Fără mărinimie, pierdut cu firea în fața Izvorului
lui Eminescu, în Cișmigiu, predispus la întuneric. Bea din
mers o gură mare de apă și-și mai revine, va
produce mai departe o masă critică, bine că nu s-a oprit,
că n-ar mai fi reușit să pună la cale viteza
luminii… Nu se lasă păcălit singur,
se scutură de cenușă: de șapte ani a ars mocnit, acum vrea
totul sau nimic, totul, chiar dacă bâjbâie și nu știe
exact ce și încotro trebuie să o ia, nu contează că-i bate
vântul prin scăfârlie.
Face pași pe alee, înaintea lui au trecut populații
întregi pe aici, unele s-au întors, le-or
fi părând rău, cum îi pare lui rău acum? E aleea care dă în
altă alee, la nesfârșit, amestecându-se
între ele epocile. Dacă aprinzi o lumânare la biserică,
le vezi – lungi firișoare de energie, populații,
unele grupate, singura lor grijă e
că vor fi uitate cu totul de Dumnezeu într-o zi…
Îi clănțăne dinții. Au trecut pe aici toate
plăcerile posibile. Au trecut ca o umbră și ca un vis… A
înviat mortul din mine, își spune. Adevărul
e că primăvara asta nu mai vrea
să încalce regulile. Își amintește: „Nimeni nu plângea. Nu
am văzut lacrimi. Erau arși și goi, unii morți,
alții aproape morți. În jur se auzea doar sunetul orașului
care ardea, o întreagă istorie”… La mijloc e
o întorsătură. Și nu e învrednicit să o dea de gol.
Până la urmă a
fost trimis să-și încerce norocul la balamuc, unde
primăvara vine mai devreme.