Gabriel GafițaEra sâmbătă după-amiază, eram la Montréal și umblam agale pe rue Ste Catherine, principala arteră comercială din centru, când deodată primesc un telefon neașteptat. Era de la Pompiliu Mleșniță, consilierul economic al Consulatului General al României din Toronto.
-Bună ziua, domnule ambasador, sunteți acasă?
-Nu, sunt la Montréal.
Eram atât de intrigat de întrebarea lui încât nici n-am apucat să reacționez.
-Și ajungeți astăzi înapoi la Ottawa?
-Da, ajung, dar mai pe seară.
-Bine, atunci pot să vă deranjez la Ottawa în seara asta?
-Dar ce s-a întâmplat? am apucat să-ntreb.
-E ceva ce trebuie să discut cu dumneavoastră.
-Nu-mi puteți spune așa, măcar sumar, la telefon?
-Nu. Nu pot să vă spun decât între patru ochi.
-E ceva grav?
-Destul de grav.
-Bineînțeles, am spus. Atunci veniți la Ottawa.
-Dar vă rog, a insistat Pompiliu Mleșniță, nu vorbiți cu Doru înainte să ne vedem.
Doru era consulul general de la Toronto, șeful lui, cum ar veni. I-am promis că nu-l voi căuta pe Doru.
De la Toronto până la Ottawa sunt vreo 450 de kilometri. De la Montréal sunt numai vreo 200. Plecând imediat spre Ottawa, am ajuns la ambasadă cu două ore bune înaintea lui Pompiliu și am început să-l aștept privind nerăbdător pe geam. Mă gândeam și-mi făceam tot felul de scenarii în minte în legătură cu ce anume se putuse întâmpla atât de grav încât să nu pot vorbi nici măcar cu Doru, consulul general de la Toronto și prietenul meu încă de la București.
În fine, Pompiliu Mleșniță a ajuns pe la ora 20.00. Era obosit de drumul lung și avea o figură cam răvășită și îngrijorată. Ne-am închis în biroul meu și și-a început povestirea imediat.
*
Cu o seară înainte, vineri, avusese doi oaspeți la masă. Erau doi delegați din țară, care veniseră din partea Ministerului Economiei și Comerțului, centrala lui, pentru discuții la Toronto. Pe la ora 23.00 masa a luat sfârșit, iar Pompiliu a plecat să-i ducă la hotel cu mașina de serviciu a Consulatului. La întoarcere, fiind singur, a hotărât s-o ia pe niște străduțe mai lăturalnice, pe care le cunoștea, pentru a evita aglomerația și agitația marilor artere din centru vinerea seara, la început de weekend. La un moment dat, ajuns la o intersecție în care-i apărea un sens interzis în față, a oprit scurt pentru a se orienta dacă s-o ia la dreapta sau la stânga. În acea frântură de secundă, a apărut o femeie din umbra unui zid și s-a apropiat de mașina lui pe partea dinspre portiera șoferului. Cum geamul era coborât, s-a rezemat cu coatele de geam și l-a întrebat:
–Would you like having fun?
Dar, înainte de a apuca el să scoată vreun cuvânt, i-au sărit în fața mașinii doi bărbați ascunși pe partea cealaltă a străzii, au făcut fotografii cu femeia proptită de portiera lui, au scos toți trei legitimațiile de polițiști, l-au acuzat de solicitarea favorurilor unei prostituate și i-au redactat pe loc o citație la tribunal pentru peste vreo trei luni, avertizându-l că neprezentarea în fața justiției va duce la arestarea lui.
-Aici suntem, domnule ambasador, a încheiat Pompiliu Mleșniță epuizat probabil de rememorarea scenei pentru a suta oară. Deci ori merg la proces, ori trebuie să plec. Altă soluție nu există.
-Iar la proces nu știu ce șanse aveți, am spus eu, fiindcă ei erau trei și vor depune toți mărturie în același sens, iar dumneavoastră erați singur.
-Exact. N-am nici o șansă la proces, a rostit Pompiliu dezarmat.
I-am cerut să văd și eu citația. Mi-am făcut mai multe còpii după ea. Cu cât o citeam mai în amănunțime, cu atât aveam impresia că ceva nu era în regulă.
-Deci femeia nu era prostituată, ci ofițer de poliție, pentru că s-a legitimat ca polițistă, am spus într-un târziu.
-Da, femeia era polițistă, clar, mi-a confirmat Pompiliu. La fel ca și ceilalți doi. Ea mergea la înaintare, ei veneau în urma ei, că, pasămite, au surprins discuția cu prostituata.
-Dar ea cum a justificat că oprește o mașină cu numere diplomatice ca să facă propuneri indecente conducătorului acesteia?
-Toți trei au zis că eu am oprit și că am apăsat de câteva ori pe frână. Iar semnalul repetat din farurile de frână cică e modul de a agăța prostituatele.
-Și dumneata ai apăsat de mai multe ori pe frână?
-Nu mai știu. Știu doar că am apăsat pe frână când am oprit ca să mă lămuresc încotro s-o iau fiindcă aveam acel sens interzis în față.
-Iar ei, adică bărbații, au venit din fața dumitale?
-Da.
-Atunci probabil că n-au avut cum filma că ai apăsat pe frână de mai multe ori ca să poată spune că ai făcut semnalul cunoscut cu luminile din spate.
-Nu, asta în nici un caz.
-Dar, domnule consilier, am insistat, în acel scurt răstimp în care ai fost singur cu polițista, până să apară cei doi bărbați, i-ai spus ceva obscen, ai pronunțat cuvinte cu înțelesuri sexuale, i-ai răspuns la provocare?
-Nu, domnule ambasador. Când ea a spus ”Would you like having fun?”, am întrebat-o ”How?” Nimic mai rău de atât. Nu-mi dădeam seama ce avea în vedere. Și pe urmă au apărut și ceilalți doi și n-am mai vorbit nimic.
-Gândește-te bine, i-am spus, pentru că ea precis a înregistrat convorbirea voastră.
-Știu și sunt conștient de asta. Dar vă asigur că n-a fost nici un moment mai mult de atât.
-N-ai încercat s-o atingi, n-ai invitat-o în mașină, nu i-ai spus nici un cuvânt ambiguu?
-Nu.
-Acasă ai spus ce ai pățit?
-Nu. Soția încă nu știe ce mi s-a-ntâmplat. Dar o să trebuiască să-i spun, mai ales dacă va fi cazul să plecăm pe repede-înainte. Nici lui Doru nu i-am spus încă și de aceea v-am rugat să nu vorbiți cu el nici dumneavoastră. O să-i spun eu, dar la momentul potrivit.
L-am întrebat dacă urma să informeze el Ministerul Economiei și Comerțului asupra acelui incident, sau prefera s-o fac și eu, ca ambasador. Dar, în acest caz, trebuia să informez și Ministerul de Externe. Și să mă adresez celor doi miniștri. Era de acord să procedăm în acest fel? Era. Cazul nu putea fi ținut secret. Pompiliu avea deplină încredere în maniera în care voi acționa și, cunoscându-mă și direct și din spusele lui Doru, era convins că o voi face în interesul lui. L-am sfătuit să se consulte totuși cu un avocat canadian pentru că mie citația Poliției de Moravuri din Toronto mi se părea extrem de discutabilă.
Pe la ora 22.00 Pompiliu Mleșniță a dorit să plece către casă.
-Unde să pleci alți 450 de kilometri? l-am întrebat. Mai ales la ora asta. Rămâi peste noapte la ambasadă și pleci la Toronto mâine în zori.
Dar omul era ferm hotărât să plece în aceeași seară, ca să ajungă acasă până în zori. Cu greu l-am convins să ia cu el măcar un sandvici, ca să aibă ce ronțăi la drum.
-Și soției ce i-ai spus, că de ce pleci dintr-o dată, așa, la Ottawa, dus-întors? l-am întrebat conducându-l la mașină.
-I-am spus o balivernă. Că trebuie să trimit ceva urgent prin cifru. Nu sunt convins că m-a crezut. Dar va trebui să recunosc adevărul în curând și atunci se lămurește totul.
Recunosc că în noaptea de sâmbătă spre duminică n-am dormit prea mult, frământat fiind de povestea lui Pompiliu. Cred că eram preocupat în același timp să știu că a ajuns cu bine la Toronto și că n-a adormit la volan pe drum. A doua zi a fost o duminică liniștită, de la Toronto nu am aflat nimic dramatic, iar pe la prânz m-a sunat Pompiliu să-mi spună că a ajuns cu bine și să-mi mulțumească din toată inima. Recunosc că m-a sunat și consulul general Doru și m-a întrebat direct:
-Ce-a căutat Pompiliu la tine așa, pe nepusă masă?
-Ei, a avut și el o problemă și a vrut s-o discute cu mine.
-Ce problemă?
-Lasă că o să-ți spună el, când o să fie pregătit s-o facă.
Toată duminica am lucrat la o notă verbală către Protocolul canadian pe marginea episodului de la Toronto. Am scris și am șters de mai multe ori și iar am scris ca să formulez mai clar până când mi s-a părut că nota mea verbală este destul de convingătoare. Am atașat la ea o fotocopie după citația pe care o primise Pompiliu Mleșniță. Am avut trei argumente esențiale cu care combăteam veridicitatea citației de la poliție:
- Se spunea că Pompiliu solicitase serviciile unei prostituate, afirmație inexactă, căci așa-zisa prostituată era în realitate ofițer de poliție din Toronto, care se legitimase ca atare.
- Nu diplomatul român inițiase conversația cu femeia-ofițer care poza în prostituată, ci aceasta se dusese la mașina lui în momentul când mașina se oprise. Femeia-ofițer văzuse fără îndoială că mașina avea plăcuțe de înregistrare diplomatice și cu toate acestea i-a înscenat incidentul, ceea ce contravenea tratamentului special la care avea dreptul conducătorul unei mașini de serviciu a unui oficiu diplomatic.
- Diplomatul român nu a semnalizat cu luminile de frână, ci a oprit în fața unui semn de sens interzis, neștiind în ce direcție să-și continue drumul. El nu a folosit un limbaj indecent, nu a invitat femeia în mașină, nu a atins-o, pe scurt nu a făcut nici un demers de felul celor legate de acostarea unei prostituate.
În final, dezaprobam procedeul poliției din Toronto față de diplomatul Consulatului General al României, provocarea ce-i fusese înscenată și citarea lui în justiție, fapte incompatibile cu statutul lui diplomatic și cu Convenția de la Viena din 1961, ce reglementa relațiile diplomatice dintre state.
Luni dimineața, la prima oră, l-am sunat pe directorul de Protocol al Ministerului Afacerilor Externe și Comerțului Internațional de la Ottawa și i-am cerut o întrevedere de urgență. M-a primit. Eram în relații foarte amicale și puteam discuta orice cu el.
I-am descris întâmplarea de la Toronto, i-am dat nota verbală a ambasadei noastre și citația primită de Pompiliu și i-am cerut sfatul, recunoscând că abia după discuția cu el aveam să informez autoritățile române. Din păcate, l-am pus într-o situație foarte stânjenitoare, pentru că poliția din Toronto încă nu informase Protocolul canadian despre cele petrecute, cum se proceda de obicei și, până una-alta, bietul om trebuia să primească protestul meu (civilizat) la adresa poliției canadiene, ceea ce nu-i era deloc plăcut. M-a întrebat ce intenție avea Pompiliu: să meargă la proces sau nu? Am spus că decizia o va lua centrala Ministerului Economiei și Comerțului, dar că eu aveam câteva întrebări de pus:
-În Canada, prostituția e ilegală?
Nu era.
-Atunci, presupunând că Pompiliu chiar ar fi agățat-o pe acea femeie, ce lege încălca el din punctul de vedere al poliției?
–Ambassador, mi-a spus șeful de Protocol cu un zâmbet larg, să zicem că dumneavoastră vreți să agățați o prostituată. Dacă ea stă rezemată de fereastra mașinii și negociați locul, prețul și alte amănunte, asta e ilegal și poliția vă poate aborda, pentru că o faceți în văzul lumii. Dacă însă o invitați pe domnișoară în mașină și toată discuția se poartă fără ca publicul să vadă, atunci sunteți în legalitate. Asta n-a știut diplomatul dumneavoastră.
-Deci, după dumneavoastră, ar fi trebuit s-o invite în mașină? am întrebat.
-Exact.
-Dar cei doi polițiști-bărbați nici nu i-au dat timp, că au și sărit pe el. Iar femeia nu era prostituată, ci ofițer de poliție. Nu vă sună cam a incident provocat, domnule director? Eu așa voi informa acasă, i-am spus în încheiere.
Și așa am și informat. La toate elementele factuale, am adăugat detaliul despre cum se agață în Canada și am atașat citația la proces, solicitând instrucțiuni celor doi miniștri în privința soartei lui Pompiliu Mleșniță: dacă se prezenta la proces, trebuia să renunțe la imunitatea diplomatică, ceea ce prezenta riscul că putea merge la închisoare în cazul când pierdea procesul. Dacă nu se prezenta, trebuia să părăsească teritoriul Canadei înainte de proces și rugam cele două ministere să ne transmită instrucțiuni urgente în acest sens. În al doilea caz, riscul era ca, dacă vreodată în viitor, Pompiliu Mleșniță mai ajungea, chiar și accidental, pe teritoriul canadian, să fie arestat și trimis la închisoare. Însă, pornind de aici, ținea de responsabilitatea lui să nu mai ajungă niciodată în Canada.
Cum era de așteptat, nu am primit nici un răspuns. A trecut o săptămână, apoi încă una și nimeni nu sufla o vorbă de la București. Termenul procesului încă nu era presant, dar nici nu era bine să ajungem în ultima clipă fără o hotărâre luată. Am încercat să sun la ministerul meu, să rog să încerce să obțină un răspuns de la Ministerul Economiei și Comerțului, dar mi s-a spus că nu e treaba MAE să se amestece în problemele de personal ale altor ministere. Am sunat la diferiți factori de răspundere și din Ministerul Economiei și Comerțului, dar acolo parcă vorbeam cu pereții: da, problema fusese adusă în atenția conducerii, dar nu aveau nici un răspuns.
Cândva, după multă vreme, cineva mi-a relatat că a asistat o dată la un dialog extrem de savuros despre cazul nostru între ministrul de externe și ministrul economiei și comerțului înaintea unei ședințe de guvern. Ministrul economiei întreba:
-Dar ce-a făcut, dom’ne, atât de grav, că doar n-a omorât pe nimeni? Și-a încercat și el norocul, ca băieții. Și acum să meargă la tribunal pentru atâta lucru?
-Păi tu n-ai văzut cum se agață în Canada? îi replicase ministrul de externe. Sunt și acolo niște reguli. Doar ți le-a explicat ambasadorul.
Apoi, într-o zi, m-a sunat consulul general de la Toronto cu noutăți în cazul lui Pompiliu Mleșniță. Băiatul lui cel mare, navigând pe internet, găsise o relatare despre tatăl său și faptul că era trimis în judecată. Pompiliu nu mai putea ține povestea sub tăcere. Îi ceruse consulului două zile învoire de la birou ca să-i mărturisească soției lui cele întâmplate în acea zi fatidică de vineri.
-Dar de ce două zile? am întrebat. E atât de mult de povestit? Mie mi-a spus totul în două ore.
-Mă rog, e nevoie și de psihologie, mi-a spus Doru. Chestia e că nevastă-sa a fost voleibalistă la un club și-ți dai seama ce servă are.
-Și atunci în prima zi îl bate, iar a doua zi trebuie să-i treacă rănile? am fabulat eu liber.
După cele două zile, Doru m-a sunat din nou. Totul decursese foarte simplu pentru Pompiliu Mleșniță, mai simplu decât se așteptase. I-a relatat soției în detaliu toate cele întâmplate, iar aceasta a avut o reacție complet neașteptată. L-a înțeles, l-a consolat, l-a reconfortat atât cât a putut, au început să se sfătuiască împreună cum e mai bine de procedat. A ajutat-o și a inspirat-o scandalul Bill Clinton – Monica Lewinski, care făcea ravagii în acele zile în America. Soția lui Pompiliu și-a luat inspirația de la Hillary Clinton și de la poziția ei fermă în favoarea soțului, sintetizată într-o melodie country de prin anii ’50, ”Stand by your man”. Or, soția lui Pompiliu asta și făcea: era alături de soțul ei în lupta lor comună cu scârba aia care voia să le strice casa.
Urmare a deslușirii decisive cu soția, Pompiliu n-a mai stat să aștepte răspunsul Ministerului Economiei și Comerțului, care oricum tot nu venea, ci și-a angajat un avocat canadian și a hotărât să meargă la proces, renunțând la imunitatea diplomatică. De fapt, la semi-imunitatea diplomatică, deoarece consilierii economici, am aflat, aveau doar semi-imunitate diplomatică. Prilej pentru un ziarist din România să se întrebe, într-un articol, la care jumătate a corpului se aplica semi-imunitatea. Între timp, cazul lui Pompiliu se aflase și în țară și articolele apăreau unul după altul. Statul îi trimite în străinătate să promoveze interesele economice ale României și ei aleargă după curve. Cum de nu-i este rușine să-și privească în ochi copiii după ce a fost prins cu pantalonii în vine? Pe scurt, mahalaua românească, o dată declanșată, nu mai putea fi oprită cu nici un chip. Într-o zi, am primit un telefon (neoficial) de la Ministerul Economiei și Comerțului din partea unui director pe care îl cunoșteam și care mi-a comentat cu multă amărăciune cazul lui Pompiliu:
-Cum să se ducă, domnule ambasador, la proces așa, de capul lui? Dacă pierde și trebuie să meargă la închisoare? S-a gândit vreo clipă cu ce noroi aruncă în minister? Vă dați seama cum o să sară presa asupra noastră dacă este condamnat? Articolele astea de acum sunt floare la ureche pe lângă ce va urma atunci.
-De acord, domnule director, i-am răspuns. Dar Pompiliu a cerut instrucțiuni de acasă și nimeni nu i-a transmis nimic. Ministerul s-a dezinteresat de el. Acum de ce să se supere cineva din minister că el a vorbit cu un avocat și avocatul i-a spus că va câștiga la sigur? De aceea a hotărât să meargă la proces.
-Da, dar orișicât, a opinat interlocutorul meu.
Punctul de vedere al avocatului se baza în bună măsură pe obiecțiile pe care și eu le adusesem în nota mea verbală către Protocolul canadian, la care se mai adăugau niște argumente de ordin strict legal și vreo două cazuri de antecedente, pe care intenționa să le invoce. Avocatul a luat legătura cu departamentul juridic al Poliției canadiene; nu știu dacă el a contactat Poliția, sau Poliția pe el. Cred că, finalmente, cei de la Poliție și-au dat seama că ofițerii lor se băgaseră într-o complicație inutilă și că avocarul lui Pompiliu avea un caz solid împotriva lor. Pe scurt, nu știu cine a avut inițiativa, dar au convenit că, la termenul de judecată, Poliția nu se va prezenta, iar Pompiliu va câștiga prin neprezentarea părții adverse și va câștiga pe procedură, nu pe fond, ceea ce asigura Poliției o ieșire onorabilă din proces.
Zis și făcut: la data indicată pe citație din partea Consulatului General al României la Toronto s-a dus, ca membru în public, administratorul misiunii ca să observe desfășurarea procedurilor. Poliția nu s-a prezentat, însă, stupoare, nici avocatul lui Pompiliu. Prin urmare, completul de judecată a amânat sesiunea cu trei luni, până la jumătatea lunii decembrie. L-am sunat de îndată pe Pompiliu.
-De ce nu s-a prezentat avocatul dumitale? l-am întrebat. Puteați câștiga ușor, fiindcă nici Poliția nu s-a prezentat.
-Fix ieri a fost Yom Kippur, mi-a spus Pompiliu calm. Și la evrei e sărbătoare mare. Nimeni n-are voie să muncească.
-Bine, dar n-a putut fi informată instanța înainte, am întrebat eu, ca să amâne înfățișarea cu două zile?
-Nu s-a putut, mi-a explicat Pompiliu. Termenul a fost stabilit de polițiști când m-au oprit pe mine și ei n-au ținut cont atunci că va fi Yom Kippur.
-Dar dumneata știai că nu va merge avocatul la proces?
-Da, știam.
-Și mie de ce nu mi-ai spus?
Pompiliu a tăcut jenat, sau cel puțin așa mi s-a părut.
-Oricum asta nu schimbă datele problemei, a spus el.
Deci toată istoria s-a amânat acum din octombrie până în decembrie. Cu câteva zile înainte de noul termen, directorul de Protocol m-a invitat la minister și mi-a spus confidențial:
-Din partea Poliției mi-au spus că au fost foarte dezamăgiți că partea voastră nu s-a prezentat la termenul din octombrie, așa cum se înțeleseseră, ca să încheie cazul din prima, fără prea multă publicitate.
-A fost în ziua de Yom Kippur, am spus. La următorul termen am verificat și nu mai e nici o sărbătoare. Așa că se va rezolva atunci. Desigur, dacă înțelegerea rămâne în picioare. Adică dacă Poliția nu se prezintă.
-Va rămâne, mi-a spus directorul de Protocol încet. Poliția nu se va prezenta. Însă mi s-a transmis rugămintea lor ca, imediat după proces, diplomatul dumneavoastră să părăsească țara. Trebuie să primească și ei o satisfacție după ce renunță implicit la acuzații.
-Și în cât timp să plece diplomatul nostru? am întrebat.
-Nu știu, a spus directorul de Protocol. Procesul e parcă pe 15 sau 16 decembrie. Să spunem până la sfârșitul anului. Ca să nu începem anul nou cu o restanță în relația noastră, altfel foarte bună. Și Poliția să-și poată încheia bilanțul în timp util. Ce ziceți? Rămânem înțeleși în felul ăsta?
I-am garantat că da, poate conta pe mine. De la ambasadă l-am sunat pe Doru la Consulatul General și i-am transmis rugămintea directorului de Protocol, pentru care garantasem cu cuvântul meu, ca să ia măsurile necesare legate de plecarea familiei Mleșniță înainte de sfârșitul anului. Același lucru l-am comunicat și la ministerul lui Pompiliu, solicitând să i se aprobe cheltuielile referitoare la încheierea mandatului: biletele de avion și bagajul neînsoțit. Apoi am așteptat cu emoție a doua înfățișare la tribunal. Poliția s-a ținut de cuvânt și n-a trimis pe nimeni. Avocatul lui Pompiliu a fost de față de data asta și a insistat pe procedură. Instanța a respins acuzația Poliției absente și astfel Pompiliu a cîștigat procesul. Doru mi-a povestit că acesta a dat o petrecere grandioasă, la care și-a invitat toți prietenii. Era în postura de erou: învinsese sistemul care fusese nedrept cu el. În mod ciudat, mie nu a găsit cu cale să-mi dea nici măcar un telefon după această a doua înfățișare.
În cele două săptămâni până la sfârșitul anului nu am primit nici o veste de la București. L-am sunat din nou pe Doru; eram destul de deranjat de tăcerea lui Pompiliu și nu voiam să-l sun eu primul. Doru era și el destul de confuzat. Spunea că ministerul îi scria acum numai lui Pompiliu, pe adresa lui personală, ca să nu mai treacă mesajul prin Consulatul General, dar că atitudinea lor era aceea că ambasadorul voia să-l trimită acasă cu orice chip, scurtându-i misiunea în Canada cu șase luni, fiindcă Pompiliu făcea cei patru ani la post abia în vara anului următor și că Ministerul Economiei și Comerțului nu voia să se lase presat în politica lui de cadre de ambasadorul abuziv, care se asocia cu autoritățile locale. M-am enervat: oamenii ăștia chiar nu înțelegeau că Pompiliu a câștigat printr-o înțelegere privată și că a scăpat ca prin urechile acului de un scandal major și poate chiar de o condamnare la închisoare? Sau își imaginează că mai stă cineva de vorbă cu el în următoarele șase luni?
Mă rog, într-o zi mi-am călcat pe inimă și l-am sunat pe Pompiliu Mleșniță. L-am întrebat direct și pe un ton care nu admitea contrazicere când e data plecării lui. Mi-a spus că încă nu s-a hotărât, în orice caz după Anul Nou.
-Dar cei de aici au solicitat să plecați înainte sfârșitul anului. De ce ignorați această solicitare?
-Păi fac și eu revelionul la Toronto și plec pe urmă, mi-a spus plictisit Pompiliu.
Față de atâta nepăsare și ignorare a situației de fapt, i-am subliniat:
-Dar plecarea dumitale mi-a fost cerută mie în mod oficial de Ministerul Afacerilor Externe și al Comerțului Internațional de aici, am spus. Îți dai seama în ce situație penibilă ne pui și pe mine, și ambasada?
-Da, domnule ambasador, a rostit cu greu Pompiliu, dar, dacă ajung acasă înainte de Anul Nou, n-am de nici unele pentru revelion.
Am încheiat discuția ca să evit să spun mai mult decât intenționam. Pompiliu Mleșniță și familia sa au petrecut revelionul la Toronto și au plecat a doua zi după Sf. Ion. Bineînțeles, n-a dat nici un telefon să spună că pleacă, nici Doru n-a cunoscut data plecării sale până înainte cu o zi. Atât i-a spus Pompiliu la plecare: că avea și el mândria lui și că acum putea măcar susține că a plecat acasă în anul când misiunea lui la Toronto se încheia oricum.
