Bogdan-Alexandru HagiuKristina se mai uită o dată pe tălpile pantofilor de stradă. Nu se vedea nimic. Și totuși călcase în picăturile alea de sânge, drept din fața magazinului alimentar. Oare ce se întâmplase? Îi cursese sânge unui copil din nas? Ieșise cineva cu niște carne într-o sacoșă spartă? Se uită spre geamurile de la etaj. Sau aruncase special cineva cu sânge infectat? Până să caute pe telefon ce cantitate minimă trebuie pentru transmiterea HIV, sau hepatitei, mai bine să se șteargă aici, de iarbă. Dar copiii ăștia care râd de ea…
– Pentru ce strici gazonul, măi?!
Vocea bătrânei din fața scării îi străpunse dureros urechile. Ce, ea era „măi”?
– Vezi că chem poliția acuma!
Cum?! Cum să vorbească așa cu ea? Pentru asta muncise toată viața? Și are respect pentru viață, ca gemenii ăia din Popol Vuh, Hunahpu și Xbalanque, doar tocmai ținuse cursul! Dacă e pe aici vreun student? Dacă nu ai respect pentru sânge, pentru viață, te distruge iadul, așa ziceau mayașii, iadul lor, Xibalba! Adică ea tocmai călcase fără pic de respect peste acele picături! Din spate se auzea acum și vocea unui bărbat, care o întreba pe bătrână de ce e așa enervată, cine și ce a făcut?! Și acum sângele semnala prezența ei, obiectele urmau să se răzbune, așa ca în Popol Vuh… Și gardul ăsta, și mașinile…
– Uite aia, mamă, aia care fuge! A stricat gazonul!
Acum moartea o va urmări, va putea ieși de oriunde, și din gardul ăsta de sârmă, și din piroanele astea de pe șantier, vor putea zbura spre ea. Ajunsă în stație, încercă să se șteargă discret de bordură. Discret, să n-o vadă nimeni. Ăștia sunt în stare să dea telefon la 112 pentru orice, pentru te miri ce! Chiar și pentru mai puțin.
– Sărut mâna, doamna profesor!
– Bună ziua, dragă!
– Ce mai faceți? Pot să prezint azi referatul?
– Da, sigur… Puteți să prezentați oricând, nu v-am spus așa?
– Dar despre ce să-l fac? Despre mitologia egipteană?
– Mayașii nu ți se par mai interesanți? Uite, vezi ce frig e în tramvaiul ăsta? Nu seamănă cu încăperea de gheață din Xibalba?
– Ce-i Xibalba?
– Iadul lor, nu v-am spus?
– Și ce se întâmplă acolo?
– Obiectele care au fost martore la desconsiderarea unui simbol puternic al vieții, cum ar fi sângele…aceste obiecte se revoltă, prind viață, îl ucid pe vinovat!
– Un exemplu!
– Uite, dacă eu aș călca pe niște sânge, și l-aș considera mizerie, și m-aș șterge pe tălpi…
Asta este! Pantofii! Se vor răzbuna! Va călca greșit, își va scrânti glezna! Sau fracturi. Sau comoție cerebrală. Sau… De ce se uită ăștia așa la mine?! De ce râd? Dar cum miroase sângele? În cărți zice că „miros specific”, dar eu nu aș putea să-l descriu. Poate doar un autopsier, sau ăștia de la transfuzii…
Studentul îi arată ecranul telefonului, pe care scrisese: „pot să nu mai fac referatul? va dau nota buna la evaluare. la fel si prietenii”
– Da, bine, dragă, bine…
Ar mai rămâne să-i spună ce pantofi frumoși are, s-o întrebe de unde i-a cumpărat și cât a dat pe ei. Dar nu face asta, coboară la prima, salutând-o vag din cap. Se așează pe un scaun și se uită repede la tălpile pantofilor. Perfect curate. Bej, nici măcar cu zgârieturi. Noroc că s-a așezat, că tramvaiul frânează brusc. Cei care râdeau de ea cad claie peste grămadă, astfel încât se vede podeaua tramvaiului, lucioasă, probabil alunecoasă. Se prinde da bara scaunului din față. Este rece, ostilă. Oare pantofii o vor purta până acasă?
