Te-ai dus și tu, ai trecut, tată – acum am rămas cu
adevărat singur. Nu te mai pot privi
nici cu ochii minții, e un blocaj: s-au rostogolit toate,
s-au amestecat, s-au înghițit unele pe altele și
s-au revărsat, s-au iubit și s-au urât
într-atât, încât n-au ajuns nicăieri. De fapt, mă întreb
iar: trebuiau să ajungă undeva, anume, la
90 de ani, cu orice preț? Mi-am aruncat și doliul în groapă,
am avut senzația că am rupt și ultima legătură
dintre noi, era pentru tine un
chin. Cât te-am vegheat, te-am rugat să-mi spui dacă
există lumea cealaltă, dar n-am insistat,
nu m-am concentrat, mă temeam să nu-mi răspunzi aiurea. Mă
sufocam, ușor. Nu era aerisire în cameră,
canicula ne-a dat cu capul de pereți anul ăsta, știi bine,
doar ai apucat-o și tu – ce istorie… Ai fost
nefericit, dezamăgit, sacrificat: trei ani de prizonierat în
Siberia, în prima tinerețe, apoi…
„Oamenii întunericului!” Și comunismul, care te-a nenorocit,
acasă, mai bine să nu-ți mai amintesc. Nu
te mai gândi: ținerea de minte te otrăvește – era vocea ta:
va trebui să recuperezi timpul pierdut… În
biserică mi-au dat lacrimile. Te-am auzit încă o dată: „Tu
nu ești al tău… Nici voi! Voi nu sunteți ai voștri…”