Gabriel GafițaÎntr-o capitală sud-americană, oricare din ele, n-are importanță, a apărut într-o zi un miros greu, neobișnuit, apăsător, cu care locuitorii dintr-un anumit cartier al orașului, unde acest miros era mai persistent, nu se mai întâlniseră niciodată. De aceea nici nu știau cărui motiv să-l atribuie, nu știau ce anume putea să-l cauzeze, dar efectele lui erau teribile. Întrucât mirosul persista, au reclamat la poliție prezența lui, iar poliția s-a deplasat la fața locului pentru a stabili adevărul faptelor. Așa s-a constatat că în acea zonă rezidențială singura prăvălie nou deschisă era o unitate de spălat mașini. Un carwash. Dar de unde și până unde să se degaje un miros atât de greu de la un simplu carwash? Acolo doar totul ar fi trebuit să fie pe bază de apă și detergenți. Dar ceea ce a oferit poliției un indiciu neașteptat a fost că, în timp ce ancheta era în curs, pe poarta carwash-ului a intrat un dric, cu tot cu sicriul aferent. Polițiștii s-au mirat de vizită, au pus întrebări și au aflat că acel carwash era specializat în spălarea și curățarea dricurilor, dar s-au mirat că acel dric anume venise cu sicriu în el, nu după ce depusese sicriul la cimitir. Au examinat mai atent tot locul și la un moment dat au descoperit un capac destul de bine ascuns, iar după acel capac au dat peste un cuptor de incinerare. Presați cu întrebările, proprietarii carwash-ului au trebuit să recunoască faptul că nu prestau doar servicii de spălare auto, ci și pe acela de incinerare a unor persoane decedate și o făceau la prețuri infinit mai mici decât acelea practicate de serviciile de stat oficiale sau de unele firme de pompe funebre particulare. Era ca o cooperativă locală, sătească sau de cartier, unde serviciul respectiv se executa fără familie, dricul venea sub pretextul de a fi spălat și, între timp, angajații carwash-ului rezolvau și problema mortului din sicriu. De aici mirosul apăsător în zonă. Era vorba despre carne umană arsă. Atâta tot. Dacă familia voia cenușa, trebuia să trimită cu dricul o urnă sau o cutie și a doua zi îi stătea la dispoziție. Dacă nu, toată cenușa, sau atât cât nu încăpea în urnă se vărsa în gura de canal din carwash, de unde se ducea o dată cu apele reziduale și cele de pe mașini. Se înțelege că partea de incinerare a fost închisă, deoarece funcționa fără autorizație și curând a trebuit să închidă tot garajul, fiindcă numai partea de carwash în acea zonă a capitalei era profund nerentabilă pentru proprietari. Astfel mirosul greu a dispărut, oamenii s-au liniștit, pacea a revenit în mahalaua respectivă.
*
Episodul cu pricina mi-a readus în memorie figurile unor prieteni de-ai mei din București, soț și soție, de cincizeci și ceva de ani, care, după ce unica lor fiică a plecat la studii în străinătate și când le-a devenit limpede că fata nu se va mai întoarce în România, au hotărât ca, pentru simplificarea lucrurilor, după moartea lor, să se incinereze amândoi. Li se părea mai simplu așa decât să aibă amândoi morminte, acestea să fie undeva într-o margine a Bucureștiului, fiind greu de ajuns până acolo și pentru soțul care murea al doilea și pentru fiică, dacă mai venea vreodată pe la București. „Nu vine acum, când încă suntem în viață”, spunea soția prietenului meu. „Ce să mă aștept, să vină la cimitir, după ce murim și eu și taică-său?” Așa că, mai mult de dragul fetei, spuneau ei, hotărâseră să fie incinerați.
Problema era: ce urma să se întâmple cu cenușa? Unde să fie împrăștiată? Cum prietenii mei aveau un apartament de vacanță undeva în provincie, odată el a făcut un tur mare prin zonă cu mașina ca să aleagă „aria de răspândire”, cum o numeau în mod cât se poate de firesc în conversațiile lor. Zona era frumoasă, o zonă de deal chiar înainte de urcușul către platoul Carpaților Orientali. Prietenul meu a mers o bucată bună de drum printr-o pădure minunată, relativ ușor accesibilă, și care se termina la o margine abruptă, dincolo de care venea o prăpastie nu foarte adâncă. Locul i s-a părut deosebit de atrăgător (foarte ofertant, am zice în termenii de acum): urnele cu cenușa lor puteau fi golite în acea prăpastie. Cenușa putea rămâne lipită de stâncile abrupte sau putea ajunge până în vale, dar acolo nu exista niciun pericol să se depună în iarbă și să fie păscută de vacile sau de oile sătenilor, pentru ca prietenii mei să-și petreacă o parte din eternitate în stomacul vreunei vite. Jos, în fundul prăpastiei, erau tufișuri abundente și șansa ca cenușa lor să rămână în pământ, acoperită de aceste plante până în veacul de apoi, era reală și, mai ales, realizabilă. Drept care s-a dus și i-a spus soției lui că a găsit „aria de răspândire” ideală, aproape de locuința lor de vacanță, pe o coastă de munte greu accesibilă, în fine, într-un loc ce i se păruse a fi cel potrivit.
Dar n-a ajuns să-i arate soției sale locul decât după vreo zece ani. De câte ori erau în zonă aveau alte treburi de rezolvat, se luau cu vorba și nu mai treceau pe acolo. După vreo zece ani, făcând o plimbare la munte împreună cu soția și cu fiica și soțul acesteia veniți în vizită la ei, prietenul meu a ținut să le arate „aria de răspândire”, ca să știe fiica unde să le împrăștie cenușa după ce amândoi vor trece în neființă. Fiica și ginerele au găsit ideea cam macabră, dar nu s-au putut opune dorinței tatălui. Soția prietenului meu a spus râzând că măcar acum va vedea și ea unde îi era hărăzit să-și petreacă eternitatea. S-au îndreptat deci către locul respectiv, dar încă de pe drum, pe prietenul meu a început să-l cuprindă îngrijorarea. Vedea în direcția „ariei de răspândire” ridicându-se o mănăstire nouă, care fusese construită între timp, de când nu mai trecuse el pe acolo ca să verifice valabilitatea locului ales cu zece ani în urmă. Mănăstirea se ridica mândră în vale, într-un peisaj dramatic și pitoresc. În timpul drumului prin pădure, prietenului meu a început să-i bată inima cu putere, întrucât îl cuprinseseră premoniții sumbre. Iar, odată ajunși la marginea pădurii și pe buza prăpastiei cunoscute, premonițiile lui s-au adeverit: în fundul văii se înălța mănăstirea și chiar pe locul „ariei de răspândire” se construiseră garajele acesteia și fusese amenajată remiza acoperită pentru pubelele de gunoi.
Prietenul meu mai bine ar fi primit o lovitură de cuțit în inimă. A rămas tăcut, răsuflând greu și pradă unei imense deznădejdi. Să-și petreacă eternitatea pe acoperișul unui garaj sau printre pubelele unei mănăstiri, oricât de sfințit ar fi gunoiul acesteia, devenea inacceptabil pentru el. Începând din acea zi a încercat să transfere fiicei sale responsabilitatea mutării „ariei de răspândire” din România undeva în Marea Mediterană, unde aceasta urma să golească ambele urne cu cenușă. Implicit avea să fie forma ei de a-și lua rămas-bun de la părinți. Desigur că fiica i-a promis orice, numai să-l vadă liniștit.
Mă gândeam că, așa cum stabilise mai nou prietenul meu să-și petreacă eternitatea, amestecat în apele Mediteranei, era oricum preferabil și mai nobil decât să se ducă odată cu apele reziduale sau cu apele murdare de pe mașini prin canalul de scurgere al unui carwash dintr-o suburbie amărâtă a unei capitale sud-americane.
