– E salon de femei, dar e ora de vizite, poate fi și…

– Dar ce ai tu cu râsetele?!

– Aici nu trebuie să râdă nimeni, tu nu ai citit vechile legende?

– La ce te referi? Mai bine ia și întinde mai bine pătura asta, că ne dă afară dacă zice că face vreunul infecție de la ea.

– Când se distruge lumea, zeii râd până nu le mai rămân decât oasele și sângele. Adică ce nu mai poate fi plămădit în alte forme, adică cum zic doctorii ăștia, anastomoze, grefe…

– Dar de unde știi tu toate astea, fată?! Vezi dacă citești prea mult? Eu ți-am zis că de aia îți ies coșuri pe față!

– Păi, asta-i, că dacă auzi primul râs al celor ce vestesc moartea, ți se duce pielea!

– Fugi de-aci! Ești nebună!

Iulia nu răspunse, dar încercă să tragă în piept mirosul de detergent al albiturilor, sperând că astfel se va simți mai bine. Își puse mănușile albastre pe mâini și luă foaia de observație de la pacientul numărul 18.

– Pe ăsta-l operează azi. N-are voie nici să mănânce, nici să bea. Scrie aici, în fața patului. Vezi, găsește un pix care scrie!

– Da’ de ce ți-ai mai pus mănușile, domnișoară, că doar nu te-apuci să mă schimbi!

– Taci, bunelu’, că nu-ți face bine să vorbești!

– Da’ să râd am voie?! Ei, uite că râd! Și bat și din palme!

– Vai de mine! Oare ce se întâmplă acum?! Al doilea râs înseamnă distrugerea cărnii! Nimeni nu are voie să râdă aici, bunelu’! Aici e camera întunecată a zeilor de sub pământ, aici e iadul! Dar dacă tot ai râs… Ia să folosim noi noul program, noul algoritm… Ia să vedem ce șanse sunt ca operația să reușească, ce șanse sunt ca să apară complicații…

– Iulia, îți depășești atribuțiile!

Doctorul Marinescu stătea în capul ușii și o privea aspru pe infirmieră.

– Eu știu că faci și masterate, și doctorate, dar aici mă doare-n cot de studiile tale! De fapt e ultima ta zi! N-ai voie să vorbești așa cu pacientul!

– Dar știți, domnule doctor, că dacă se mai aude un singur râs, dacă mai râde cineva chiar și o singură dată, vin vestitorii, spionii, o bufniță șchioapă, o bufniță ce e doar o tigvă cu aripi…

– Ei uite că râr eu, chiar acum, măi, nebuno! – zise Marinescu și se sili să-și arate dantura într-un râs de vedetă.

– Vai! Acum nu vor rămâne decât oasele și sângele!

– Gata, m-am săturat! Pregătiți-l pentru operație, trebuie să fiu calm! După aia, mâine, tu ai să beneficiezi de consiliere psihologică! Și mai vedem…

A doua zi, Marinescu a constatat că operația reușise bine, pacientul era stabil, parametrii erau buni, chiar și familia era mulțumită. Deși…

– De ce nu zice nimic, nu ne recunoaște? întrebă fiică-sa.

– Ba da, așa ar trebui!

– Tata! Tata! Ei, bine că măcar trăiește…

Iulia a înțeles de la psiholog că sensibilitatea excesivă e un factor de risc profesional și a fost sfătuită să nu mai considere râsetele ca fenomene malefice. Ba chiar să încerce și ea să râdă puțin, așa cum face acum… și să își noteze imediat ora!

Post-ul Cine a râs? apare prima dată în Literatura de azi.

– Să primească toți Sigiliul Celor Drepți! – îl auzi pe Fray Girolamo.

– Nu se poate! Este păcat! Nu putem imita curajul Mântuitorului, nu ne putem asuma durerea înainte să o simțim! – încercă Ignacio să se împotrivească.

– Ba putem domina aceste locuri întunecate, putem să ne împotrivim căderii!

Fray Girolamo nu mai așteptă răspuns, se duse la călugării meșteri în dulgherit și le spuse să pregătească o cruce de brad, puțin mai mare decât un stat de om.

– Ai grijă, Girolamo, vor trimite un Commissarius Apostolicus ad causas extraordinarias! Ordinul nostru nu se joacă, nu admite așa ceva!

Dar a doua zi primul călugăr deja se așeza în genunchi deasupra crucii, cu mâinile întinse până la capătul stâlpului central. Ceilalți se prefăceau că îl biciuiesc, silindu-se să râdă grosolan. Călugărul murmura:

– Nu mă voi lăsa răpus de durere, nu voi mai avea somn, voi fi drept până la capăt…

– Adică cum, îl întrebă Ignacio pe Girolamo, va primi un semn în carne, sau altceva?

– Nicidecum, răspunse călugărul, semnul va fi subtil, îl vom căpăta cu toții după ce vom face asta!

– Nu-l lăsați să se ridice! – strigă deodată unul dintre indienii Atsinok, ce fuseseră aduși cu forța să asiste la ritual. În spaniola lui stâlcită, încercă să argumenteze: Trebuie să se supună morții! Altfel iernile nu vor mai pleca și vânatul nu se va mai găsi.

Fray Girolamo îl împinse până îl scoase afară din fort. În zilele care urmară toți călugării, înafară de Ignacio, primiră Sigiliul. În aparență asta nu îi schimbă prea mult. Doar că dădeau dovadă de o disciplină exemplară, nimeni nu mai cerea dispensă, nimeni nu mai spunea “nu pot”. Trecu o lună, apoi alta. Iarna nu dădea semne de plecare, deși după calendar ar fi fost timpul. Indienii trebuiau să caute vânatul mai departe, înspre miazăzi. Într-o zi au adus un copil cu piciorul zdrobit. Fusese prins într-o capcană pentru urși instalată de francezi.

– Dacă nu-l vindecați nu vă mai aducem carne, spuse unul din indieni, un bărbat cu fața plină de cicatrice.

– Piciorul trebuie tăiat! Și încă repede! – își dădu cu părerea fray Ignacio după ce ridică mâna de pe fruntea fierbinte a copilului.

– Nu te grăbi, frate, decizia trebuie să îi aparțină lui și numai lui, aproape că strigă fray Girolamo. Vrei să trăieși mai departe fără un picior, copile?!

– Nu înțelege spaniola, zise vânătorul încercând să-i dea copilului vestea proastă în dialectul Atsinok.

Băiatul începu să plângă.

– Nu el hotărăște, ci noi, oameni în toată firea! – tună vocea lui fray Ignacio. Fierbeți apă și ascuțiți cuțitele și barda! – le porunci celor doi novici care asistau la scenă.

– Dar… – începu unul din tinerii călugări.

– Niciun “dar”! – replică fray Girolamo. El alege!

Băiatul muri în aceeași seară. De fapt tot timpul era seară, norii iernii nu mai erau izgoniți de vântul de sud.

– Voi țineți lumea în loc, grăi într-o zi șamanul Atsinok, după ce îi convinsese pe călugări să îl lase înăuntru. Ne-am hotărât să plecăm. Veniți să vă arăt ceva.

Ignacio și Girolamo îl urmară. Merseră doar puțin înafara fortului. Vraciul le arătă optsprezece platforme de lemn, fixate la jumătatea trunchiurilor negre și înghețate.

– Astea sunt mormintele voastre. Când nu veți mai avea mâncare, întindeți-vă pe ele și așteptați.

Ignacio fuge prin zăpada udă, topită deja de soarele palid. I-a lăsat în urmă pe ceilalți călugări, ce refuzaseră să se spovedească, doar se duseseră cu pași mărunți, unul câte unul, spre mormintele indiene din crengi. Respirația îi arde pieptul și se prăbușește în genunchi. Strigă totuși:

– Nu!

Post-ul Sigiliul Celor Drepți apare prima dată în Literatura de azi.

– Pentru ce strici gazonul, măi?!

Vocea bătrânei din fața scării îi străpunse dureros urechile. Ce, ea era „măi”?

– Vezi că chem poliția acuma!

Cum?! Cum să vorbească așa cu ea? Pentru asta muncise toată viața? Și are respect pentru viață, ca gemenii ăia din Popol Vuh, Hunahpu și Xbalanque, doar tocmai ținuse cursul! Dacă e pe aici vreun student? Dacă nu ai respect pentru sânge, pentru viață, te distruge iadul, așa ziceau mayașii, iadul lor, Xibalba! Adică ea tocmai călcase fără pic de respect peste acele picături! Din spate se auzea acum și vocea unui bărbat, care o întreba pe bătrână de ce e așa enervată, cine și ce a făcut?! Și acum sângele semnala prezența ei, obiectele urmau să se răzbune, așa ca în Popol Vuh… Și gardul ăsta, și mașinile…

– Uite aia, mamă, aia care fuge! A stricat gazonul!

Acum moartea o va urmări, va putea ieși de oriunde, și din gardul ăsta de sârmă, și din piroanele astea de pe șantier, vor putea zbura spre ea. Ajunsă în stație, încercă să se șteargă discret de bordură. Discret, să n-o vadă nimeni. Ăștia sunt în stare să dea telefon la 112 pentru orice, pentru te miri ce! Chiar și pentru mai puțin.

– Sărut mâna, doamna profesor!

– Bună ziua, dragă!

– Ce mai faceți? Pot să prezint azi referatul?

– Da, sigur… Puteți să prezentați oricând, nu v-am spus așa?

– Dar despre ce să-l fac? Despre mitologia egipteană?

– Mayașii nu ți se par mai interesanți? Uite, vezi ce frig e în tramvaiul ăsta? Nu seamănă cu încăperea de gheață din Xibalba?

– Ce-i Xibalba?

– Iadul lor, nu v-am spus?

– Și ce se întâmplă acolo?

– Obiectele care au fost martore la desconsiderarea unui simbol puternic al vieții, cum ar fi sângele…aceste obiecte se revoltă, prind viață, îl ucid pe vinovat!

– Un exemplu!

– Uite, dacă eu aș călca pe niște sânge, și l-aș considera mizerie, și m-aș șterge pe tălpi…

Asta este! Pantofii! Se vor răzbuna! Va călca greșit, își va scrânti glezna! Sau fracturi. Sau comoție cerebrală. Sau… De ce se uită ăștia așa la mine?! De ce râd? Dar cum miroase sângele? În cărți zice că „miros specific”, dar eu nu aș putea să-l descriu. Poate doar un autopsier, sau ăștia de la transfuzii…

Studentul îi arată ecranul telefonului, pe care scrisese: „pot să nu mai fac referatul? va dau nota buna la evaluare. la fel si prietenii”

– Da, bine, dragă, bine…

Ar mai rămâne să-i spună ce pantofi frumoși are, s-o întrebe de unde i-a cumpărat și cât a dat pe ei. Dar nu face asta, coboară la prima, salutând-o vag din cap. Se așează pe un scaun și se uită repede la tălpile pantofilor. Perfect curate. Bej, nici măcar cu zgârieturi. Noroc că s-a așezat, că tramvaiul frânează brusc. Cei care râdeau de ea cad claie peste grămadă, astfel încât se vede podeaua tramvaiului, lucioasă, probabil alunecoasă. Se prinde da bara scaunului din față. Este rece, ostilă. Oare pantofii o vor purta până acasă?

Post-ul Revolta obiectelor apare prima dată în Literatura de azi.

– Ce notezi acolo? – îl întrebă Aiko.

– Nu par rămășițe. Par surplus. Unii înoată contra curentului.

– Eu vin aici în fiecare zi în speranța că mi-aș putea găsi copilul. Băieții ăia cu arsuri au mai apucat să spună că se juca aici ultima dată când l-au văzut. Dar tu?

– Fiecare om cu tragedia sa, Aiko. Eu nu vreau să-ți vorbesc despre mine. Nici de ce vin aici, nici ce caut.

– Dar te interesează râul ăsta, apele lui, peștii de cenușă…

– Poate că da.

– Atunci te pot ajuta! O femeie simte altfel! Uite, îți pot spune că apa e mai grea, că peștii de cenușă apar mai des în zilele când oamenii acceptă moartea, nu când se luptă cu ea.

– Lucrezi la spital? Nu te-am văzut…

– Nu, eu sunt profesoară de caligrafie, sora mea, ea e asistentă.

– Profesoară de caligrafie? Și cu ce seamănă peștii ăștia? De ce ai vocea așa de plată? De ce nu văd nicio emoție în ochii tăi?

– Pentru mine formele astea din scrum sunt ca literele unui text, uite chiar și acum văd ce vor să scrie. Spun că sunt resturile unor oameni care nu au murit așa cum trebuie, unor indivizi care nu au fost victimele unor greșeli personale, ci ale unei erori de construcție a lumii, nu sunt suflete, nu sunt fantome, sunt reziduuri ale unei creații care a funcționat doar până într-un punct.

Kenji mai avea puțin și fluiera ușor printre buze.

– Stai! Discursul ăsta a fost pregătit, ce vrei de la mine?

– Apa nu îi respinge, îi recunoaște.

– Ce vrei de la mine?!

Femeia tăcu câteva secunde, apoi vorbi cu aceeași voce joasă și egală:

– Știu și eu că domnul Nakamura, de la primărie, a spus că dacă într-o săptămână voi, ăștia deștepți, atâția câți ați mai rămas, nu vă dați seama ce e cu cenușa asta, el pur și simplu va seca râul. Asta pentru că orașul trebuie să trăiască mai departe!

– Da, și?

– Ei bine, eu nu vreau ca băiatul meu să moară a doua oară. Eu știu că e undeva pe acolo, printre valurile alea mici, unul din peștii de cenușă ce nu au nicio vină că s-au născut așa cum s-au născut. Vreau să existe măcar așa, să vin seara să-l caut, să mă mai uit puțin la el. Fă un raport în care să spui că apele râului Motoyasu sunt relativ curate, nu prezintă pericol pentru sănătatea populației. Că nu trebuie nici aruncat var, nici deviată albia.

Post-ul Peștii de cenușă apare prima dată în Literatura de azi.

– Bine, dar care e a mea?

– Ce-i cu tine, fată? Vrei cană cu inscripție? Ia una, pune-ți cafeaua… Dacă împărțim aici un spațiu, trebuie să ne purtăm civilizat, ce naiba!

Erau trei arhitecți urbaniști în cameră, și se punea problema reducerii de posturi. Unul dintre criteriile propuse era sănătatea psihică. Și nu numai în acest birou, ci în tot orașul, la toate locurile de muncă. Doar se aflau în competiție cu inteligența artificială, iar reducerile bugetare erau neapărat necesare pentru echilibru. Chiar acum, la televizor – încă îi lăsau să aibă așa ceva la locul de muncă – apăruse un purtător de cuvânt al Ministerului Sănătății care explica: „… se vor stabili puncte de orientare psihologică, menite să restabilească memoria colectivă prin repere vizuale comune”. Orașul lor era din acest punct de vedere un fel de proiect-pilot, peste noapte parcă apăruseră foarte multe uși vopsite într-un portocaliu intens, neon. Se găseau pe blocuri, pe garduri, pe ziduri, dar nu ducea niciuna nicăieri. Nu aveau clanță, în spate era doar un perete rece.

– Ana, uite, au sosit formularele programului pentru inventarul amintirilor, chiar așa se numește, zise Mihai, arhitectul-șef. Conține o listă cu străzile pe care ai umblat, clădirile în care ai intrat, restaurantele în care ai luat masa, și încă câțiva astfel de itemi. Este un fel de atlas personal…

– Și la ce folosește? întrebă Maria, care era de fapt stagiară, abia terminase facultatea. „Ei ar fi trebuit să i se cerceteze dacă diploma era originală”, se gândi Ana.

– Păi, măi, continuă bărbatul, în primul rând nu trebuie să vorbești peste mine. Lasă-mă să termin ce am de spus! Ideea e că trebuie recalibrat spațiul comun. Fără memorie spațială comună nu există sănătate mentală. În funcție de rezultatele chestionarelor se pot depista indivizii cu anxietate identitară progresivă, și…

– Ce-i asta? îl întrerupse și Ana.

Ea se simțea urmărită de ușile portocalii, le simțea în spatele ei, ca și cum ar observa-o.

– Nu mă întreba pe mine, doctorii știu. Dar ideea e că trebuie să le trimitem la cucoana aia de la medicina muncii, și asta cât de repede! Întârzierea e și ea un semn patologic, așa am auzit!

Mihai termină de vorbit și se lăsă satisfăcut pe spate, sorbind din cafea. Fetele începură să studieze hârtiile de la minister.
– Eu zic să ne apucăm de proiecte, că nu prea mai avem timp, zilele sunt numărate, zise Ana după un timp, întinzându-se după un dosar aflat pe raftul de sus al dulapului.

Dar nu se putea concentra. I se părea că pe planul urbanistic al orașului figurează străzi de care nu auzise niciodată. Iar aici, la nord-est de cimitir, harta arăta teren viran, iar ea nu mai departe de ieri fusese la un magazin de articole sportive situat chiar acolo. Era și o anchetă a poliției legată de mafia imobiliară, complexul comercial fusese construit fără autorizație.

– Auzi, Maria, dar ce e cu planul ăsta? De ce este exclus un cartier întreg?

– Unde?

Îi arătă cu degetul.

– Aaaa… Dar nu-i adevărat, aici nu a fost nimic, niciodată.

Mihai o privea pe deasupra ochelarilor. Se bucurau deja! Gata, masa, balul și felicitările! Mai au puțin și scapă de ea. Cum îi zice bolii ăleia? Nu mai spuse nimic până la sfârșitul programului, când scrise numele cartierului pe waze. Tot nimic! Și totuși era acolo, scrisese în ziare, ce cuvânt-cheie să folosească? Renunță, pentru că Maria i se uita peste umăr. Arăta mai bine ca ea, nu-i exclus să fie deja amanta lui Mihai. Se duse pe jos acasă. De fapt nu chiar acasă, pentru că nu mai recunoștea străzile. Deschise una dintre ușile portocalii, care i se părea mai solidă decât celelalte. Era apartamentul ei, numai ca de data aceasta, la parter. Și bufetul era cu câțiva centimetri mai la dreapta, dar nu conta prea mult. Ea însăși stătea pe fotoliul de lângă geam, dar îmbătrânită cu douăzeci de ani, ca la reclama aia. Ana-cea-bătrână îi spuse:

– Nu trebuia să intri pe ușa asta! Acum te vor reloca, fugi cât încă mai știi cine ești!

Și unde să se ducă? Să se întoarcă la serviciu, să îi găsească pe Maria și pe șef muncind suplimentar? Se așeză pe o bancă, în parc. Orele trecură repede și zgomotele orașului se stinseră. Spre dimineață trecu pe acolo un echipaj de poliție.

– Ce faceți aici, doamnă? Actele la control!

Îi întinse cartea de identitate celui mai înalt. Polițistul dictă prin stație numele și CNP-ul. Dispeceratul reveni cu răspunsul că persoana nu există și este necesară escortarea.

– Nu există, repetă polițistul cu voce egală. Cucoana asta nu există, a picat testul cu inventarul amintirilor.

– Dar nici nu l-am trimis nimănui, încercă Ana să se apere.

– Nu contează, faptele sunt fapte, sed lex, dura lex!

Femeia împrăștie cu vârful pantofului câteva mucuri de țigară.

– Și acum?

– Păi acum hai cu noi, doar nu putem să te lăsăm aici!

Post-ul Inventarul amintirilor apare prima dată în Literatura de azi.

Ascultă acum foșnetul vântului prin salcâmi, curios de proeminent cu toate straturile de lemn, metal, pământ, beton și marmură. Deasupra, în lumea celor vii și zbuciumați, tocmai se certaseră doi cerșetori. Dacă ar mai putea trăi o dată… Ei bine, ce ar face? Societatea ajunsese în așa hal încât oricum nu se găseau soluții. Dar ce se întâmplă?! Pereții sicriului crapă, fisurile se întind de parcă nu ar fi lemn, ci gheață călcată de bocanci grei. Așchiile de lemn scot țipete, vor să-i spună ceva, dar ce?

– Chiar așa, Luciano, este Marvik! Eu i-am spus să verifice mormântul ăsta la doisprezece luni după ce te-a primit. Dacă găsește alt nume decât cel scris pe piatră, Marvik consideră că mormântul e nelocuit. Și te alungă de aici. Vei hoinări Luciano, vei fi obligat să te duci în toate locurile unde ai făcut rău în mizerabila ta viață.

– Gaetano! Unde ești, ai murit și tu?

– Da, ieri m-au îngropat, dar am avut timp cât mai eram în viață să-l chem pe demon, să-i spun ce ai făcut. Chiar acum șterge numele de pe cruce. Simți pulberea de piatră cum îți umple gâtul? Simți cum te apucă de mână și te duce la vamă? Mâna lui e aspră, Luciano, te zdrelește!

Luciano Tervelio se simte smuls din sicriu și târât în noapte. Aude șuier de obuze, simte miros de sânge și noroi, dar el nu a fost niciodată la război. Doar Caelus Marvano, dar lui i-a fost șters numele, nu a mai rămas decât praf sec de piatră! Ajunge într-o cameră atât de luminoasă încât îl ustură ochii. Pe o masă de piatră șade proriul său cap. Îl privește cu expresia pe care o avea Luciano când anunța dobânzile și data scadențelor. De peretele din stânga se desprinde mâna sa dreaptă, cu tatuajul făcut în pușcărie. Îl prinde de glezna piciorului stâng, cu care își lovea fulgerător colegii de școală la vintre. Vrea să înjure, dar nu are gură. Are doar capul de pe masă, care îi spune:

– Dă-mi mormântul înapoi!

Post-ul Vama întunecată apare prima dată în Literatura de azi.

– Vezi că ți se cere prețul, auzi de afară vocea unui muncitor, împleticită de la țuica din care tot gusta de dimineață.

– Ce?! Cum? – se grăbi să-l întrebe, împiedicându-se de prag.

– Nu, nimic, dom’ profesor, vorbeam cu el, se grăbi omul să explice arătând spre colegul care venea cu o freză de șlefuit.

– Acu’ ce faceți? Reparați ușa?

– Ușa e bună, n-are nimica!

– Și de ce scârțâie?

– Nu scârțâie, dom’le!

Și începe să o închidă și să o deschidă demonstrativ.

– Tu nu vezi, uăi, că scârțâie? – se bagă muncitorul cu freza. Are dreptate domn’ profesor! Și scârțăie doar când se deschide! Ia închide-o… Vezi, n-are nica!

– Hmmm… Și se scarpină pe bărbia nerasă. Dacă ar fi bunelu’ aici ar zice că a intrat cineva, un duh, o fantomă, un strigoi… Și…și că se va întâmpla ceva rău!

Păi cum să nu se întâmple ceva rău, dacă va trebui să facă parte din Comisia de Etică? Și să voteze cum îi va spune Emeritus? Și să citeze tot pe cine zice Emeritus? Și să treacă la examene tot pe cine…

– Bun, da’ cine a intrat?

– Când ai pus blatu’ la bucătărie, n-a căzut niciun tacâm?

– Ba da!

– Ce?

Lumina soarelui pe nervurile balustradei. Șolduri netede de femeie. Dar de ce miroase atât de tare a țigară?! Doar le-a zis să nu fumeze aici!

– O lingură.

– Atunci va veni aici o femeie. Una cu păcate nespuse la spovedanie. Și râd amândoi. Da’ tu te-ai tuns la frizer, uăi?! Ești nebun? Zece beri! Așa, îți dau mașina, îi pui un număr…

Păi sigur, acum se iau în considerare inclusiv sesizările anonime. Suficient să declare două tipe, și…

– Mai terminați, măi! Ce-i cu voi, ați băut prea mult?! Sau nu v-ajunge bacșișul?

Cel cu freza înălță din sprânceana stângă.

– Păi… nu prea!

Post-ul Ușa care scârțâie apare prima dată în Literatura de azi.

– Nu se mai poate, domnule doctor, nu numai că în fiecare noapte visez asta, dar uneori simt și ziua mirosul de var, chiar dacă mă plimb printr-o pădure. Sau aud zgomot de fiare izbite unele de altele, scrâșnete metalice, chiar dacă în cameră ar trebui să fie liniște deplină.

Ăsta era profesor universitar, diagnosticat cu burn-out. La întrebarea dacă poate asocia o amintire acestui miros sau zgomotelor metalice, răspunsese asemănător celorlalți:

– Nu știu, parcă văd așa, în ceață, o cameră întunecoasă și ceva îmi spune că e o casă de copii, dar este așa, o amintire cețoasă, cam așa ca de pe la vârsta de trei ani, când vedeai dar nu știai ce vezi. Și eu nu am fost niciodată într-o astfel de instituție, domnule doctor, nici măcar în vizită. Și toate astea îmi fac frică, mă cuprinde o spaimă nebună!

Cam așa i-a povestit și muncitorul din construcții, diagnosticat cu depresie, numai că el se înfuria, a spus că sunetele metalice îl fac să tremure pe șantier. Ajunsese să evite uneltele tăioase, polizoarele. Zicea că parcă îl bătea taică-su când era mic de tot, dar nu-și amintește bine, și așa zăngănea ceva, și mirosea a var sau a vopsea, ceva scârbos! Măcar tânăra influencer, cu anxietate socială severă, era conștientă că are amintiri false, care îi veneau odată cu glitch-uri audio ce aduceau mai degrabă cu scrâșnete metalice. Și o voce îi striga: “Să nu plângi! Nici măcar să nu respiri!” Și peste tot un miros persistent de var lavabil. Cam așa zicea și muncitorul, că taică-su nu-i dădea voie să plângă, iar universitarul tocmai zice:

– Nu aveam voie să plâng, așa citisem în romane, că un băiat care devine bărbat nu plânge nicioidată. Dar am uitat în ce carte scria asta. Acum aș vrea să plâng puțin, poate că m-aș simți mai bine.

Of, de ce își alesese psihiatria?! Dar chiar ar fi putut face altceva? A doua zi i-a venit la consultație o femeie în vârstă, dar înaltă și masivă ca o fostă campioană de atletism. Cu un zâmbet dreptunghiular ce îi dezgolea proteza supradimensionată („sindrom cerebelos?” – se întrebă medicul, dorindu-și să fi fost mai atent la cursurile de semiologie) începu să recite:

– Nu respira! Nu plânge! Nu te mișca!

La privirea întrebătoare a psihiatrului, începu să explice:

– Domnu´ doctor, noi suntem în branșă! Am fost asistentă la o casă de copii. Dar asta-i, că nu mai știu la care! Îmi pierd memoria, am lucrat cu bolnavi de ăștia, și uite că mă bate Dumnezeu tot așa! Mă puteți ajuta?

– Ce aveți în punga aia?

– Ah, aici?! Da, aici v-am adus ce am găsit după peretele de la baie, că vine un miros de vopsea stricată.. Și l-am spart cu ăsta!

Și scoate un picior de pat, metalic, ca…

– L-am luat ca amintire, de la casa aia de copii, dar nu mai știu pe ce stradă, în ce oraș…

– Lasă-l jos!

– Da´ ce, ți-e frică?! Așa erai și când erai mic, fricos, mai fricos ca toți ceilalți!

– Ce prostii vorbești acolo, măi femeie?! Eu n-am fost niciodată la o casă de copii!

– S-o crezi tu că n-ai fost! Ai uitat că te țineam în brațe?! Vrei să-ți demonstrez?! Ai o aluniță uite cam așa pe spate! Și că de aia te-ai dus la medicină? Că pe vremea aia era singurul loc unde nu te duceai la pușcărie dacă nu creștea păpușoiu´? Și că de aia ți-a fost frică să te-nsori?! Și că de aia nu ai făcut niciodată un credit la bancă? Pentru ca acum să te uiți la cei care nu mai pot plăti și apelează la mafie? Te crezi curat? Curat ca peretele ăsta?

Medicul urmări degetul întins al asistentei și privi peretele alb, care dintr-o dată începui să miroasă puternic a var, chiar dacă vopseaua lavabilă era veche, scorojită.

Post-ul Metal și var apare prima dată în Literatura de azi.

Claudiu se simțea puțin stânjenit de privirea fixă a reprezentantului Consorțiului, îi crea o oarecare stare de disconfort.

– Deci așa vei face, îi vei recomanda această carte. Codex Umbrae, așa se numește. Reții, sau să ți-l scriu?

– Domnule, uitați că eu sunt profesor de istorie și medievist.

– Eu nu uit nimic, dumneata uiți poate unde te afli, cu cine vorbești, și, mai ales, scopul pentru care ai venit aici!

Claudiu se adresase Consorțiului cu cererea de a-l elimina pe Iulian. Acesta îi bloca ascensiunea universitară. Era bine văzut, avea o reputație impecabilă, nu ținea chestia cu agresiunea sexuală. Așa că s-a oferit să facă ce voiau EI, și anume să falsifice istoria. Nu era greu, cărțile erau pregătite. Dar unii oameni, ca Iulian, trebuia eliminați. Și acum exista o tehnologie nouă. Cea a nanoparticulelor ce se ridicau odată cu praful dintr-o carte aparent veche, erau inhalate de cititor, ajungeau în creier și detectau modelele de activitate din rețeaua neuronală. Apoi emiteau semnale ce ajungeau la un procesor situat în clădirea bibliotecii, iar mai departe cartea era efectiv rescrisă în funcție de gândurile cititorului. Sau mai bine zis cartea se rescria. Nu erau pagini obișnuite, îi explicaseră ceva despre cerneala cu memorie de formă, făcută din polimeri electro-reactivi, capabilă să schimbe nu numai textul, dar și ilustrațiile… Era destul de complicat, mai ales pentru un om cu formația lui. Important era că manuscrisul medieval, numit și Cartea Celor Fără Chip, tocmai fusese citit de un bolnav cu schizofrenie paranoidă. Nimeni nu avea curaj să deschidă acum paginile cărții.

– Dar îl cunoaște pe Profesor? – întrebase Claudiu cu speranță.

– Bineînțeles, i-a fost student. L-a picat, a avut restanțe până la licență… Crezi că noi alegem pe oricine?

Așa că acum Iulian citește Cartea Celor Fără Chip. Uneori își înmoaie degetul în gură ca să întoarcă paginile. Și găsește o miniatură în care niște călugări copiști lucrează la lumina lumânărilor. În centru este chiar el, chipul îi este pictat în stil modern. Chiar și naratorul, călugărul din Evul Mediu, îi poartă numele. Zice așa: „Eu, Iulianus, am căutat adevărul, dar pentru asta chipul mi-a fost șters din paginile cărții”. Dar ce se întâmplă?! Nu e posibil așa ceva! Chipul i se dizolvă, ochii i se topesc în pagina îngălbenită. Rămâne doar legenda ilustrației: Qui legit fit quod alii obliviscuntur. Iulian se freacă la ochi, își șterge ochelarii cu laveta. Imposibil! Chiar în seara aceasta, ba nu, chiar acum, se va programa la un consult de specialitate.

A doua zi, la curs, începe cam așa:

– Încă din Evul Mediu s-a încercat manipularea psihică prin distorsionarea realității. Dovadă stau manuscrisele iluminate.

Andrei, din spatele amfiteatrului, îi trimite decanului un mesaj pe telefon: “vorbește prostii la curs”.

Elena, doctoranda lui Claudiu, cea care se luptă să aibă seminariile lui Iulian, găsește volumul iluminat pe biroul acestuia. Cuprinsă se curiozitate, începe să-l răsfoiască. Dă peste un fragment în care se vorbește despre un sat în care cei care doreau prestigiu în cadrul comunității trebuiau să ia locul altuia, să convingă că rivalul are defecte mari, este eretic, nu prezintă încredere. Numai că era și o pedeapsă: trăsăturile chipului victimei începeau să se șteargă, iar peste câteva luni apăreau pe chipul celui care calomniase. Urâțite, apărea ce era mai rău, uneori exagerat până la forme monstruoase. Cartea avea o ilustrație, cu o tânără care privește într-un bazin cu apă, dar reflexia nu era a ei, ci…chipul Profesorului, a lui Iulian, cu privirea aceea insinuantă, perfidă, așa cum Elena le-o descrisese nu o dată celor de la catedră. Era și o inscripție în latină: Umbra in faciem garruli cadit.

Peste nici o lună Iulian a fost înlăturat în mod oficial, pentru comportament nedorit la cursuri. Decanul i-a explicat că există o vreme pentru fiecare, că uneori oamenii mai obosesc și le scade randamentul, că în asemenea situații există și alte opțiuni… Profesorul a fost atât de afectat încât a părăsit biroul în grabă, uitând să restituie la bibliotecă Cartea Celor Fără Chip. Volumul a fost găsit de Claudiu și de Elena, care tocmai asta căutau, materiale didactice care să poată fi valorificate în continuare.

– Ah, cartea asta! – exclamă fata.

– N-o atinge! – țipă bărbatul.

Scoarțele de piele ferecate în aramă începură să freamăte. Pe copertă apăru Iulian, îmbătrânit, sprijinit într-un toiag făcut din chipuri chinuite. Se îndreptă chiar acum spre o sală de judecată în care tronează o balanță crăpată. Jurații priveau la iepuri în armuri care spintecă vânători și la gâște care taie capetele unor vulpi legate de stâlpi. Asemenea scene se puteau găsi în majoritatea codex-urilor franțuzești de acum câteva sute de ani, își aminti tânăra femeie.

– Acoper-o cu ceva, nu te mai uita, am să chem eu pe cineva s-o ia de-aici, zbieră Claudiu, dar prea târziu, pentru că a doua zi, la curs, incisivii îi crescuseră doar puțin, dar suficient cât să nu mai poată închide bine gura, iar când încearcă să vorbească să iasă doar șuierături sacadate, de animal speriat. Cât despre Elena, avea un început de muchie dură la colțurile gurii, iar vocea îi ieșea cu o rezonanță metalică de care râd toți studenții.

Post-ul Cei fără chip apare prima dată în Literatura de azi.

– Părinte, puteți să mă spovediți?

– Da, sigur!

Bine că se așază în genunchi.

– Am să încep cu ce mă sperie cel mai tare. De câte ori vin în această biserică privesc acești îngeri cu ochi pe trup. Mi s-a spus că sunt heruvimi.

– Da. Așa i-a pictat zugravul acela din vechime, este…

– Ei bine, mie mi se pare că acești ochi sunt răi, mă deoache.

– Nu are cum să fie așa. Poate că doar te acuză. Povestește!

– Ei bine, eu am fost profesor de liceu. Iar ochii aceia, aceia, uitați-vă acolo, sunt albaștri ca ai unui elev care mă acuză acum că… Zice: „Dă-mi viața înapoi! De ce ne-ai dat să scriem un eseu că dacă viața merită sau nu să fie trăită?! Niciunul dintre noi n-a fost fericit! Doi s-au sinucis. Pentru ce ai făcut asta?”

– Și pentru ce ai făcut asta?

– Pentru că îi uram pe toți. Vedeți și dumneavoastră cum arăt! Nici în tinerețe nu era mai bine, n-avea cum să fie… Ba chiar contrastul era mai mare, om tânăr și așa de… Ei aveau să crească, să se bucure de dragoste…

– Și ce te mai acuză ochii heruvimului?

– Zic că de ce le-am furat copilăria?! Că de ce îi întrebam, în calitate de diriginte, pe fiecare pe rând, la ce bairam ai fost, ce s-a discutat acolo, ce…

– Și așa făceai?

– Da.

– De ce?

– Ei bine… ei bine, părinte, eram turnător la Securitate, informator, sifon, mi se poate spune oricum! Dar așa era pe vremea aia, altfel nu puteai reuși în viață, nu putea nimeni! Și trebuia să furnizez informații despre starea de spirit a adolescenților, ce idei au. Crezi că pot fi iertat?

– Oricine poate fi iertat, dar trebuie să-ți dau un canon, să te căiești, și, mai ales, să nu mai faci rău nimănui!

Dar nu mă mai ascultă, a fugit afară, are în mâini un șirag de mătănii albastre, numai el știe de ce sunt albastre, sunt albastre ca ochii fostului elev, oare unde este acum, ce face? Doar aceste mărgele pot alunga deochiul, așa crede, oricine de pe stradă îl poate deochia, oricine îi poate cunoaște secretul, mai ales ăștia mai bătrâni! Așa crede, săracul, că aripile ciorilor sunt pline de ochi răi, și uite că un stol întreg se ridică de la pământ! Dar uite-i colegul, fostul coleg!

– Ce faci, mai trăiești? Ce faci cu mărgelele alea albastre? Ce, așa vrei să alungi deochiul? Mai bine ia potcoava aia de jos și încearcă să omori una, aruncă după ea! Sau uite la mine cum le prind cu lațul ăsta, care într-adevăr alungă deochiul!

Ăsta arată mai bine, mai înalt și mai îngrijit îmbrăcat. Dar își murdărește pardesiul bleumarin fugind printre morminte. Încearcă să prindă ciorile cu un laț de sfoară roșie, căreia toată noaptea îi făcuse noduri.

– Ia spune, când ai semnat, când ați plecat în excursie?

– Tu vorbești?

– Stai! Ascultă! Îl prinse de revere și îl sili să se uite la el. De ce heruvimii sunt plini de ochi? Au ochi peste tot!

– Pentru că sunt ochii acelor copii! Au crescut, îi purtăm în noi, îi avem în noi! Vrei să vezi?!

Își desfăcu pardesiul și cămașa, dar pe pielea palidă a abdomenului nu clipea niciun ochi. Doar începu să devină cenușie, pentru că afară se lăsa deja frigul.

Post-ul Heruvimii apare prima dată în Literatura de azi.