Gabriel GafițaCele ce urmează s-au petrecut în UK pe la începutul anilor ‘90 și au fost pentru mine ca un îndrumar pentru ce NU trebuie să facă un ambasador aflat la post.
A sosit la Londra un nou ambasador din țara X, un stat important al Uniunii Europene, într-o vreme când și UK era un membru important al acestei Uniuni. Ambasadorul și soția sa au venit până la Londra cu mașina proprie, între altele pentru a putea transporta cu ei și câinele familiei, un St. Bernard mare și frumos. Dar legislația britanică era foarte strictă în privința importului de animale, inclusiv al animalelor de companie. Țara fiind o insulă și existând temerea majoră că animalele venite de pe continent puteau răspândi boli care apoi să cuprindă întreg teritoriul, legea prevedea o carantină de șase luni pentru toate animalele care urmau să primească dreptul de intrare. În consecință, chiar și frumosul câine St. Bernard a trebuit lăsat în carantină la Dover pentru șase luni, spre disperarea familiei ambasadorului din țara X, care îl considera ca pe un membru al familiei. Probabil și spre disperarea câinelui, care se vedea dintr-odată separat brutal de părinții lui, fără să înțeleagă din ce motiv.
Ambasadorul și soția sa au ajuns deci singuri la Londra, preocupați de soarta câinelui, de simțămintele lui, de șocul psihic pe care avea să-l sufere. În primul weekend au plecat înapoi la Dover pentru a-l vedea și a petrece ziua împreună. Câinele s-a bucurat din cale-afară când s-a reunit cu ei, dar a început să plângă, să scâncească și să se zbată ca turbat pentru a scăpa din cușcă în momentul când i-a văzut plecând. La fel, ambasadorul și soția sa au revenit la Londra plângând amarnic soarta câinelui părăsit din nou de ei. Probabil că personalul unității de carantină a avut mult de lucru încercând să liniștească acel câine mare, puternic și cu toate sentimentele răscolite de vizita părinților. (În limba engleză, stăpânii de animale de companie sunt parents chiar și în cazul unui câine.)
În weekendul următor, ambasadorul și soția au revenit la Dover. Scena s-a repetat întocmai și personalul i-a rugat să nu mai vină atât de des ca să nu producă o agitație nesănătoasă câinelui. Cei doi au luptat cu ei înșiși încercând să împace dragostea de St. Bernard cu nevoia de a nu-i răscoli sentimentele cu cruzime. Cele șase luni trebuiau petrecute de câine în carantină și nimeni nu avea ce face pentru a le scurta. Se duceau totuși în anumite weekenduri la Dover, când dorul de St. Bernard îi copleșea și când se gândeau că și acesta probabil că suferea din cale-afară nevăzându-i.
Totul până într-o zi, pe la mijlocul intervalului, adică după vreo trei luni, când, ajungând la unitatea de carantină de la Dover, n-au mai găsit câinele acolo. Au întrebat îngrijorați unde era acesta și un îngrijitor le-a spus că murise în timpul săptămânii și că, neputând fi păstrat la frigider până în weekend, fusese incinerat. S-au interesat la conducerea unității de carantină, unde informația le-a fost confirmată. Enervat la culme, ambasadorul a întrebat pe un ton ferm de ce nu fusese informat despre moartea câinelui, ca să vină de la Londra. Și care fusese cauza morții, câinele fiind perfect sănătos și cu toate analizele și vaccinurile făcute la plecarea din țara X. Probabil că lucrătorul administrativ i-a dat un răspuns nesatisfăcător, ceva în genul că, și dacă ar fi venit, tot nu putea scoate câinele din carantină, fie mort, fie bolnav, așa că unitatea procedase conform regulamentului și incinerase cadavrului câinelui. Oricum, frigider atât de mare cât pentru un St. Bernard tot nu aveau la Dover.
Ambasadorul și soția sa au revenit la Londra devastați de durere. Era ca și cum ar fi avut un copil internat în spital, despre care aflau că murise înainte de venirea lor și că fusese deja înmormântat. Nimeni nu-i anunțase de moartea câinelui, nimeni nu-i informase dacă acesta suferise dintr-o cauză anume, nimeni nu le spusese dacă era sindromul abandonului definitiv, care putea termina un animal obișnuit să trăiască într-o casă, împreună cu familia sa.
Sub imperiul emoției și al frustrării, ambasadorul a convocat o conferință de presă la ambasadă, în care a relatat cazul câinelui său internat în carantină la intrarea în UK, a evocat tratamentul rece și nepăsător al personalului responsabil de la Dover și a criticat în termeni foarte categorici legislația britanică în materie de import de animale, arătând că ea nu afecta importul de oi, vaci sau porci de pe continent, care nu erau ținute șase luni în carantină, ci mai ales animalele de companie, care oricum erau sănătoase pentru că trăiau în familii unde primeau toată îngrijirea medicală. În timpul carantinei de șase luni, care se dovedea complet inumană, căci un animal de companie nu rezistă singur atâta timp, aceste ființe fragile și dependente de stăpânii lor se îmbolnăveau și mureau nu din cauze naturale, ci în urma izolării și a ruperii legăturilor de familie. În încheiere, ambasadorul a cerut în mod public revizuirea legislației britanice referitoare la importul de animale, pentru ca situații precum cea petrecută cu câinele lui să nu se mai repete.
Și de aici a început prăpădul. Un ziar după altul l-au atacat cu violență pe ambasador pentru faptul că-și permitea să critice legislația britanică la sosirea sa în UK, ceea ce era total contrar practicilor diplomatice. Reprezentantul diplomatic al unei țări străine, spuneau ziarele, nu are voie să comenteze, cu atât mai puțin să critice legislația țării unde a fost acreditat, fiindcă gestul său echivala cu o ingerință nepermisă în treburile interne ale țării-gazdă. Gestul său era interpretat ca o dovadă de insuportabilă aroganță în momentul când cerea Marii Britanii să-și modifice legislația. Episodul personal al ambasadorului nu interesa pe nimeni, domeniul reglementat de legislație nici atât. Important era că ambasadorul își permisese să comenteze o lege din UK, și anume în mod public. Au fost chiar ziare care au cerut să fie declarat persona non grata și expulzat din țară.
Când campania împotriva bietului ambasador se amplificase exponențial, atingând cote superlative de vehemență, într-o zi a apărut pe prima pagină din The Times un scurt articol de fond care a pus lucrurile la punct. Într-adevăr, spunea articolul, ambasadorul greșise profund criticând legislația britanică în materie de import de animale. Un diplomat străin categoric nu are voie să comenteze legislația din țara în care este acreditat. Ce-i drept, spunea articolul, ambasadorul făcuse aceste comentarii negative după ce propriul său câine murise în perioada carantinei. Dar, lăsând la o parte cazul în speță al ambasadorului și episodul său particular, trebuia recunoscut că legislația britanică în materie de import de animale era învechită, exagerată și deci profund inumană în raport cu animalele, care nu suportau o carantină atât de lungă. Drept urmare, se impunea o revizuire neîntârziată a acestei legislații.
În felul acesta, lucrurile erau repuse pe făgașul lor normal: campania împotriva ambasadorului a încetat, diplomatul a înțeles unde anume își depășise atribuțiile, i se dădea dreptate în sensul că legea era inumană și trebuia schimbată, dar această schimbare era cerută de un ziar britanic, nu de un diplomat străin.
À bon entendeur, salut!
