce el a intrat în politica mare și a ajuns membru al Parlamentului, ea a activat în cadrul unor organizații caritabile și a studiat singură limbi străine (engleza, italiana, spaniola), pe care le vorbea relativ fluent. La maturitate a studiat pianul și a devenit o promotoare activă a Conservatorului Regal de Muzică din Toronto. Cu umorul său nedezmințit, premierul Jean Chrétien spunea despre Canada că e condusă de femei: Regina Elisabeta a II-a ca șef al statului, Guvernatoarea Generală ca reprezentantă a Reginei, șefa Curții Supreme de Justiție și Aline Chrétien, care ”mă manevrează pe mine”. Tot despre ea primul ministru povestea că i-a cumpărat pianul pe care studia cu mare dăruire din banii primiți ca despăgubire după un proces de defăimare pe care îl câștigase ca membru al Parlamentului în fața ziarului Globe and Mail, cel mai mare cotidian canadian.

Cuplul Jean și Aline Chrétien a avut trei copii. Aline Chrétien a murit la vârsta de 84 de ani, suferindă de Alzheimer.

Pe la începutul anilor 2000, când o delegație română la cel mai înalt nivel a vizitat Canada, la cina oferită de ea doamnelor, ”partea română”, cum îi era năravul, a insistat să-și prezinte cât mai avantajos studiile urmate precum și doctoratele fiecăreia. După ce româncele și-au etalat cu multă generozitate calificările academice, Aline Chrétien s-a ridicat modestă și a spus atât: ”Moi, je suis la femme de Jean”. După care s-a așezat înapoi pe scaun.

Tot dintre poveștile familiei Chrétien face parte și istoria, relatată cu umor de ei, despre un intrus care a ajuns să pătrundă într-o noapte în reședința oficială a primului ministru. Aline Chrétien s-a trezit simțind că umblă cineva prin casă, a mers să vadă cine e și, când l-a văzut pe individ înarmat cu un cuțit, i-a trântit o ușă în față, iar Jean Chrétien a venit pe un coridor și l-a pocnit în cap cu o statuetă indigenă. Până au ajuns și paznicii reședinței, problema intrusului fusese rezolvată de cei doi soți Chrétien.

În fine, istoria pe care vreau să v-o povestesc s-a petrecut o dată când Aline Chrétien își făcea porția zilnică de jogging de-a lungul Canalului Rideau, o cale de apă de vreo 200 de kilometri construită prin anii 1830 de armata britanică din Canada și care se termina cu câteva ecluze la vărsarea în râul Ottawa. Canalul, care asigura inițial o legătură strategică între orașele Ottawa și Kingston, devenise în zilele noastre o cale de transport de mărfuri vara și al doilea cel mai lung patinoar natural din lume iarna. El traversa tot centrul capitalei Ottawa, fiind un loc preferat de plimbare pentru mulți localnici și turiști. Deci, într-o zi, Aline Chrétien, care-și făcea cursa de jogging pe o promenadă de pe malul Canalului Rideau, însoțită numai de un  bodyguard, s-a oprit la un moment dat și s-a rezemat de parapet, spre a se odihni câteva clipe. În acel scurt răgaz, un cuplu de americani s-au apropiat de ea și au întrebat-o politicos dacă avea amabilitatea să le facă o poză cu canalul. Firește, bodyguard-ul a intervenit și i-a întrebat dacă nu ar prefera să le facă el o poză cu soția primului ministru al Canadei. Cei doi au privit unul spre celălalt și au spus:

-Nu. Mai bine cu canalul.

Post-ul Despre o poză cu canalul apare prima dată în Literatura de azi.

Iernile, în Canada, un sport preferat al multor bărbați este pescuitul la copcă. Lacurile sau golfurile râurilor, adică zonele cu ape stătătoare, îngheață până la adâncimi atât de mari încât nu este nici un pericol să înaintezi oricât de departe de la mal, să perforezi gheața cu un sfredel lung și să-ți stabilești acolo tabăra de zi. Aceasta poate lua forma unui cort de pânză ori a unei căsuțe de metal, unde să-ți depozitezi ustensilele și alimentele. Poți chiar monta acest acoperământ deasupra găurii făcute în gheață și poți pescui în liniște ferit de vântul puternic ce suflă peste lac sau râu. Cei mai săraci dintre pescari stau fără cort sau căsuță de metal, pe un scăunel pliant și pot fi văzuți de la distanță pescuind, cu toate obiectele personale depozitate în jurul lor. Când spunem ”ustensile” ne referim la cele de pescuit, iar când spunem ”alimente”, nu excludem băuturile. Mai ales băuturile sunt importante în acest gen de expediții, căci ele țin de cald pe parcursul întregii zile. În rest, pescarii la copcă vin înfofoliți în ținute de exploratori și cu încălțăminte groasă, prin care să nu pătrundă frigul degajat de gheață.

La sfârșitul unei zile de pescuit, oamenii revin la mal, își încarcă bagajul în mașini și pornesc spre casă. Poliția cam închide ochii la acest sport foarte popular, căci este clar că, dacă s-ar face teste la ieșirea din parcare, șoferii ar avea alcoolemia destul de mare după o zi de pescuit.

            Pe acest fond, într-o duminică pe seară, o mașină în care se aflau doi diplomați ai ambasadei unei mari puteri mondiale ce se-ntorceau după o zi de pescuit la copcă, pierde direcția pe o stradă liniștită, fără trafic, dintr-un cartier rezidențial select și lovește din plin în spate două femei ieșite la plimbare pe trotuar împreună cu un câine. Una dintre femei moare instantaneu, la fel și câinele, iar a doua e proiectată la zece metri în fața ei, cu multiple fracturi și răni. Conducătorul mașinii își pierde luciditatea – sau, dimpotrivă, tocmai și-o păstrează – și părăsește locul accidentului ducându-se glonț la ambasadă, unde mărturisește ”isprava” petrecută. Rezultatul? Ambasada îi face pachet pe amândoi și-i scoate urgent din țară, cu primul avion, trimițându-i în țara lor de origine, fără familii, bagaje și alte explicații și înainte ca poliția canadiană să intre propriu-zis pe firul accidentului. În momentul când se află de moartea femeii și poliția canadiană bate la ușa ambasadei, cei doi sunt de mult în drum spre țara lor, ieșind de sub incidența legilor canadiene. Cazul provoacă o indignare generală, mai ales la Ottawa.

Câteva explicații de natură juridică   

            Există un document internațional considerat a fi biblia relațiilor diplomatice dintre state și care se intitulează ”Convenția din 1961 cu privire la relațiile diplomatice, încheiată la Viena”. Acest document se referă la funcționarea ambasadelor, la statutul angajaților lor, la drepturile acestora, precum și la caracterul confidențial al activității diplomatice. În el sunt precizate, între altele, drepturile ”agenților diplomatici”, adică ale diplomaților unei țări pe teritoriul altei țări, precum și obligațiile autorităților din ”statul acreditar”, adică din statul unde funcționează misiunile diplomatice, față de aceste misiuni.  La art. 31 al ”Convenției de la Viena”, cap. 1, se spune: ”Agentul diplomatic se bucură de imunitatea de jurisdicție penală a statului acreditar.” Iar la cap. 4 se precizează: ”Imunitatea de jurisdicție a agentului diplomatic în statul acreditar nu poate scuti pe acest agent de jurisdicția statului acreditant.” Cu alte cuvinte, diplomatul străin nu poate fi arestat și inculpat (în virtutea imunității diplomatice) în statul unde își desfășoară activitatea, dar nu este scutit de responsabilitate juridică pentru faptele sale, ci va fi judecat, dacă este cazul, și inculpat doar de autoritățile judiciare din țara sa de origine.

            Orice derogare de la această prevedere internațională nu are bază legală, indiferent cât de mare este indignarea populară în țara unde diplomatul străin a comis o faptă penală. Obligația ambasadei sale este de a-l extrage cât mai repede din statul acreditar și de a-l trimite în țara sa, iar obligația autorităților statului acreditar este de a veghea ca această acțiune să se petreacă fără incidente (un eventual atac spontan asupra celui în cauză). Revenirea diplomatului în țara sa nu înseamnă automat achitarea acestuia sau moșmondirea cazului în justiția locală, ci desfășurarea unui proces corect, cu reprezentarea adecvată a părții vătămate, furnizarea de date cerute de tribunal, comisii rogatorii etc., toate având drept scop stabilirea adevărului și tragerea la răspundere a celui vinovat de către propriile sale autorități.

            Pentru cine își mai aduce aminte, un caz asemănător a avut loc și în România. La 4 decembrie 2004, interpretul Teo Peter, basistul formației Compact, a murit într-un accident de mașină, taxiul în care călătorea fiind spulberat la intersecția bulevardului Dacia cu strada Polonă de o mașină aparținând Ambasadei SUA, condusă de un militar american, Christopher Van Goethem, din corpul de pază al acestei misiuni diplomatice, aflat sub influența băuturilor alcoolice. Van Goethem a refuzat prelevarea de probe biologice la INML, invocând că institutul ”nu folosește instrumentarul medical pus la dispoziție de ambasadă”. La mai puțin de 24 de ore, ambasada l-a evacuat pe Van Goethem din România sub escortă, fiind dus la o bază militară din afara țării. Față de indignarea tot mai mare a opiniei publice românești, care ar fi vrut ca procesul militarului american să se desfășoare în România și acesta să ispășească o pedeapsă binemeritată pentru moartea apreciatului artist Teo Peter, un reprezentant al Ministerului de Justiție de la București a explicat: „Legea penală română nu se aplică în cazul infracţiunilor săvârşite de către reprezentanţii diplomatici. Acest text din Codul Penal are la bază dispoziţiile Convenţiei de la Viena din aprilie 1961 privind relaţiile diplomatice, care conferă imunitate de jurisdicţie penală reprezentanţilor diplomatici.”

            Dacă militarul american ar fi acceptat prelevarea de probe biologice la INML, acceptarea sa ar fi echivalat cu renunțarea la imunitatea diplomatică, gest unilateral de voință, căci imunitatea nu mai poate fi invocată de statul acreditant odată ce s-a renunțat la ea și acuzatul trebuie să se supună justiției locale. (De altfel, doi ani mai târziu, Christopher Van Goethem a fost achitat de un tribunal militar american.)

            Complicații de natură politică

            Dar să revenim la povestea noastră.

            Întâmplarea face că femeia moartă în accidentul de mașină de la Ottawa era o celebră avocată, bine-cunoscută în mediile juridice și care apărase persoane și instituții canadiene în diferite procese de răsunet. Cu atât mai mare a fost ecoul morții ei cu cât era o vedetă a înaltei societăți din Ottawa. Ambasada marii puteri mondiale a făcut tot ce a fost omenește posibil pentru a-și prezenta regretele sale profunde față de cele petrecute și a se asocia doliului din capitala canadiană. Ambasadorul și soția sa au cerut permisiunea familiei de a participa la înmormântarea femeii moarte. Tot ei s-au dus la spital cu un buchet mare de flori spre a o vizita pe femeia scăpată cu viață și a-i prezenta și ei regrete. Ambasadorul a răspuns la toate cererile de interviuri pentru presă și televiziuni ce i-au fost adresate și a explicat în detaliu prevederile Convenției de la Viena, pentru ca publicul să înțeleagă de ce ambasada i-a evacuat imediat pe cei doi vinovați de accident și cum orice altă țară, mare sau mică, ar fi procedat la fel. A promis solemn că, în țara sa, cei doi vor avea parte de un proces corect, că justiția din cele două țări va colabora pentru stabilirea vinovățiilor și aplicarea unor sentințe drepte.

Lucrurile păreau să se mai liniștească oarecum când în scenă a intrat impetuos ministrul de externe al Canadei.

Avatarurile unui habarnist

Acesta era un ilustru necunoscut, un politician de rangul doi sau trei, a cărui numire în fruntea MAECI (Ministerul Afacerilor Externe și Comerțului Internațional) canadian a surprins pe toată lumea, cu atât mai mult cu cât existau o mulțime de diplomați, sau chiar de politicieni, cu mare experiență în treburile externe care puteau ocupa această funcție. Dar meritul principal al nefericitului ministru era că fusese ales în Parlament din partea unei circumscripții electorale din Ottawa ce includea în componența ei și strada pe care locuia și pe care murise lovită de mașină ilustra avocată. Prin urmare, deputatul avea un caz concret în circumscripție și ar fi fost ultimul fraier să nu-l maximizeze politic și să nu încerce să obțină un avantaj de pe urma lui.

Deci tocmai când ambasadorul marii puteri mondiale izbutise, cu tact, răbdare și multe explicații, să ajute publicul să cunoască și să accepte Convenția de la Viena și noțiunea de imunitate diplomatică, a venit ministrul de externe canadian și a înflăcărat opinia publică din nou cerând ca diplomații asasini să fie livrați imediat Canadei spre a fi judecați acolo, ca un memento pentru toți diplomații străini care veneau în Canada și-i ucideau pe canadieni la ei acasă, după ce consumau alcool peste măsură. A promis toleranță zero pentru diplomații alcoolici și a anunțat că poliția va face teste aleatorii la mașinile diplomatice pentru a constata dacă diplomații băuseră sau nu. În cazul când un conducător de mașină cu numere diplomatice refuza să accepte testul de alcoolemie, permisul său de conducere canadian era anulat pe loc și respectivul nu mai putea folosi mașina. (Trebuie spus că orice reprezentant al unei ambasade, pe baza carnetului de conducere din țara sa, obține automat un carnet de conducere diplomatic în statul acreditar, cu care poate circula în țara respectivă. La distanțele uriașe din Canada, a nu avea carnet de conducere este ca și cum ai fi legat de mâini și de picioare. Nu poți face nici doi pași în afara ambasadei sau a locuinței.)

Iar poliția rutieră și-a intrat în rol. Mașinile diplomatice erau oprite la întâmplare, indiferent de oră, iar conducătorii lor supuși la alcooltest. E drept că mașinile marilor puteri mondiale nu au fost oprite; intransigența se manifesta mai ales asupra ambasadelor unor țări mai mici. Publicul a participat și el cu plăcere la acest exercițiu de umilire a ambasadelor și mașinile diplomatice au fost oprite în circulație de tineri indignați, care le țineau în loc plimbându-se încet minute în șir dus-întors pe zebră în dreptul stopurilor, lovind cu pumnii sau cu picioarele în mașinile oprite sau adresând injurii celor din interior. Ambasadoarea unui stat african, o femeie modestă și amabilă, povestea că a fost oprită de un grup de tineri în drumul ei spre minister, a fost înjurată, mașina i-a fost scuipată și i-au făcut gesturi obscene. Războiul localnicilor cu corpul diplomatic escalada într-un mod scăpat de sub control și nimeni nu întrevedea cum se putea încheia vreodată acest antagonism declanșat de ministrul afacerilor externe și preluat de populație. Apoi în mediul diplomatic au început să circule informații despre anularea unor permise de conducere la o ambasadă sau la alta pentru că șoferii refuzaseră să accepte alcooltestul. Pur și simplu nu-ți venea să crezi că o relație altfel prietenoasă între publicul local și diplomați ajunsese să se degradeze peste noapte până la dimensiunea unui război în toată regula, declanșat și întreținut de ministrul iresponsabil și care devenise instantaneu eroul circumscripției sale electorale.

Și corpul diplomatic a reacționat în felul său. La prima conferință de presă a ministrului nu a venit nici un ambasador. La următoarea, ținută de purtătorul de cuvânt al ministerului, au participat numai diplomați de rang mai mic. Când mergeai la minister să discuți cu direcția ta geografică, diplomații canadieni arătau jenați, iar la sfârșit te conduceau până la ieșire pentru a-ți putea spune pe coridor (întocmai ca la noi pe vremuri), că e regretabilă situația în care s-a ajuns și că ei personal dezaprobau această ostilitate față de corpul diplomatic, dar că ministrul nu se consulta cu nimeni și că avea impresia că poate el rescrie regulile internaționale.

În aceste condiții, i-am spus odată directorului de protocol că sunt nevoit să-mi informez ministerul de la București asupra situației în care se ajunsese și că voi recomanda aplicarea unor măsuri de reciprocitate mașinilor Ambasadei Canadei în România. S-a încruntat neputincios.

-Asta o să ducă la agravarea situației. Dar e dreptul vostru să aplicați reciprocitatea dacă se iese din termenii Convenției de la Viena.

Spre surprinderea generală, prim-ministrul Jean Chrétien, altfel o personalitate politică excepțională a Canadei, a acceptat acest război absurd al ministrului său de externe cu ambasadele de la Ottawa și nu a luat nici o măsură pentru a opri abuzurile.

Poziția României

Cum era și de așteptat, România n-a avut nici o poziție. Degeaba am descris cât am putut de obiectiv și factual situația cu care ne confruntam la Ottawa și am cerut instrucțiuni referitor la cum trebuia să procedăm dacă o mașină a noastră era oprită în trafic și i se cerea conducătorului auto să se supună la alcooltest. Un imbecil din minister mi-a răspuns că trebuia să respectăm cu strictețe legislația în vigoare și să nu conducem mașinile ambasadei dacă am consumat alcool. I-am atras atenția că eu nu ceream aprobarea MAE român să bem și să conducem mașinile în Canada, ci puneam problema din punctul de vedere al Convenției de la Viena: dacă o mașină a ambasadei era oprită și i se cerea șoferului să accepte alcooltestul, acesta accepta sau nu, având în vedere că supunerea la alcooltest însemna renunțarea la imunitatea diplomatică, iar nesupunerea putea însemna anularea permisului de conducere? Nici nu se punea problema consumului de alcool.

Al doilea mesaj din București mi-a venit de la cabinetul ministrului. În numele ministrului (eternul Mircea Geoană, cine altul?), șeful de cabinet ne atrăgea atenția ”în modul cel mai sever cu putință” că era strict interzis să ne suim sub influența alcoolului la volan, iar cel care proceda astfel trebuia să se aștepte la rechemarea urgentă de la post. În privința supunerii sau nu la alcooltest, ni se recomanda să ne ”aliniem” la poziția ambasadelor din Uniunea Europeană și să ne ”conformăm” măsurilor luate de acestea, ținând cont de faptul că România era stat-candidat la primirea în UE. (Anul era 2002, primirea în UE avea să aibă loc în 2007, dar, în acest efort național de integrare, cu cinci ani înainte de a fi primiți, noi deja încetasem să existăm și încercam să ne conformăm în cele mai mici detalii, sperând ca obediența să ne fie răsplătită.)

Am revenit a doua oară cu solicitarea de instrucțiuni, arătând că între ambasadele din UE nu exista un consens și că fiecare primise instrucțiuni din capitala sa: unele să accepte alcooltestul, altele nu. Întrebam, dacă era oprit un șofer al ambasadei, iar instrucțiunile noastre erau să nu se supună la alcooltest și i se suprima permisul de conducere, ministerul era gata să-l recheme acasă, pentru că un șofer fără permis n-avea ce face în ambasadă. În context, propuneam ca ministerul să informeze Ambasada Canadei la București că suntem nevoiți să aplicăm reciprocitatea.

M-a sunat agitat directorul de la Direcția NATO.

-Domnule ambasador, nici nu se pune problema reciprocității. În 2004, România va adera la NATO și avem nevoie de votul Canadei. Nu putem risca să nu-l primim dacă îi anunțăm că aplicăm reciprocitatea într-o problemă de administrație măruntă. Noi trebuie să facem tot ce ține de noi având în vedere marile noastre obiective.

Simțindu-mă lăsat să mă descurc după capul meu, fără nici o instrucțiune clară, în schimb cu multe interdicții, l-am sunat într-o zi pe secretarul general al ministerului, un diplomat în vârstă și de care mă lega o veche prietenie. I-am explicat problema mea și opacitatea ministerului. Mi-a spus:

-Nu te aștepta la altceva. Nimeni nu-și va lua nici o răspundere aici. Deja vuiește ministerul că tu vrei să torpilezi integrarea noastră în NATO. Eu zic să nu mai întrebi acasă și să iei decizia care ți se pare ție cea mai bună în condițiile date. Dacă mai avem un dram de demnitate, eu aș zice să nu acceptați alcooltestul. Dar să procedați diferențiat: dacă e oprit un diplomat, să refuze testul. Nu e foarte grav dacă rămâne fără permis de conducere. O să-l conducă la acțiuni șoferul. Asta e valabil și pentru tine. Dar, dacă-i ridică șoferului permisul, atunci chiar trebuie adus acasă pentru că n-are ce face în ambasadă. Deci interesul vostru în acest caz e să-i protejați cât puteți mai bine pe șoferi și atunci trimiteți diplomații cât mai mult cu mașina oriunde e nevoie. Dacă-i oprește pe diplomați și vor să le dea testul de alcoolemie, să nu accepte, cu toate consecințele negative. În schimb, dacă-i oprește pe șoferi, să accepte testul de alcoolemie. Pentru toți important e să nu-și piardă permisul de conducere. Iar pe canadieni poate ar fi bine să-i avertizezi discret că luăm în considerare să aplicăm reciprocitatea.

–C’est déjà fait, i-am spus și am râs amândoi.

I-am mulțumit pentru idee, chiar dacă rămăsese la stadiul strict verbal. Trebuia să-nțeleg că, la o adică, nu va recunoaște paternitatea ei. Apoi, cu timpul, m-am convins treptat că avertismentul meu cu reciprocitatea, fluturat la MAE canadian, funcționase, pentru că, deși alte ambasade raportau că li se opreau mașinile pe stradă, mașinile noastre nu au fost oprite. Am revenit acasă în vara acelui an, 2002, iar, la scurtă vreme, am aflat din Canada că și ministrul de externe habarnist fusese înlocuit, iar războiul său absurd cu corpul diplomatic se terminase, din fericire.

După anunțarea primirii noastre în NATO peste doi ani, în 2004, Canada a fost cel dintâi stat care a votat în Parlamentul său acordul privind membership-ul României. Am avut onoarea și plăcerea să anunț la București votul din Parlamentul de la Ottawa la numai câteva zile după luarea deciziei la nivelul NATO. De altfel nu aveam nici o emoție; în 2001, România și Canada semnaseră acordul comercial pentru construirea Unității 2 de la Cernavodă cu tehnologie nucleară Kandu, de producție canadiană. România făcea un mare pas pe calea independenței sale energetice, iar Canada își realiza un mare obiectiv național – vânzarea de tehnologie nucleară Kandu unui mai vechi client al său.

M-am întâlnit într-o zi pe coridor la minister cu directorul Direcției NATO. Mi-a spus:

-Am văzut că Parlamentul canadian a votat primul în favoarea primirii noastre în NATO după plecarea dumneavoastră de acolo. Vedeți că nu ar fi fost bine să-i amenințați cu aplicarea de reciprocitate într-o chestiune minoră, cum era aia cu mașinile?

Adică Parlamentul canadian nu votase aderarea noastră la NATO decât după plecarea mea. Mi-a făcut o mare plăcere să-i spun:

-Parlamentul canadian a votat în favoarea României în timp ce eu încă eram acolo. Cât despre aplicarea reciprocității, ea n-a avut nimic de-a face cu acordul Parlamentului, mai ales că eu anunțasem de fapt MAECI canadian că o vom aplica dacă va fi sancționată vreo mașină a ambasadei noastre. E bine să nu vă băgați în ce nu vă pricepeți. Concentrați-vă mai bine pe integrarea în NATO, lăsați relațiile bilaterale.

Post-ul Despre imunitatea diplomatică apare prima dată în Literatura de azi.

            -Scrie, bă, și tu o carte.

            -Despre ce, bă?

            -Despre orice. Important e să-ți apară numele pe o copertă. Mai departe aranjăm noi să scrie ăștia despre tine. Nu asta e problema.

            Politicianului i se pare îngrozitor de greu să se apuce de scris o carte, mai ales că nu-i e foarte clar despre ce ar urma să fie cartea. În mod normal, ar trebui să fie niște eseuri politice, niște analize despre situația din România, sau măcar din regiune. Dar politicianului îi este o târșă nemaipomenită să se apuce de ceva neclar și probabil sortit din start eșecului. În plus, nici nu are timp, fiind ocupat și cu activitatea în Parlament și cu întâlnirile de la partid și cu aparițiile la televizor. Prin urmare, dă consilierilor săi tema în lucru și unul vine cu o soluție neașteptată. Știa de un tip care scrisese o carte cam pe specificul activității politicianului, dar n-avea bani să plătească unei edituri s-o publice. Politicianului îi place ideea, trimite băiatul să discute cu autorul și rezultatul e că-i cumpără cartea cu banii jos. Autorul e pus să semneze un angajament că niciodată și sub nici o formă nu va face publică vânzarea cărții, al cărei proprietar este de-acum înainte omul politic. Înarmat cu manuscrisul și cu angajamentul, politicianul mai aduce mici modificări la text, ca orice proprietar și autor, îi mai dă și băiatului să citească textul și să mai modifice și el dacă i se pare necesar și cartea apare cu succes sub numele cunoscutului politician. Poziția lui în partid și în Parlament se consolidează, iar la proximele alegeri este propus deputat în Parlamentul European. Începând cu acest moment, din CV-ul lui nu mai lipsește Cartea.

*

            Un alt politician de mare succes își dă seama că, din generația lui, e singurul rămas fără doctorat. Lui personal nu i-ar trebui în mod special, dar presiunea socială e mare asupra sa. În vreme ce alții situați mult sub nivelul lui au doctorate obținute în condițiile cunoscute, adică mai mult sau mai puțin ușor, nu prea se mai justifică poziția lui în conducerea partidului, când o bună parte din membri sunt deasupra lui și ca titluri și ca demnități. E neapărat necesar deci să obțină și el un doctorat.

            Cum este absolvent de drept, se uită în mod firesc la componența catedrelor din cadrul acestei facultăți. Îi reține atenția profesorul X, o autoritate incontestabilă în materia sa de studiu, la care cu greu obținuse un 7 atunci când avusese curs cu el. Îl abordează pe profesor pe linie de partid și-i schițează dorința sa de a avea o lucrare de doctorat. Profesorul, inițial naiv, înțelege greșit dorința politicianului, crezând că acesta vrea să facă o lucrare de doctorat și că dorea ca el să-i fie îndrumătorul de lucrare. Politicianului îi trebuie ceva timp ca, pe parcursul a două sau trei discuții, să-l lămurească pe profesor că nu el ar urma să facă lucrarea de doctorat, ci profesorul, care, firește, să-i fie și îndrumător pe urmă, pentru simplificarea lucrurilor. Profesorul se lasă însă greu. Politicianul trebuie să pluseze. Îi e rușine să-i ofere bani profesorului, pentru că știe că-l va refuza, profesorul fiind cunoscut ca un om integru. Deci îi oferă ceea ce are la îndemâna sa: un post de senator pe listele partidului (profesorul nu e foarte încântat), un post de europarlamentar de asemenea pe listele partidului (aici profesorul pare mai interesat), un post de ambasador în Europa (hm, poate că da), un post de judecător la Curtea Constituțională, unul la Curtea Europeană a Drepturilor Omului sau la Tribunalul Penal Internațional. Ultimele trei i se par interesante profesorului, dar e conștient că apariția unui post vacant la Curtea Constituțională, sau rândul României la delegarea unui judecător în cele două tribunale internaționale vin peste multă vreme și cine știe câte nu se-ntâmplă până atunci, iar înțelegerea poate cădea: vin oameni noi, apar și alte obligații.

            Deci rămâne ca profesorul să se decidă între un loc în Parlamentul României sau un post de ambasador. În așteptarea momentului răsplății, se apucă de lucrarea de doctorat a politicianului, care nu ar trebui să-i pună probleme deosebite: preia pasaje din lucrări ale lui mai vechi, le alternează cu pasaje din lucrări mai noi, adaugă unele considerații pe subiectul dat și în final încheie lucrarea apoteotic. Politicianul apreciază efortul lui în mod deosebit, îi jură eternă recunoștință și rămâne omologată numirea ca ambasador în Europa la proxima rechemare de ambasadori. Politicianul îi predă lucrarea ca fiind a lui, trec amândoi prin formalitățile doctorale și politicianul obține doctoratul de care avea nevoie. Toată lumea este fericită, fiecare se alege cu câte ceva.

            Dar, fatalitate, peste câțiva ani, se introduce și în România evaluarea Standardelor minimale naționale necesare și obligatorii (elaborate de CNATDCU) și începe dezvăluirea în masă a doctoratelor obținute în mod fraudulos. Inevitabil ajunge la rând și doctoratul politicianului în cauză, cu atât mai mult datorită poziției sale de frunte în partid și în stat. E acuzat că a preluat masiv din lucrările de mare prestigiu ale profesorului de la Drept și că doctoratul său e de fapt o însăilare de texte, un plagiat. Lucrarea în sine  nu e plagiat din punctul de vedere al profesorului, care nu se putea plagia pe sine, dar devine discutabilă în momentul când o preia politicianul. Acesta cere comisii peste comisii de evaluare, dar nu reușește să convingă pe nimeni că nu a plagiat lucrările profesorului. E pus pe două coloane, dar el merge înainte. Un ziarist chițibușar publică un articol vădit tendențios în care se întreabă dacă faptul că profesorul fusese numit ambasador într-o țară europeană nu era un indiciu privind conivența între cei doi, dar, deși acuzația se adaugă în contul politicianului, profesorul scapă de suspiciune având în vedere marele său prestigiu academic. Până la urmă presiunea e atât de mare pe politician pentru doctoratul obținut prin plagiat încât acesta renunță la el și se dezice public de titlul său. Opinia generală și mass media se calmează brusc, politicianul e lăsat în pace, drept care el își continuă activitatea pe linie de partid și stat ca și cum nimic nu s-ar fi petrecut în legătură cu doctoratul său.

*

            Un cunoscut om de afaceri s-a săturat de afaceri și vrea să intre în politică. Desigur, nu va renunța complet la afacerile lui, pentru că ele aduc bani, dar își va îmbunătăți expunerea publică dobândind o prezență politică pe măsura averii sale. După ce și-a declarat ritos intenția de a înființa un partid politic nou, integru și necorupt, bazat numai pe interesul  național și pe idealurile europene, află că înființarea unui partid nu e atât de simplă cum s-ar putea crede pentru că, potrivit Legii înființării partidelor politice, trebuie îndeplinite o mulțime de condiții complet absurde: să existe 25.000 de membri fondatori și cel puțin câte 700 de membri în filialele din 18 județe și în Municipiul București.

            -Păi, de unde să scot eu atâția membri înainte să-nființez partidul? întreabă omul de afaceri indignat. Ăștia sunt complet tâmpiți.

            Dar, până una-alta, n-are ce face și trebuie să se conformeze legii. Fiind însă un om descurcăreț și practic, își asociază un politolog destul de cunoscut care, contra unui salariu consistent, îi va găsi o formulă de a înființa partidul fără să se împiedice de Legea înființării partidelor politice. Politologul se duce în arhive la anii ’90, când se înființau partide cu trei membri, și începe să cerceteze care din ele mai existau. Găsește câteva care încă nu fuseseră radiate și încearcă să le contacteze, dar nu reușește fiindcă nici la adresa partidului, nici la telefonul acestuia nu mai răspunde nimeni. Un singur partid, cu un nume destul de plauzibil, răspunde la apelul lui și acceptă ca politologul să-l viziteze. În sediul partidului funcționează între timp o prăvălie, dar politologul se întâlnește în oraș cu cei doi președinți ai formațiunii politice și încep negocierile de preluare a partidului de către omul de afaceri. Cei doi președinți se lasă greu și nu vor să se retragă și să dispară pur și simplu, o dată partidul cumpărat de către omul de afaceri. Vorbesc de dificultățile întâmpinate în menținerea partidului în viață, de faptul că mai așteptau reacția cuiva interesat de preluarea lui și ajung într-un final să ceară să fie păstrați ca vicepreședinți după cumpărarea partidului de către omul de afaceri, cu câte un salariu corespunzător. Pe scurt, omul de afaceri va plăti o sumă pentru a prelua partidul ca instituție, câte o sumă celor doi vicepreședinți pentru pierderea poziției lor de președinți și finalmente le va acorda acestora câte un salariu de vicepreședinte de partid. Tranzacția se omologhează astfel, deși omul de afaceri este scandalizat de pretențiile celor doi vicepreședinți.

            -Dar de ce … mamei lor trebuie să fie doi? Ce, se cred căpitanii regenți din San Marino? Toată lumea e șmecheră nevoie mare azi.

            Însă îi acceptă ca atare și vreo lună partidul funcționează cu el drept președinte și cu cei doi drept vicepreședinți. După care omul de afaceri le face un scandal de pomină pe un motiv sau altul și-i dă afară pe amândoi, rămânând el singur și proprietar și președinte de partid, după care îi dă temă politologului să-i adapteze partidul la peisajul politic din țară astfel încât să poată trimite reprezentanți în Parlament. Politologul muncește o vreme la platforma ideologică și la structura de partid, astfel încât să-i dea o anumită consistență în teritoriu. Dar într-o zi omul de afaceri consideră că s-a pierdut suficient de multă vreme cu organizarea, iar el voia să oficializeze faptul că partidul exista și că era partidul lui.

            Prin urmare, anunță o conferință de presă, unde apare împreună cu politologul lui, pe care îl prezintă drept ideologul nou-creatului partid. Prezența presei este destul de consistentă având în vedere profilul omului de afaceri. După două-trei întrebări de încălzire, un reporter întreabă care e programul partidului lansat de omul de afaceri. Politologul începe să răspundă oferind amănunte despre munca lui, dar omul de afaceri se plictisește de atâta vorbărie și intervine întrerupându-l:

            -Băi, ca să nu mai lungim vorba, programul partidului e 24 din 7. Clar?

            -Cum adică 24 din 7, dom’ Cutare? insistă reporterul sincer interesat.

            -Adică 24 din 24 de ore, 7 zile pe săptămână. Ce-i așa de greu de înțeles?

            În asistență se produc râsete și rumoare. Următoarele întrebări devin din ce în ce mai specifice, pe domenii de activitate: poziția partidului în materie de economie, educație, înzestrarea armatei, politică externă, demografie, organizarea administrativă a teritoriului, construcție de spitale, autostrăzi, magistrale de petrol și gaz. Politologul încearcă să răspundă cum se pricepe el mai bine. Omul de afaceri se arată tot mai enervat pe măsură ce-l vede pe politolog vorbind nepermis de mult și improvizând în lipsa datelor și a cifrelor cerute de reporteri. Conferința de presă pentru lansarea partidului e un fiasco absolut și omul de afaceri îl dă afară pe politolog, spunându-i:

            -Din ăștia ca tine cresc zece pe-o creangă, bă. Îmi caut altul care să-nțeleagă ce vreau eu de la partidul ăsta și care să nu se bâlbâie în fața presei.

            Dar, după câteva tentative nereușite cu ideologii disponibili contra unui salariu corespunzător, omul de afaceri abandonează ideea de a-și mai crea un partid politic și se reorientează spre cumpărarea unui club de fotbal, pe care să-l ducă urgent în prima ligă, s-o câștige și să se bată în Cupa Campionilor Europeni cu Real Madrid și Barcelona.

Post-ul Câteva soluții practice apare prima dată în Literatura de azi.

            Una din primele probleme cu care ne-am confruntat – și destul de repede – a fost cea a accesului la contul bancar al ambasadei. Ca să putem scoate bani din cont pentru cheltuielile curente ale ambasadei, pe formularul de retragere a sumei trebuiau să semneze atât contabila cât și ambasadorul. Contabila fiind nouă, a trebuit ”certificată” de cineva din partea ambasadei, în sensul că este numită în această funcție și că reprezintă oficial ambasada în relația cu banca. Desigur ”certificarea” o făcea ambasadorul, ca șef al instituției, adică eu. Am adresat deci o scurtă scrisoare din partea ambasadei prin care ”certificam” calitatea contabilei. De la bancă ne-a venit răspuns că nu era suficient. Ni s-a cerut o dovadă oficială a faptului că eu însumi eram numit în funcția de ambasador al României în Republica Portugheză. Am întrebat dacă era acceptabilă pentru bancă ”certificarea” mea de către consulul ambasadei. Mi s-a răspuns că, și consulul fiind nou la post, trebuia ”certificat” de cineva. Am răspuns că tot eu, ca ambasador, îl puteam ”certifica” pe consul, la fel ca pe oricare alt angajat al ambasadei. Dar nu era bine nici așa, pentru că eu nu eram ”certificat” oficial.

            -Și cum aș putea face eu pentru a vă dovedi că sunt ambasadorul României și nu un impostor? am întrebat din nou.

            Nu puteam trimite nici măcar o fotocopie după pagina rezervată Ambasadei României în Cartea Diplomatică, publicată de MAE portughez, întrucât, neprezentându-mi încă scrisorile de acreditare, nu eram trecut în această carte în calitate de ambasador. Și totuși ambasada avea nevoie să scoată niște bani din cont pentru cheltuielile ei curente. Dar cumva ajunsesem într-o fundătură.

            -Să cer o adeverință de la MAE portughez că m-au luat în evidență ca ambasador încă neacreditat al României? am întrebat.

            -Nu, mi-a răspuns funcționarul de la bancă de altfel foarte amabil, trimiteți-ne mai bine extrasul despre dumneavoastră din Jornal da República.

            Acesta era echivalentul portughez al Monitorului Oficial din România.

            -Dar în Jornal da República, i-am spus, nu apar ambasadorii străini numiți în Portugalia, ci ambasadorii portughezi numiți în alte țări.

            Discuția noastră a mai continuat pe aceeași notă absurdă, care părea să nu aibă rezolvare, până când i-am spus funcționarului de la bancă:

            -Uitați cum facem: eu scriu la Ministerul de Externe portughez, dar nu ca să cer o adeverință că am venit legal în Portugalia, ca ambasador al României, ci pentru a semnala un incident diplomatic, prin care banca dumneavoastră împiedică accesul Ambasadei României la propriul ei cont bancar. Tabay?

            Tabay era varianta portugheză a lui Esta bien? Funcționarul mi-a răspuns că trebuia să se consulte cu șefii lui, că problema îl depășea, dar că vor reveni cu un răspuns cât de rapid posibil. Au revenit, ce-i drept, cu scuze din partea directorului filialei bancare pentru orice dezagrement aș fi suferit în raport cu banca, înainte să am timp să redactez eu nota verbală către Ministerul de Externe portughez. Ne-au informat că nu era nevoie de nicio ”certificare”, trebuia doar să trimitem la bancă, pe o hârtie cu antetul și ștampila ambasadei, specimenele de semnătură ale ambasadorului și contabilei. Ceea ce am și făcut în aceeași zi și lucrurile au reintrat în normalitate.

            Întâmplarea mi s-a părut însă distractivă și i-am povestit-o ambasadorului portughez de la București, cu care mă împrietenisem în perioada pregătirii mele pentru plecarea în Portugalia. La toate posturile în care am fost numit ca ambasador am ținut foarte mult să am o relație amicală, apropiată, cu omologul meu de la București. Când i-am relatat cum nu reușeam să ieșim din cercul vicios al ”certificării” noilor numiți de la ambasadă, mi-a răspuns parcă puțin cam prea  ”oficial” pe gustul meu că sunt niște proceduri care trebuie îndeplinite, că mai ales o bancă trebuia să pună accent pe chestiunea ”certificărilor”, că, în sfârșit, bine că se rezolvase și că, într-adevăr, era cam greu să te ”certifici” singur, mai ales înainte de prezentarea scrisorilor de acreditare.

            Câteva săptămâni mai târziu, a venit apa și la moara mea. Tragerea la sorți a vrut ca Dinamo București să joace cu Benfica Lisabona în Cupa Campionilor Europeni la fotbal. Partida-tur a fost la Lisabona și Dinamo a pierdut la limită, 1:0, după un meci foarte frumos. Cu acest prilej am avut ocazia și eu să merg pentru prima dată pe Estádio da Luz (Stadionul Luminii și al Benficăi Lisabona), un templu al fotbalului vestit în toată lumea, unde te simțeai ca într-o mare sală de operă, sau ca într-o catedrală. Totul era uriaș, totul era solemn, iar momentul ritual al lansării vulturului de la centru a fost un extaz total. Vulturul este emblema formației Benfica Lisabona și la fiecare meci acasă el este lansat de un bărbat la mijlocul terenului. Vulturul face un cerc mare pe deasupra tribunelor în delir și se întoarce pe pumnul îmblânzitorului său. După acest moment, formațiile pot intra pe teren, iar meciul poate începe. Omagiul adus emblemei clubului este însă momentul obligatoriu, căci Benfica Lisabona mai este cunoscută și sub denumirile de As Águias (Vulturii), de la emblema clubului, sau Os Encarnados (Roșii), de la culoarea mereu roșie a echipamentului.

            Benfica Lisabona nu este numai cea mai iubită echipă din Portugalia, încă de la înființarea clubului, în 1904, dar numărul suporterilor ei în toată lumea depășește populația Portugaliei. Este un simbol național portughez tot așa cum Napoleon este un simbol al Franței, Cristofor Columb un simbol al Spaniei, The Beatles un simbol al Marii Britanii sau Rambo un simbol al Americii. Există copii în Portugalia care, încă de la naștere, sunt botezați de tații lor ca suporteri ai Benficăi. Deci nu se poate concepe o noțiune mai dragă spiritului portughez decât iubirea față de Benfica. Echipa poartă numele cartierului omonim, unde se află și Estádio da Luz și, prin tradiție, este considerată un club de stânga, al oamenilor săraci, din Lisabona. Un club muncitoresc, de cartier. Un fel de Rapid, la scara Bucureștiului. De altfel, cartierul Benfica din Lisabona vota cel mai adesea Partidul Comunist.

            Și, sub aceste auspicii, după meciul Benfica-Dinamo de la Lisabona, sosește la ambasadă o scrisoare cu antetul clubului, prin care ni se solicita, în vederea meciului-retur de peste două săptămâni, eliberarea unor vize românești pentru vreo trei dintre fotbaliștii săi necomunitari: un jucător african, unul marocan și unul rus. Portughezii, fiind comunitari, n-aveau nevoie de vize. Bineînțeles, am dat drumul imediat solicitării la București, subliniind urgența acordării lor, având în vedere data returului cu Dinamo. Dar m-am gândit să mă distrez și eu puțin și i-am telefonat colegului meu, ambasadorul portughez de la București, i-am povestit despre cererea de viză a clubului Benfica pentru cei trei fotbaliști ai săi și l-am întrebat cine-mi ”certifică” mie în Portugalia pe Benfica Lisabona. A tăcut o clipă derutat.

            -Cum cine-ți ”certifică” pe Benfica? m-a întrebat el îngrijorat. Păi, toată lumea cunoaște Benfica în Portugalia. Nu e nevoie să ți-o ”certifice” nimeni.

            -Dar dacă de la București mă-ntreabă cineva ce-i cu Benfica și în ce context cer vize pentru jucători din diferite țări? am insistat. Eu ce le spun? Ce hârtie oficială și de la cine pot eu trimite în sprijinul cererilor de vize?

            Conversația noastră telefonică s-a încheiat curând. În sinea mea, zâmbeam gândindu-mă cât timp va trece până când ambasadorul portughez mă va chema înapoi ca să fie sigur. Nu a trecut mai mult de o oră.

            -Auzi, a început el preocupat, eu sper că tu ai glumit înainte când vorbeai de cine-ți ”certifică” ție pe Benfica. Păi, Benfica este…

            Pe scurt, a tras un semn de egalitate nedisputabil între Benfica și Portugalia. A contesta legitimitatea clubului Benfica era ca și cum ai fi contestat existența însăși a Portugaliei. Mi-a luat ceva timp să-l liniștesc că nu voi pretinde nimănui ”certificarea” clubului Benfica și că cererile pentru vizele celor trei jucători străini erau deja la București. La finalul discuției noastre, a adăugat nu foarte confortabil:

            -Știi, poate că și la noi unii exagerează cu ”certificările” astea uneori. Trebuie să știi unde să te oprești. Eu am apreciat gluma ta, dar sper că totul va decurge normal în privința vizelor. Și de asemenea că relațiile ambasadei tale cu banca s-au rezolvat. În fine, o așteptăm aici pe Benfica săptămâna viitoare.

            -Și eu aștept meciul-retur, i-am spus. Un avantaj de un gol se poate recupera oricând în Cupa Campionilor. Mai ales într-un meci acasă.

            Din păcate, Dinamo nu s-a calificat. Scorul a fost 0-0 la București, așa încât Benfica a mers mai departe datorită golului marcat la Lisabona. Iar în privința relațiilor noastre cu banca doritoare de ”certificări”, lucrurile s-au rezolvat, în sensul că, odată omologate semnătura mea și semnătura contabilei, ne-am adresat printr-o scrisoare conducerii filialei bancare în care comunicam sec faptul că dorim închiderea contului Ambasadei României și transferarea lui la o altă bancă, pe care o contactasem anterior.

Post-ul Despre „certificări” apare prima dată în Literatura de azi.

În urmă cu doi ani, când a venit în concediu în România, mama i-a promis la despărțire lui Ștefănel că, data viitoare, îl ia cu ea în Italia. Ștefănel avea pe atunci opt ani și sufletul lui era pe punctul de a se frânge sub povara timpului pe care trebuia să-l mai petreacă fără mama lui. La despărțire, când el se agățase de un picior al ei strângând-o cu putere și spunându-i printre lacrimi că n-o lasă să plece fără el, ea îi promisese privindu-l adânc în ochi că, data viitoare când mai vine în România, vine ca să-l ia cu ea. Numai așa i-a dat drumul, deși cu îndoială, Ștefănel. Dar, un an mai târziu, mama a anunțat-o pe bunica la telefon că nu poate veni pentru că familia la care făcea menajul nu mai pleca în vacanță : doamna căzuse și-și rupsese un picior, iar domnul rămăsese cu ea s-o îngrijească. Ștefănel a fost foarte dezamăgit : el era pregătit cu tot ce avea nevoie pentru a pleca în Italia, pusese deoparte hainele cele mai bune pentru drum, selectase ce aparate voia să mai folosească, încheiase încet și pe tăcute cam tot ceea ce credea că-l mai reține în sat. Nu voia să aibă păreri de rău la despărțire. Doar cu bunica avea o grijă : cum se va descurca ea singură, dacă pleca și el? Dar între a rămâne cu bunica și a pleca la mama în Italia nu se punea problema de alegere pentru Ștefănel. Bunica îi spusese de multe ori că pentru ea cea mai mare bucurie ar fi fost să-l vadă alături de mama lui, după cinci ani de la plecarea acesteia din țară.

Dar, în urmă cu un an, aflând că mama nu mai vine, Ștefănel fusese foarte abătut. Într-un fel, mama nu se ținuse de cuvânt prin faptul că nu venise în România. Pe de altă parte rămânea deschisă promisiunea că, data viitoare când va veni, va fi de fapt pentru a-l lua pe el în Italia. Pe de o parte Ștefănel era dezamăgit, pe de altă parte speranța lui rămânea în picioare.

În schimb, acum, când a văzut-o scoțând din valiză adidași noi și computer și telefon la mâna a doua, cum aduceau toți părinții plecați în Spania sau Italia copiilor lor rămași în sat, a fost copleșit de îndoială. De ce adusese toate lucrurile astea? Ca să le care înapoi în Italia? Nu putea să i le dea acolo, la sosire? Acum avea de dus și valiza lui cu lucrurile din România. În mintea lui Ștefănel se acumulau prea multe întrebări, la care nu găsea răspuns, dar nici nu se grăbea să caute. Deocamdată mama nu spunea nimic de plecarea lor împreună în Italia, deci orice era posibil în continuare. Și să plece, și să nu plece. Dar poate că ea voia să-i facă o surpriză mare și o păstra pentru la urmă.

Părinții lui Ștefănel plecaseră la muncă în Italia cu câțiva ani mai înainte. La început a plecat doar tata, care lucra pe un șantier. Ștefănel era foarte mic atunci și nu-l mai ținea minte. Locuia în condiții groaznice, dormea într-un șopron, muncea practic zi-lumină, punea ban peste ban deoparte cu gândul să-și aducă și familia într-o zi. După doi ani a plecat și mama. Reușiseră să închirieze o cameră și cel puțin tata nu mai dormea în șopron, la comun cu alți șantieriști din estul Europei sau din Asia Mică. De fapt, toți treceau prin faza dormitului în șopron. La început nu aveau bani, erau plătiți mai puțin, de probă, cu timpul adunau destul cât să închirieze o cameră, unii din ei își aduceau soțiile, de copii nici nu putea fi vorba după doar doi ani. Ștefănel vorbea cu ceilalți copii din sat ai căror părinți erau plecați la muncă și toți știau că, după doi ani de la plecarea tatălui, nu se punea problema plecării pentru ei. Cel mult putea să plece și mama, dar în nici un caz copiii.

Mama lui Ștefănel plecase cu patru ani în urmă. Prima dată a venit după un an. Îi era greu, muncea de se spetea, trăiau în sărăcie și economie în cămăruța lor minusculă, pe care plăteau, i se părea mamei, o avere drept chirie. Îi era dor de Ștefănel, sub nici o formă nu se gândea să nu-l aducă în Italia. Dar în condițiile în care trăiau atunci nu aveau loc și pentru Ștefănel. Copilul era într-o anumită măsură liniștit: nu trecuseră cei doi ani, despre care știa de la ceilalți copii, după plecarea mamei și Ștefănel era gata să accepte toate poveștile ei despre greutățile bănești, despre munca istovitoare, despre locuința mică.

Apoi a apărut o noutate. Nu foarte bună, dar totuși demnă de luat în seamă. Ștefănel a înțeles, din discuțiile mamei cu bunica, la care trăsese cu urechea, ca tatăl lui plecase nu se știa unde și că părinții lui se despărțiseră. Tatăl nu-i scrisese decât o dată, la început, apoi îi mai dăduse de câteva ori un telefon, iar apoi nimic. Tăcere. Afla de la mama că întreba de el, că voia să știe cum o ducea cu școala, că-i era dor să se revadă, dar că munca era copleșitoare, n-avea când, iar timpul trecea ca vântul. Pe fondul acestei povești a mamei împărtășite cu bunica apăruse și promisiunea ei că data viitoare îl va lua la ea în Italia. Avea camera mică închiriată, din care acum dispăruse tatăl și în care putea veni să locuiască Ștefănel. Aveau să stea așa la început, până ce mama strângea niște bani în plus și se puteau gândi la un mic apartament cu două camere. Deocamdată, Ștefănel era copil, puteau dormi împreună încă doi-trei ani. Numai că lui Ștefănel i se părea că cei doi-trei ani se consumau atunci, când mama stătea singură după plecarea tatei și când el încă era mic și deci putea dormi cu ea în pat. Dar mama l-a liniștit că data viitoare vine anume ca să-l ia în Italia. Însă data viitoare n-a fost după un an, așa cum promisese ea, ci acum, când venise plină de cadouri.

În cei doi ani de la ultima ei vizită, Ștefănel încercase, în ritmul lui, încet și așezat, să-și încheie socotelile cu România ca să poată pleca în Italia cu un trecut curat, fără nici o legătură care să-l încurce. În primul rând a început să facă bani. A mers o vreme cu vacile la pășune pentru diferiți oameni din sat. Stătea cu ele toată ziua, le veghea să nu intre în câmpurile de lucernă, poate mai citea ceva, dar mai ales se gândea cum va fi viața în Italia. Lipsea de la școală, dar nu-i păsa; și-așa în Italia avea s-o ia de la început cu școala. Mult mai important i se părea lui Ștefănel să facă bani. A supravegheat apoi un transport de lemne de la pădure până la depozitul de la gara din comună, pentru care a primit niște bani frumoși, pentru că, a înțeles el, tăierile de copaci erau desigur ilegale și de aceea s-a apelat la un copil, fiindcă nu putea fi arestat. Pe urmă s-a dus la piață și acolo a vândut și a cumpărat niște accesorii auto și a primit iarăși bani frumoși. De multe ori trecea pe lângă salonul de păcănele din comună și se simțea tentat să intre și să joace. Cu norocul lui la bani era convins că ar câștiga, dar nu avea vârsta la care să fie primit să joace și apoi era mult prea chitit pe câștiguri ca să riște să piardă banii agonisiți. Îi ținea pentru vreo ocazie când poate îi vor trebui; plecarea dintr-o țară și stabilirea în altă țară presupunea o mulțime de cheltuieli la care nici nu te gândeai la început.

Singura cheltuială pe care a fost de acord s-o facă Ștefănel era cu cățelul, care umbla ca legat de el. Îl găsise în urmă cu vreo șase luni, mic, amărât, înghețat, la o margine de drum, probabil abandonat de cineva ca să moară acolo. Era pui și arăta atât de neajutorat încât nu se putea să nu-ți fie milă. Ștefănel l-a luat și l-a băgat sub haina lui, iar acasă l-a spălat, l-a despăducheat și l-a pus într-un coș cu o cârpă mare în el, unde cățelul, revenit la viață a și adormit pe dată. Din acea zi cățelul și Ștefănel au fost nedespărțiți. Ștefănel a găsit niște mâncare de câini la magazinul sătesc și i-a adus cățelului, spre nemulțumirea bunicii, care, cu instinctul străvechi al țăranului, știa că un câine trăiește afară din casă și că mănâncă resturi, nu mâncare de la magazin. Dar Ștefănel adoptase cățelul și ajunsese să-l trateze nu ca pe un copil al lui, sau ca pe un frățior mai mic, ci ca pe un prieten, sau în orice caz un confident. Îi explica acestuia relația complicată cu mama lui, așteptările lui de la ea, speranțele a căror realizare tot întârzia, iluziile despre viața lui viitoare în Italia și toate gândurile care îi umpleau mintea și sufletul până la punctul în care stăteau gata să explodeze. Cățelul îl asculta pe Ștefănel oricât, uitându-se fix în ochii lui, nemișcat și recunoscător că îl salvase și-i oferise o casă. Cățelul era singura ființă în care Ștefănel avea încredere. De când exista cățelul începuse să se ferească până și de bunica lui, care, simțea Ștefănel, probabil că știa mai mult despre mama decât putea sau voia să-i spună. Când el o întreba, ea zicea:

-Lasă, că vine ea aici și o să vezi atunci.

După care își făcea de lucru prin bucătărie sau prin grădină ca să nu mai fie nevoie să răspundă la întrebările lui.

Dar acum, că mama venise acasă, Ștefănel observa că și mama parcă se ferea de mult prea multe întrebări. Și ea își căuta de lucru cu câte ceva prin casă și amâna discuția cu el. Lui Ștefănel nu-i rămâneau, ca și până atunci, decât confesiunile către cățel, care cel puțin îl privea în ochi și nu pleca și el undeva prin casă. Dar, cu timpul, Ștefănel s-a confruntat cu o problemă: dacă pleca în Italia, ce putea face cu cățelul? Așa cum o vedea pe mama că nu spune nimic în privința lui, era convins că, sub nici o formă, nu va accepta să ia cățelul. Dar cum să-l lase pe cățel în urmă? Pe singurul lui suflet-pereche. Apoi s-a gândit că i-l va lăsa bunicii, pe care o va pune să-i promită că-l va îngriji ca și cum el ar fi fost de față, iar, cu prima ocazie favorabilă, adică probabil data viitoare când va veni cu mama în România, îl va lua neapărat și pe cățel. Va dormi cu el în pat, va fi tot timpul numai cu el, îl va însoți în toate drumurile sale.

Deocamdată cățelul venea cu Ștefănel la școală, atunci când și Ștefănel ajungea pe acolo, stătea în clasă la piciorul lui, nu scotea nici un lătrat, venea cu Ștefănel dacă Ștefănel era chemat la tablă. Lumea se obișnuise cu Ștefănel și cu cățelul și accepta că era un cuplu de nedespărțit.

Dar într-o noapte cerul s-a despicat și parcă un fulger l-a lovit pe Ștefănel. Acesta nu putea dormi, bântuit de gândul la plecarea în Italia și la lipsa de claritate a mamei față de intențiile sale. O auzea în bucătărie pe mama stând de vorbă cu bunica. Fiindcă-i plăcea să tragă cu urechea, s-a dus mai aproape ca să audă ce vorbeau cele două femei și care nu putea să nu aibă legătură și cu el. S-a sculat din pat încet, cățelul s-a luat după urma lui, Ștefănel i-a făcut semn cu degetul la buze să nu scoată nici un sunet, a ieșit încet pe sala cea lungă și s-a dus ghemuit la ușa bucătăriei. Bunica îi spunea mamei:

-Dar i-ai promis. El nu trăiește decât cu gândul la promisiunea ta. Dacă nu-l iei cu tine, o să fie prăpăd aici. Și eu nu știu ce să fac cu el după ce pleci tu.

-Mămico, spunea mama liniștită, avem o locuință cu două camere decât. Or, în două camere nu-i loc de doi copii. Ștefănel e băiat mare acum. O să înțeleagă, fii liniștită.

-Și fetița când e vorba să se nască?

-Nu știu, peste vreo șase luni.

-În șase luni vă obișnuiți cu Ștefănel și pe copilul mic oricum la început îl țineți cu voi în cameră.

-Nu, mama, problema e alta. Că Adrian nu știe de Ștefănel. Nu i-am spus de el când ne-am cunoscut.

-Cum nu i-ai spus de Ștefănel? Și el ce crede, că, după ce ai fost măritată cu Dobrică șase ani, la treizeci și patru de ani te ia ca pe Fecioara Maria, neprihănită?

-Mi-a fost nu știu cum să-i spun ca să nu-l pierd și pe-ăsta.

-Dar el nu are copii cu prima lui nevastă?

-Ba are, doi. Dar copiii lui trăiesc în România. Și nici mie nu mi-ar conveni să mi-i aducă pe cap la Roma.

-Și atunci fiecare din voi are copii în România, dar v-ați hotărât să faceți unul și în Italia.

-Nu ne-am hotărât nimic. Așa s-a întâmplat. Eu i-am spus să fie atent…

-Și cum o să-i explici lui Adrian că trimiți bani și cadouri în România?

-Nu-i explic nimic. Am pus niște economii deoparte, despre care el nu știe.

-Dar nu poți trăi în minciună, fată.

-De dragul lui Ștefănel pot orice, mă crezi? Nu vreau ca Ștefănel să ducă lipsă de nimic.

-Și dacă află într-o zi? Adrian…

-Și dacă află și-mi face cumva scandal, îi spun și eu de copiii lui. Și atuncea suntem chit. Dar, dacă eu îl iau pe Ștefănel acolo, vor fi scandaluri în fiecare zi. Asta e sigur. Și, mămico, zău, știindu-l pe Adrian cât e de impulsiv, mi-e tare teamă să nu-și verse nervii pe Ștefănel și cine știe ce să se întâmple. Să-l omoare pe Ștefănel și el să intre la închisoare. Ar fi mai bine pentru toată lumea? Ca să ții măsura într-o căsnicie e nevoie de sacrificii. Or, eu sunt gata să mă sacrific.

-Bine, și-atunci cât vrei să-l ții aici pe Ștefănel?

-Când o să fie major și o să se descurce singur, o să-i spun și lui Adrian de el. Atunci n-o să mai fie nevoie să stea cu noi, poate veni și el în Italia, dacă vrea, dar pe contul lui. Sau poate rămâne în România, dacă-și găsește aici ceva care-i convine până atunci. Adrian spune că, oricum, dacă încep să vină toți românii din România în Italia, n-o să mai avem loc nici acolo…

Lui Ștefănel nu-i trebuie mai mult. Se retrage încet, urmat de cățel, până în camera lui și se întinde în pat plângând. Toate gândurile lui din ultimele luni și zile își găsiseră un răspuns cum nu se poate mai clar și răspicat. Își dădea seama că în Italia nu era loc și pentru el. Dar nici în România nu era fiindcă avusese grijă să rupă toate legăturile, ca să poată pleca în Italia liniștit. Ștefănel se pregătise de plecare, dar plecarea lui era anulată definitiv. Ce avea să facă după întoarcerea mamei în Italia nu știa. Să trăiască la fel ca și până atunci? Să meargă la școală ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat? Să se vadă cu aceiași oameni care știau că pleacă? Să stea față în față cu aceiași copii? În calea lui Ștefănel se ridică un zid masiv și alb, dincolo de care nu vede și nu aude absolut nimic.

A doua zi o întreabă pe mama:

-Așa e că nu mă iei cu tine în Italia?

-Ștefănel, exclamă chinuit de voioasă mama, tocmai voiam să-ți spun. O să ai o surioară, Ștefănel. Nu, ce veste bună?

Ștefănel rămâne posomorât.

-Și atunci nu mai e loc și pentru mine, nu-i așa? În două camere e greu cu doi copii…

-E greu și cu unul singur, spune mama. E grea viața în Italia, Ștefănel. Oamenii muncesc mult, banii sunt puțini, eu aș fi tot timpul plecată de acasă, iar tu ai sta singur, nu ca în România, cu bunica. Dar mama o să aibă grijă de tine, puiul mamii, să nu-ți lipsească nimic pe lumea asta.

Ștefănel nu mai suportă această discuție cu mama lui. Iese din cameră, din casă și din curte și pleacă la întâmplare, urmat doar de cățel. Îi spune acestuia printre lacrimi:

-Ai văzut ce mi-a spus? Că n-o să-mi lipsească nimic. De unde știe ea ce-o să-mi lipsească mie? Acum nici măcar nu mai poate promite că data viitoare… nu știu ce… Că data viitoare cine știe când va fi?

Cu pas hotărât, Ștefănel ajunge la marginea păduricii de salcâmi de lângă sat. Se așază la umbra unui salcâm și-l ia pe cățel în brațe.

-Ce mă fac eu cu tine, suflete? îl întreabă el. Tu ai rămas ultimul…

Cățelul se uită direct în ochii lui. Îl lovește încet cu coada, apoi încearcă să-și bage botul în palma lui. După o vreme se desprinde din îmbrățișarea lui Ștefănel și face câteva ture de bucurie în jurul lui, parcă invitându-l să i se alăture.

Ștefănel stă la marginea pădurii până târziu, când se ridică și se întoarce acasă. Bunica îl vede și-l întreabă unde a fost, dar Ștefănel nu dorește să-i răspundă. Se duce în camera lui, scrie câteva rânduri pe o foaie de hârtie, pe care o împăturește și o bagă în buzunarul de la cămașă, în așa fel încât să se vadă ușor și să atragă atenția. Apoi iese din nou afară și se duce în magazie. Aici avea o sfoară de pe vremea când ieșea cu vacile la pășune. O ia și îi face un laț. Apoi aduce o scară dintr-un colț al magaziei. Aruncă sfoara peste o grindă și lațul atârnă în jos. În acel moment cățelul simte, sau înțelege ce se va întâmpla și devine neliniștit. Neliniștea lui se transformă într-o adevărată frenezie când Ștefănel îl ia în brațe și îl sărută plin de iubire spunându-i câteva cuvinte de bun rămas. Se zbate, scâncește, plânge, dar Ștefănel nu mai poate fi întors din drum. ”Uite, presimte cățelul ăsta, dar ea nu înțelege.” Apoi vrea ca totul să se încheie repede, ca să nu apuce să se răzgândească. Se urcă pe scară, își trece lațul pe după gât și dă un brânci scării cu piciorul. Se zbate doar puțin, apoi rămâne nemișcat, învârtit încet de funie. Sub el, cățelul sare disperat și latră, încercând să-l apuce de un picior și să-l tragă jos.

Îmi pare rău că ne despărțim certați. Cu înmormântarea mea n-o să aveți probleme. Am lăsat bani în două plicuri în sertarul de la masa mea. Unul e pentru înmormântare, celălalt pentru cățel. Dacă părintele nu vrea să mă înmormânteze, nu-i nimic. Se poate și fără slujbă. Sora mea să fie fericită în viața ei, când se va naște și să aibă parte de tot ce-și va dori. Tu, mama, să ai grijă de tine că sunt mulți oameni răi pe lumea asta. Bunico, pe tine te îmbrățișez și te iubesc. Vă rog să aveți grijă de cățel. Mama, poate măcar pe el poți să îl iei cu tine în Italia pentru surioara mea.

Post-ul Italia apare prima dată în Literatura de azi.

            Una din primele probleme cu care ne-am confruntat – și destul de repede – a fost cea a accesului la contul bancar al ambasadei. Ca să putem scoate bani din cont pentru cheltuielile curente ale ambasadei, pe formularul de retragere a sumei trebuiau să semneze atât contabila cât și ambasadorul. Contabila fiind nouă, a trebuit ”certificată” de cineva din partea ambasadei, în sensul că este numită în această funcție și că reprezintă oficial ambasada în relația cu banca. Desigur ”certificarea” o făcea ambasadorul, ca șef al instituției, adică eu. Am adresat deci o scurtă scrisoare din partea ambasadei prin care ”certificam” calitatea contabilei. De la bancă ne-a venit răspuns că nu era suficient. Ni s-a cerut o dovadă oficială a faptului că eu însumi eram numit în funcția de ambasador al României în Republica Portugheză. Am întrebat dacă era acceptabilă pentru bancă ”certificarea” mea de către consulul ambasadei. Mi s-a răspuns că, și consulul fiind nou la post, trebuia ”certificat” de cineva. Am răspuns că tot eu, ca ambasador, îl puteam ”certifica” pe consul, la fel ca pe oricare alt angajat al ambasadei. Dar nu era bine nici așa, pentru că eu nu eram ”certificat” oficial.

            -Și cum aș putea face eu pentru a vă dovedi că sunt ambasadorul României și nu un impostor? am întrebat din nou.

            Nu puteam trimite nici măcar o fotocopie după pagina rezervată Ambasadei României în Cartea Diplomatică, publicată de MAE portughez, întrucât, neprezentându-mi încă scrisorile de acreditare, nu eram trecut în această carte în calitate de ambasador. Și totuși ambasada avea nevoie să scoată niște bani din cont pentru cheltuielile ei curente. Dar cumva ajunsesem într-o fundătură.

            -Să cer o adeverință de la MAE portughez că m-au luat în evidență ca ambasador încă neacreditat al României? am întrebat.

            -Nu, mi-a răspuns funcționarul de la bancă de altfel foarte amabil, trimiteți-ne mai bine extrasul despre dumneavoastră din Jornal da Republica.

            Acesta era echivalentul portughez al Monitorului Oficial din România.

            -Dar în Jornal da Republica, i-am spus, nu apar ambasadorii străini numiți în Portugalia, ci ambasadorii portughezi numiți în alte țări.

            Discuția noastră a mai continuat pe aceeași notă absurdă, care părea să nu aibă rezolvare, până când i-am spus funcționarului de la bancă:

            -Uitați cum facem: eu scriu la Ministerul de Externe portughez, dar nu ca să cer o adeverință că am venit legal în Portugalia, ca ambasador al României, ci pentru a semnala un incident diplomatic, prin care banca dumneavoastră împiedică accesul Ambasadei României la propriul ei cont bancar. Tabay?

            Tabay era varianta portugheză a lui Esta bien? Funcționarul mi-a răspuns că trebuia să se consulte cu șefii lui, că problema îl depășea, dar că vor reveni cu un răspuns cât de rapid posibil. Au revenit, ce-i drept, cu scuze din partea directorului filialei bancare pentru orice dezagrement aș fi suferit în raport cu banca, înainte să am timp să redactez eu nota verbală către Ministerul de Externe portughez. Ne-au informat că nu era nevoie de nicio ”certificare”, trebuia doar să trimitem la bancă, pe o hârtie cu antetul și ștampila ambasadei, specimenele de semnătură ale ambasadorului și contabilei. Ceea ce am și făcut în aceeași zi și lucrurile au reintrat în normalitate.

            Întâmplarea mi s-a părut însă distractivă și i-am povestit-o ambasadorului portughez de la București, cu care mă împrietenisem în perioada pregătirii mele pentru plecarea în Portugalia. La toate posturile în care am fost numit ca ambasador am ținut foarte mult să am o relație amicală, apropiată, cu omologul meu de la București. Când i-am relatat cum nu reușeam să ieșim din cercul vicios al ”certificării” noilor numiți de la ambasadă, mi-a răspuns parcă puțin cam prea  ”oficial” pe gustul meu că sunt niște proceduri care trebuie îndeplinite, că mai ales o bancă trebuia să pună accent pe chestiunea ”certificărilor”, că, în sfârșit, bine că se rezolvase și că, într-adevăr, era cam greu să te ”certifici” singur, mai ales înainte de prezentarea scrisorilor de acreditare.

            Câteva săptămâni mai târziu, a venit apa și la moara mea. Tragerea la sorți a vrut ca Dinamo București să joace cu Benfica Lisabona în Cupa Campionilor Europeni la fotbal. Partida-tur a fost la Lisabona și Dinamo a pierdut la limită, 1:0, după un meci foarte frumos. Cu acest prilej am avut ocazia și eu să merg pentru prima dată pe Estádio da Luz (Stadionul Luminii și al Benficăi Lisabona), un templu al fotbalului vestit în toată lumea, unde te simțeai ca într-o mare sală de operă, sau ca la catedrală. Totul era uriaș, totul era solemn, iar momentul ritual al lansării vulturului de la centru a fost un extaz total. Vulturul este emblema formației Benfica Lisabona și la fiecare meci acasă el este lansat de un bărbat la mijlocul terenului. Vulturul face un cerc mare pe deasupra tribunelor în delir și se întoarce pe pumnul îmblânzitorului său. După acest moment, formațiile pot intra pe teren, iar meciul poate începe. Omagiul adus emblemei clubului este însă momentul obligatoriu, căci Benfica Lisabona mai este cunoscută și sub denumirile de As Águias (Vulturii), de la emblema clubului, sau Os Encarnados (Roșii), de la culoarea mereu roșie a echipamentului.

            Benfica Lisabona nu este numai cea mai iubită echipă din Portugalia, încă de la înființarea clubului, în 1904, dar numărul suporterilor ei în toată lumea depășește populația Portugaliei. Este un simbol național portughez tot așa cum Napoleon este un simbol al Franței, Cristofor Columb un simbol al Spaniei, the Beatles un simbol al Marii Britanii sau Rambo un simbol al Americii. Există copii în Portugalia care, încă de la naștere, sunt botezați de tații lor ca suporteri ai Benficăi. Deci nu se poate concepe o noțiune mai dragă spiritului portughez decât iubirea față de Benfica. Echipa poartă numele cartierului omonim, unde se află și Estádio da Luz și, prin tradiție, este considerată un club de stânga, al oamenilor săraci, din Lisabona. Un club muncitoresc, de cartier. Un fel de Rapid, la scara Bucureștiului. De altfel, cartierul Benfica din Lisabona vota cel mai adesea Partidul Comunist.

            Și, sub aceste auspicii, după meciul Benfica-Dinamo de la Lisabona, sosește la ambasadă o scrisoare cu antetul clubului, prin care ni se solicita, în vederea meciului-retur de peste două săptămâni, eliberarea unor vize românești pentru vreo trei dintre fotbaliștii săi necomunitari: un jucător african, unul marocan și unul rus. Portughezii, sau comunitarii, n-aveau nevoie de vize. Bineînțeles, am dat drumul imediat solicitării la București, subliniind urgența acordării lor, având în vedere data returului cu Dinamo. Dar m-am gândit să mă distrez și eu puțin și i-am telefonat colegului meu, ambasadorul portughez de la București, i-am povestit despre cererea de viză a clubului Benfica pentru cei trei fotbaliști ai săi și l-am întrebat cine-mi ”certifică” mie în Portugalia pe Benfica Lisabona. A tăcut o clipă derutat.

            -Cum cine-ți ”certifică” pe Benfica? m-a întrebat el îngrijorat. Păi, toată lumea cunoaște Benfica în Portugalia. Nu e nevoie să ți-o ”certifice” nimeni.

            -Dar, dacă de la București mă-ntreabă cineva ce-i cu Benfica și în ce context cer vize pentru jucători din diferite țări? am insistat. Eu ce le spun? Ce hârtie oficială și de la cine pot eu trimite în sprijinul cererilor de vize?

            Conversația noastră telefonică s-a încheiat curând. În sinea mea, zâmbeam gândindu-mă cât timp va trece până când ambasadorul portughez mă va chema înapoi ca să fie sigur. Nu a trecut mai mult de o oră.

            -Auzi, a început el preocupat, eu sper că tu ai glumit înainte când vorbeai de cine-ți ”certifică” ție pe Benfica. Păi, Benfica este…

            Pe scurt, a tras un semn de egalitate indisputabil între Benfica și Portugalia. A contesta legitimitatea clubului Benfica era ca și cum ai fi contestat existența însăși a Portugaliei. Mi-a luat ceva timp să-l liniștesc că nu voi pretinde nimănui ”certificarea” clubului Benfica și că cererile pentru vizele celor trei jucători străini erau deja la București. La finalul discuției noastre, a adăugat nu foarte confortabil:

            -Știi, poate că și la noi unii exagerează cu ”certificările” astea uneori. Trebuie să știi unde să te oprești. Eu am apreciat gluma ta, dar sper că totul va decurge normal în privința vizelor. Și de asemenea că relațiile ambasadei tale cu banca s-au rezolvat. În fine, o așteptăm aici pe Benfica săptămâna viitoare.

            -Și eu aștept meciul-retur, i-am spus. Un avantaj de un gol se poate recupera oricând în Cupa Campionilor.

            Din păcate, Dinamo nu s-a calificat. Scorul a fost 0-0 la București, așa încât Benfica a mers mai departe datorită golului marcat la Lisabona. Iar în privința relațiilor noastre cu banca doritoare de ”certificări” lucrurile s-au rezolvat în sensul că, o dată omologate semnătura mea și semnătura contabilei, ne-am adresat printr-o scrisoare conducerii filialei bancare în care comunicam sec faptul că dorim închiderea contului Ambasadei României și transferarea lui la o altă bancă, pe care o contactasem anterior.

Post-ul Despre „certificări” apare prima dată în Literatura de azi.

            „Liceul Zoia” avea mai multe terenuri de baschet în curtea din spatele clădirii, pe care, în recreații, se încingeau partide scurte, dar extrem de intense de fotbal. Cum se auzea clopoțelul sunând, băieții năvăleau afară pe toate ușile spre curtea din spate a liceului, formau rapid două echipe și încingeau partide înverșunate, a căror menire era să asigure cel puțin un gol marcat până la clopoțelul de revenire în clase. Mingile zburau în toate direcțiile, se loveau de zid, se loveau de gardul ce înconjura terenul, se loveau de stâlpii construcțiilor ce susțineau cele două coșuri de baschet. Bine era dacă apucai liber orice alt teren în afara celui care era situat în colțul cel mai îndepărtat al curții liceului pentru că doar acela avea două ziduri – înalte, ce-i drept – către clădirile și grădinile adiacente instituției de învățământ. Dacă mingea era trimisă, în efervescența jocului, peste unul din cele două garduri, îi revenea celui care o trimisese obligația de a o recupera. Aceasta însemna că respectivului elev i se ținea scara cu două mâini, era împins în sus până ajungea în vârful zidului, acolo stătea o clipă călare pe zid, evaluând pe unde era mai ușor de sărit în cealaltă parte, și apoi dispărea în curtea învecinată. După o clipă apărea și mingea, aruncată înapoi și nimeni nu se mai sinchisea de revenirea nefericitului. Acesta se descurca așa cum știa mai bine pentru a se întoarce în curtea școlii. Unii se prindeau cu mâinile de marginea superioară a zidului și-și dădeau drumul în curtea școlii. Alții, mai temători, preferau să iasă în stradă, să ocolească tot cartierul și să revină în școală pe poarta mare, cu consecința că erau notați de portarul școlii și dați pe bilet la dirigintă.

            Unul dintre ziduri era mai avantajos decât celălalt, fiindcă de partea cealaltă stăteau familii, care se obișnuiseră, pe parcursul anilor, cu mingile ce cădeau în curtea lor și-i lăsau pe copii să le recupereze așa cum se pricepeau. Dar dincolo de celălalt zid erau ambasade, pe strada Dumbrava Roșie, una lângă alta și mingea nu avea cum cădea decât în curtea uneia dintre ele. Ăsta a fost norocul meu, între ghilimele, să dau, în focul luptei de pe teren, mingea peste zidul cu ambasadele. Am fost ajutat să ajung în vârful lui, de unde am văzut că puteam ajunge jos  relativ ușor, folosindu-mă de un copac și de o scară proptită de trunchiul lui și deci puteam urca înapoi la fel de ușor pentru a reveni în curtea școlii. Mingea era și ea în raza vizuală, așa încât totul a fost nesperat de simplu. Am luat mingea, am aruncat-o peste gard și mă pregăteam să urc pe scară, apoi să trec pe trunchiul copacului și să sar gardul înapoi „acasă”.

            Dar în acel moment, când totul părea să se rezolve mai lesne decât mă așteptam, a apărut de după colțul ambasadei un fel de creatură a cavernelor, un tip nervos și cu ochii ieșindu-i din orbite, care m-a tras jos de pe scară apucându-mă de haine și a pornit să mă lovească ba cu palmele, ba cu picioarele pe unde apuca și să mă înjure pe românește cu mult năduf. Auzeam din când în când „Aici e o ambasadă… boule… tâmpitule… măgarule… -ți mă-ta azi și mâine. Ce, vrei să-mi pierd eu pâinea din cauza ta?” M-a apucat de gulerul hainei de la uniformă și a început să mă tragă efectiv pe alee până la poarta de la intrare, pe care m-a expulzat din grădina ambasadei cu un picior ce m-a trimis direct pe carosabil. „Și, dacă te mai prind o dată, te omor”, mi-a strigat el scuipând în urma mea.

            Am pornit pe stradă să dau ocol cartierului și să ajung la intrarea principală a școlii. Aici, bineînțeles că portarul m-a notat că veneam din oraș în timpul orelor de studiu și, până la terminarea lor, mă și dăduse dirigintei pe bilet. Profesorii au știut toți de pățania mea, fiindcă, desigur, am întârziat la ora următoare și a trebuit să explic ce anume mi se întâmplase. Am povestit și de bărbatul care mă lovise cu palmele și picioarele și mă înjurase, dar nimeni din școală n-a părut impresionat de pățania mea. Au pus totul pe seama furiei de a juca fotbal în fiecare clipă a existenței noastre.

            Mi-a trebuit mult timp până să-mi fac curaj să mă duc din nou pe strada Dumbrava Roșie să văd în curtea cărei ambasade îndurasem sancțiunea pentru recuperarea mingii. Mi-a trebuit o vreme până să mă hotărăsc dacă era o clădire sau cealaltă. Două ambasade semănau între ele ca două picături de apă. În emoția momentului respectiv nu reținusem detalii asupra locului patimilor mele. Dar l-am văzut pe omul cavernelor trecând prin curte și mi-am dat seama care era ambasada „mea” – lângă poartă scria „Ambasada Regatului Thailanda în România”. Omul cavernelor, un om de serviciu obișnuit, angajat român al ambasadei, m-a privit absent peste gardul din fier forjat; era clar că nu mă recunoaște. Aș fi vrut să-l înjur și eu și să-l scuip cu poftă, dar m-am abținut.

            Ironia sorții a fost că, mai târziu, am ajuns de trei ori la Bangkok și de fiecare dată mi-a plăcut mai mult decât data precedentă. Thailanda mi-a devenit o țară dragă sufletului, pentru că, într-un fel, mi-a oferit primul context în care m-am întâlnit cu diplomația.

            Iar, pentru cei aproape treizeci de ani pe care i-am petrecut în această complexă îndeletnicire, am rămas cu câteva lecții amare desprinse din acel început naiv. Unu: să te apropii de străinătate cu mefiență și rezervă, pentru că nimeni nu-ți vrea binele și loviturile îți pot veni de unde nici nu te aștepți; doi: să nu te crezi niciodată în siguranță înainte să apuci să ajungi pe creasta zidului; trei: ferească Dumnezeu de propriii tăi concetățeni aflați în slujba unei puteri străine. De la aceia trebuie să te aștepți la cele mai dure lovituri.

            În rest, experiența mi-a dovedit că totul e rutină și se învață pe parcursul timpului.

Post-ul Prima mea întâlnire cu mediul diplomatic apare prima dată în Literatura de azi.