Nu mai gândi!

Rânduri, rânduri de copaci cu flori albe,
copaci-versuri, fără sfârșit, ca niște valuri uriașe în
marea de nedescris. Valuri de antipatie,
inspirate, pe care le resimt acut – dintr-un motiv
neștiut. Pe

unde, cică, „și cuvântul s-a făcut trup” – cum adică?
Sunt copleșit. Până și cel ce vine
după mine este înaintea mea cel puțin cu un pas. Taci,
nu mai vorbi – că de aceea… Nici nu mai gândi!

Îmi întorc ochii de la panoramă, reiau
șirul firului de cerneală lăsat de peniță, drumul se înfundă
prin mlaștini. Fac un nou semn, care va stârni
împotrivire, antipatie, ură,
rescriu, eu îmi sunt cel mai mare dușman. „Taci,
și ieși afară din omul acesta!”