Pe o plajă, tu aștepți, mai însingurată decât mine, la
locul sinuciderii, la care încă te mai
gândești, tremurând de frică și de frig. Ai avut o tentativă,
n-ai avut destul curaj. Ai eșuat. Nu știi ce mai
aștepți. Timpul secretului morții a trecut, acum trebuie
să-ți regăsești iluziile. Fără să te mai omori
cu firea. Peste un timp,
corăbiile care s-au îndepărtat, vor reveni.

Post-ul Miliarde de gânduri apare prima dată în Literatura de azi.

Valuri, valuri și nimic din ce e stabil, zi și noapte, nu
se oprește aici, unde sunt eu, la ordin,
să-mi încarce bateriile pe malul lacului. Numai moartea se
confundă dintotdeauna cu mine? Ce am, de la
o vreme? „Percep o nouă putere manifestându-se în jurul meu,
care mă ține încordat”… M-aș duce după fragii tăi,
Doamne – s-or fi copt pe aici?
Că se zvârcolește în mine gustul înfricoșătoarei
tale deznădejdi.

Post-ul Mi-a trecut viața apare prima dată în Literatura de azi.

electrice legate la pământ, bine făcute, strigă și mai
tare – ele ne îndreptățesc, pe
mai departe, chinul. Că e la mijloc o denaturare
a simțurilor. Numai atât? Dragi cetățeni! Eu sunt o priză
stricată… Cetățeni care dau din cap,

stau pe bănci: apatici, în curtea plină de cireși
înfloriți – e soare, au ieșit la aer liber, le
place să discute despre diverse
boli. Undeva, din subconștient, din spatele lor,
dintr-o clădire dărăpănată, se aude
cântecul trist al celui care te taie de pe listă, flămând, un
șobolan – care își face curaj, la rândul lui.

Post-ul O denaturare a simțurilor apare prima dată în Literatura de azi.

Adio, gânduri necurate.

Sunt într-o altă zi? Mă spăl pe ochi. Sunt în aceeași
văgăună, blocat? Dacă nu mi-ar
mai funcționa mintea, aș putea să ies, dar m-a paralizat
frica. În definitiv, cine sunt, să
ascult de slăbiciunile mele? De ce nu mă smulg din această
văgăună, să scap? Acum observ că
sunt de jur împrejur numai cărnuri, oase, zgârci, mucoase,
e o văgăună vie, îmbătrânită, mirosul ei
mă reține? Sau sufletului meu nu-i place să fie liber?
Sufletul a dat cu mine de pământ? El
m-a aruncat aici? E deprimant… Aude: iată cum arată schema
funcționării organelor noastre interne. Ce zici, poți
să-ți oprești somnolența? E ceva din
copilărie. Acestea nu sunt scântei electrice? Îmi aduc aminte
acum, mi s-a prezis o mare cădere – în abis.

Ești îngrozit că o să-ți
petreci restul zilelor într-un gol de memorie.

Post-ul Într-o văgăună apare prima dată în Literatura de azi.

după mașina de scris a morții, ce naiba miroase așa? Floarea
albă din curtea Mănăstirii Sihastru? Cheia ei
parfumată… Se împiedică, face un salt uriaș, din deal până
pe spatele țiganului care a tras barca la mal
din Siret, plină cu pești albi, ca foaie de hârtie, falși.
Acum ai merita

să-ți dau la cap! Ești caraghios – nu poți
fi altul decât ești? Poartă-te ca și cum aceste lucruri ar
exista, nu ar fi literatură.
Izbăvește-te de deznădejde. Primește nefericitul care-ți bate
la ușa chiliei. Întoarce-te de unde ai venit, întinde
gâtul, asta e ultima carte citită. Mai bine
du-te și îngroapă mașina de scris.

Post-ul Taie și acest vers apare prima dată în Literatura de azi.

propriei disperări, să nu știi dacă este otrăvitoare. Inițial,
dimineața, lumea a fost sculată
la rugăciune, a luat trenul de la București și
a coborât la Predeal – mare nevoitoare, tu m-ai chemat la
biserică de la miezul nopții… Mă așteptai pe
pragul bisericii, unde creșteau
ciupercile văzând cu ochii și de unde pornea o dâră care
se pierdea în pădure. Dar asta nu e nimic,
mi-ai cerut să deschid și dicționarul de mistere al pădurii –
limfatic, fără iluzii. L-am deschis. De aici

încolo ne-am expus
împreună fondului omenesc de barbarie.

Post-ul Farmecul propriei disperări apare prima dată în Literatura de azi.

„Binecuvântează moștenirea ta, Doamne”.
Sunt venit să aprind o lumânare, îmi dau singur două palme
peste obraji, să-mi alung amarul, sunt scârbit că
altceva nu-mi vine în minte (acum,
când scriu) decât acest dizgrațios corp ceresc imoral. Critic.
Ieșit în cale – adus printre flori la biserică, în
cimitir, în sunetul clopotelor,
pregătit să dispară în promiscuitatea morții noastre
literare.

Post-ul Imoral apare prima dată în Literatura de azi.

Face pași pe alee, înaintea lui au trecut populații
întregi pe aici, unele s-au întors, le-or
fi părând rău, cum îi pare lui rău acum? E aleea care dă în
altă alee, la nesfârșit, amestecându-se
între ele epocile. Dacă aprinzi o lumânare la biserică,
le vezi – lungi firișoare de energie, populații,
unele grupate, singura lor grijă e
că vor fi uitate cu totul de Dumnezeu într-o zi…
Îi clănțăne dinții. Au trecut pe aici toate
plăcerile posibile. Au trecut ca o umbră și ca un vis… A

înviat mortul din mine, își spune. Adevărul
e că primăvara asta nu mai vrea
să încalce regulile. Își amintește: „Nimeni nu plângea. Nu
am văzut lacrimi. Erau arși și goi, unii morți,
alții aproape morți. În jur se auzea doar sunetul orașului
care ardea, o întreagă istorie”… La mijloc e
o întorsătură. Și nu e învrednicit să o dea de gol.
Până la urmă a

fost trimis să-și încerce norocul la balamuc, unde
primăvara vine mai devreme.

Post-ul Predispus la întuneric apare prima dată în Literatura de azi.

unde, cică, „și cuvântul s-a făcut trup” – cum adică?
Sunt copleșit. Până și cel ce vine
după mine este înaintea mea cel puțin cu un pas. Taci,
nu mai vorbi – că de aceea… Nici nu mai gândi!

Îmi întorc ochii de la panoramă, reiau
șirul firului de cerneală lăsat de peniță, drumul se înfundă
prin mlaștini. Fac un nou semn, care va stârni
împotrivire, antipatie, ură,
rescriu, eu îmi sunt cel mai mare dușman. „Taci,
și ieși afară din omul acesta!”

Post-ul Nu mai gândi! apare prima dată în Literatura de azi.

chin. Cât te-am vegheat, te-am rugat să-mi spui dacă
există lumea cealaltă, dar n-am insistat,
nu m-am concentrat, mă temeam să nu-mi răspunzi aiurea. Mă
sufocam, ușor. Nu era aerisire în cameră,
canicula ne-a dat cu capul de pereți anul ăsta, știi bine,
doar ai apucat-o și tu – ce istorie… Ai fost
nefericit, dezamăgit, sacrificat: trei ani de prizonierat în
Siberia, în prima tinerețe, apoi…
„Oamenii întunericului!” Și comunismul, care te-a nenorocit,
acasă, mai bine să nu-ți mai amintesc. Nu
te mai gândi: ținerea de minte te otrăvește – era vocea ta:

va trebui să recuperezi timpul pierdut… În
biserică mi-au dat lacrimile. Te-am auzit încă o dată: „Tu
nu ești al tău… Nici voi! Voi nu sunteți ai voștri…”

Post-ul S-au rostogolit toate apare prima dată în Literatura de azi.