Gabriel GafițaLa începutul anilor ’90, sărăcia era încă foarte mare în serviciul exterior din MAE român. Salariile se măriseră imediat după revoluție, dar continuau să fie foarte mici. Față de perioada anterioară, când personalul administrativ își făcea pâine în casă, fiindcă nu-și putea permite să cumpere de la magazin, având cele mai mici salarii dintr-o ambasadă, lucrurile se mai îmbunătățiseră întrucâtva după 1989, dar nu suficient cât să permită ca oamenii să trăiască la un nivel normal. La Londra, de exemplu, se uitau la o diferență de câțiva pennies, luau toast, pâine de prăjit, nu pâine proaspătă, meniul lor zilnic era unul foarte basic. Nici diplomații n-o duceau cu mult mai bine, și ei trebuiau să fie foarte atenți la modul cum cheltuiau banii pe viața de zi cu zi, adică pe mâncare, fără să facă extravaganțe sau excese. Fiind noi la Londra, fiul nostru primea câte o liră sterlină pe zi ca să aibă de autobuz la revenirea de la școală. După o vreme soția mea a aflat că mergea pe jos și economisea lira lui de fiecare zi pentru cauze mai importante, cum ar fi o discotecă, unde avea bani chiar și de o cola.
Locuiam în clădirea de la 1 Belgrave Square, cumpărată de statul român pe vremea când Nicolae Titulescu era ministru de externe, adică pe la sfârșitul anilor ‘30. Cum englezii aveau obiceiul să te-ntrebe imediat unde locuiești, ca să te pună socialmente la locul tău după criteriile lor domiciliare și tu spuneai că locuiești la ”One Belgrave Square”, urma o exclamație de surprindere: ”Oh!”, dar fără alte comentarii. Adresa era extrem de prestigioasă la exterior, dar înăuntrul clădirii eram în România, cu tot ceea ce implică această realitate. Apartamentele erau mici, de câte două camere, delimitate de muncitorii trimiși de statul român cândva, care creaseră dormitoare, băi și bucătării acolo unde nu existaseră înainte, cu aerisiri precare și aglomerație pe culoar. Aceste apartamente nu aveau nici măcar telefoane cu interior, ci se instalase câte un telefon la fiecare etaj și, dacă te suna cineva la telefon, trebuia să vorbești de pe culoar. În fine, dacă ploua mai tare, apa se infiltra prin găurile de pe acoperiș, iar nouă ni se întrerupea curentul și apa curgea înăuntru pe lângă becul de pe culoar. Nu o dată a trebuit să punem o găleată în dreptul becului pentru ca apa care curgea pe acolo să nu se împrăștie peste tot. Exista înainte de 1989 o pasiune în MAE român ca, la ambasadele și locuințele din străinătate, să se pună mochetă groasă în camere și pe coridoare, peste care să vină covoare așa-zis persane, bătute în cuie care treceau prin mochetă și se înfigeau în dușumea, ca să nu se deplaseze covoarele sau ca să nu le fure cineva. O dată, soția mea, exasperată de stratul gros de mochetă pătată, murdară și prăfuită, a luat inițiativa s-o smulgă de una singură și s-o ducă la gunoi, prilej cu care a avut câteva revelații neplăcute, care până atunci îi fuseseră ascunse. Prima a fost că, pe sub mochetă, trăia o colonie vastă de molii care proliferau și care au trebuit stârpite cu cantități mari de chimicale. A doua a fost că mocheta dusă de ea la tomberon nu putea fi aruncată fiindcă era trecută în inventar, iar casările de obiecte de inventar nu se făceau decât cu aprobarea centralei MAE din București, care se primea o singură dată pe an, după o analiză temeinică a Direcției Financiare la toate ambasadele din străinătate. A treia a fost că efortul ei eroic de a smulge acea mochetă mizerabilă s-a soldat cu o luxație de coloană care a însoțit-o pe urmă toată viața. Iar a patra surpriză, singura cât de cât plăcută, a fost că podeaua originală a camerelor, veche de vreo două sute de ani, era intactă pe sub mochetă și avea niște scânduri late și autentice din secolul al XVIII-lea, când fusese construită toată zona Belgrave Square ca locuințe pentru personalul de serviciu de la Buckingham Palace, reședința familiei regale din centrul Londrei, vecină cu piața noastră. Între timp situația imobiliară evoluase și locuințele personalului de serviciu de la palat deveniseră cele mai selecte adrese din capitală. Aici erau găzduite ambasade, locuințe de rocker-i și milionari. De aici și mirarea britanicilor care ne întrebau unde locuim. La 1 Belgrave Square. Mă rog, nu s-ar fi zis.
În primii ani după revoluție, lucrurile au fost un amestec de vechi și nou. Când aveai o lucrare de construcție mai mare de realizat în ambasadă – o zugrăveală, o reparație la pereți sau la instalații, o chestiune de circuite electrice sau de reparație la vreun lift – se trimiteau echipe de muncitori din țară. Pe de o parte era vechea obsesie de pe vremea regimului comunist că, dacă lucrează muncitori locali în clădirile noastre diplomatice, cu siguranță ne plasează microfoane în pereți, ceea ce poate chiar că se întâmpla în acei ani când încă nu era prea clar ce era cu democrația în România, pe de altă parte muncitorii locali n-ar fi lucrat niciodată pe salariul de mizerie pe care România îl plătea propriilor muncitori ca să facă o lucrare în străinătate. Lucrarea costa mult în orice caz: biletele de avion, camionul cu materialele care se trimiteau din țară, diurnele muncitorilor, alte cheltuieli neprevăzute (spitalizare, accidente, alte evenimente greu de anticipat). Dar statul român era pregătit să suporte toate aceste cheltuieli numai ca străinătatea să nu ne afle cumva secretele, iar muncitorii erau bucuroși să meargă la lucru prin ambasade, fiindcă în orice caz erau mai bine plătiți ca în România, salariul le mergea și acasă, iar banii câștigați ”afară” le rămâneau aproape în totalitate. Mai mult, după o vreme, cei care veneau cu echipe de lucru în Anglia, după șase luni, cât dura un șantier, își puteau cumpăra chiar și o mașină. Acum mașină e un fel de-a spune, deoarece oamenii mergeau la cunoscutul Terry, într-o margine a Londrei, un garajist care cumpăra camionete de la Royal Mail sau British Gas, cu câte 350.000-400.000 km la bord, camionete care, după o viață de exploatare intensă de către poștă sau compania de gaze, erau date la reformă. Terry le cumpăra la prețuri de nimic, le dădea o vopsea la exterior ca să nu se mai vadă însemnele lor specifice și le vindea la prețuri ceva mai mari unor interesanți din estul Europei, care le cumpărau pentru transportul de produse agricole fiecare în țara lui. Avantajul acestor mașini era prețul foarte avantajos, faptul că dobândeai o camionetă convenabilă în țara ta pentru transporturi comerciale, dar mai ales era o binecuvântare marca Leyland a acestor vehicule, căci volanul se putea muta de pe dreapta, cum veneau ele din construcție adaptate la traficul din Anglia, pe stânga, pentru a putea fi folosite în Europa, iar această mutare de volan putea fi realizată de orice muncitor român de unul singur, fără ajutorul nimănui, mai ales dacă avea niște minime aptitudini tehnice. Și asemenea aptitudini avea oricine deținuse o Dacie înainte de 1989, pe care o repara duminicile în fața blocului. În plus, în acei ani de început nimeni nu obiecta să fie aduse în țară mașini oricât de vechi din occident, așa că românii se pricepeau de minune la golirea firmelor de vehicule second hand, indiferent de kilometraj. Cine venea la Londra ca membru al unei echipe de muncitori români știa negreșit de Terry și ajungea să cumpere o mașină de la el, cu care, la sfârșitul detașării, căra în România și câte un morman de vechituri din cele culese de pe stradă, unde le aruncau proprietarii lor englezi, iar mașinile salubrității nu apucau încă să le ridice. Din păcate, asta era situația României în acele vremuri: mulți oameni trăiau de pe urma gunoaielor occidentului, culese cu grijă și simț de prevedere de compatrioții noștri care profitau de dreptul de liberă circulație.
Dar să ne întoarcem la echipa noastră de muncitori, cea care a venit la Londra prin 1991 sau 1992 să recondiționeze toate cele trei clădiri ale Ambasadei României: cancelaria și cele două imobile rezidențiale. Erau vreo 15 sau 20 de membri din toate domeniile necesare: zugravi, tapițeri, parchetari, instalatori. Toată echipa a fost cazată în subsolul prestigioasei clădiri din Belgrave Square (”Oh!”), care era foarte încăpător, deoarece acolo erau bucătăria, spălătoria și uscătoria clădirii inițiale, toate considerabil de mari și unde au încăput paturi suprapuse și saltele. Oamenii s-au gospodărit cum au putut, cineva gătea pentru tot grupul, mai greu era cu baia și cu grupul sanitar, însă până la urmă s-au descurcat și au instaurat o atmosferă de tabără sau de armată, care a funcționat pe toată durata șederii lor la Londra.
Acești muncitori nu cumpărau nimic, în afară de câteva alimente foarte spornice. În weekend-uri administratorul ambasadei îi urca într-un microbuz și mergeau pe rând în cele mai ieftine piețe ale Londrei, de unde veneau înapoi cu varză și cartofi, alimentele lor de bază. Când unul voia să fie extravagant, își cumpăra chiar și o bere, dar alcoolul nu a figurat la început pe lista lor de preferințe. Și, totuși, cu timpul a apărut în clădirea din Belgrave Square și vinul artizanal.
Într-o seară am coborât la subsol să duc gunoiul. Observasem de câteva zile că la camera de gunoi era ticsit de sacoșe de plastic pline aruncate pe jos la întâmplare și parcă erau ceva mai puține tomberoane. Dar probabil că așa trebuia să fie, mi-am spus; pe lângă gunoiul nostru, al diplomaților din clădire, se adăuga și gunoiul provenit de la cei douăzeci de muncitori veniți din țară. De fapt, în acel subsol era o societate foarte veselă, consumatoare de alcool, care vorbea tare, râdea și se simțea bine. M-au invitat și pe mine să beau un pahar de vin cu ei în cinstea zilei lui Nea Sandu tapițerul, care împlinise 50 de ani la Londra. (Era și în ambasadă un Sandu, consilierul economic, pe care din acea zi l-am poreclit ”Nea Sandu consileru”.)
N-am avut încotro, m-am oprit să beau un pahar de vin cu ei.
-Vreți alb sau roșu, dom’ consilier?
-Vreau roșu, am răspuns.
Nu era rău deloc. Nu prea îmi explicam proveniența lui, știind că oamenii noștri nu erau cheltuitori. Am întrebat:
-De unde l-ați luat? E foarte natural.
-Păi, sigur că e natural, mi-a spus un muncitor. E vin făcut de noi.
Probabil că au văzut nedumerirea pe fața mea și atunci mi-au explicat. Fuseseră la piață, dar strugurii erau destul de scumpi și atunci au dat peste un irlandez, la fel de șmecher ca și ei, care avea o cantitate mare de struguri storcoșiți pe care nu reușea să-i vândă. Cum românii s-au arătat interesați, le-a vândut toată cantitatea la nivel de 10 pennies o lădiță. Aproape gratis. În felul acesta irlandezul a scăpat de marfă, iar românii s-au ales cu struguri ieftini. Reveniți în Belgrave Square au dat strugurii prin mașina de tocat carne și au pus mustul la fermentat. Așa au făcut vin alb și roșu.
-Și de unde ați avut butoaie? am întrebat.
-Păi, n-am avut butoai. În tomberoani.
Mi s-a oprit vinul în gât. Am mai făcut o tentativă.
-Ați cumpărat tomberoane noi?
-Ei, cum să cumpărăm tomberoani noi, dom’ consilier? mi-a explicat un muncitor. Alea e scumpi. Opt pounds unul. Păi de undi atâția bani? Nu, noi le-am luat pe ăștea de la ambasadă, le-am spălat bine, le-am dezinfectat și am făcut vinul în ele. Vrem să ne ducem în astă seară să-l invităm și pe dom’ ambasador și doamna. Să guste din vinul nostru și să ciocnească și dumnealor cu Nea Sandu de ziua lui.
Deci nu degeaba mi se păruse mie că se împuținaseră tomberoanele în camera de gunoaie. Noi eram zece familii diplomatice în clădire, plus cei douăzeci de muncitori, iar aceștia folosiseră tomberoanele pe post de butoaie de vin. Am înghițit cu greu restul paharului, am refuzat să-mi mai toarne o dată și am pornit spre apartamentul meu. Pe drum m-am întâlnit cu atașatul militar și i-am povestit ce mi se întâmplase. Acesta a izbucnit în râs.
-Dom’ profesor, mi-a spus el plin de haz, ca întotdeauna când voia să mă ironizeze, eu am băut din primul vin făcut de ei în tomberoane. Și eu am înghițit în sec atunci ca și dumneata. Acum băieții-s la a patra recoltă pe pământ britanic. Fiți liniștit. Tomberoanele sunt curate. A fermentat vinul în ele de patru ori. S-a dus și mama germenilor între timp.
Mă gândeam: Chateau du Tombéron. Mis en bouteille au Domaine des Poubelles. Suna frumos. Aproape autentic. Ce puteai spune? Nu-ți mai rămânea decât să faci mișto, ca să nu te îngrozești de realitatea înconjurătoare.
Inegalabila, suprema, eterna și fascinanta Românie.
