Inventarul amintirilor

Ana șovăi în fața tăvii cu cești proaspăt spălate.

– Bine, dar care e a mea?

– Ce-i cu tine, fată? Vrei cană cu inscripție? Ia una, pune-ți cafeaua… Dacă împărțim aici un spațiu, trebuie să ne purtăm civilizat, ce naiba!

Erau trei arhitecți urbaniști în cameră, și se punea problema reducerii de posturi. Unul dintre criteriile propuse era sănătatea psihică. Și nu numai în acest birou, ci în tot orașul, la toate locurile de muncă. Doar se aflau în competiție cu inteligența artificială, iar reducerile bugetare erau neapărat necesare pentru echilibru. Chiar acum, la televizor – încă îi lăsau să aibă așa ceva la locul de muncă – apăruse un purtător de cuvânt al Ministerului Sănătății care explica: „… se vor stabili puncte de orientare psihologică, menite să restabilească memoria colectivă prin repere vizuale comune”. Orașul lor era din acest punct de vedere un fel de proiect-pilot, peste noapte parcă apăruseră foarte multe uși vopsite într-un portocaliu intens, neon. Se găseau pe blocuri, pe garduri, pe ziduri, dar nu ducea niciuna nicăieri. Nu aveau clanță, în spate era doar un perete rece.

– Ana, uite, au sosit formularele programului pentru inventarul amintirilor, chiar așa se numește, zise Mihai, arhitectul-șef. Conține o listă cu străzile pe care ai umblat, clădirile în care ai intrat, restaurantele în care ai luat masa, și încă câțiva astfel de itemi. Este un fel de atlas personal…

– Și la ce folosește? întrebă Maria, care era de fapt stagiară, abia terminase facultatea. „Ei ar fi trebuit să i se cerceteze dacă diploma era originală”, se gândi Ana.

– Păi, măi, continuă bărbatul, în primul rând nu trebuie să vorbești peste mine. Lasă-mă să termin ce am de spus! Ideea e că trebuie recalibrat spațiul comun. Fără memorie spațială comună nu există sănătate mentală. În funcție de rezultatele chestionarelor se pot depista indivizii cu anxietate identitară progresivă, și…

– Ce-i asta? îl întrerupse și Ana.

Ea se simțea urmărită de ușile portocalii, le simțea în spatele ei, ca și cum ar observa-o.

– Nu mă întreba pe mine, doctorii știu. Dar ideea e că trebuie să le trimitem la cucoana aia de la medicina muncii, și asta cât de repede! Întârzierea e și ea un semn patologic, așa am auzit!

Mihai termină de vorbit și se lăsă satisfăcut pe spate, sorbind din cafea. Fetele începură să studieze hârtiile de la minister.
– Eu zic să ne apucăm de proiecte, că nu prea mai avem timp, zilele sunt numărate, zise Ana după un timp, întinzându-se după un dosar aflat pe raftul de sus al dulapului.

Dar nu se putea concentra. I se părea că pe planul urbanistic al orașului figurează străzi de care nu auzise niciodată. Iar aici, la nord-est de cimitir, harta arăta teren viran, iar ea nu mai departe de ieri fusese la un magazin de articole sportive situat chiar acolo. Era și o anchetă a poliției legată de mafia imobiliară, complexul comercial fusese construit fără autorizație.

– Auzi, Maria, dar ce e cu planul ăsta? De ce este exclus un cartier întreg?

– Unde?

Îi arătă cu degetul.

– Aaaa… Dar nu-i adevărat, aici nu a fost nimic, niciodată.

Mihai o privea pe deasupra ochelarilor. Se bucurau deja! Gata, masa, balul și felicitările! Mai au puțin și scapă de ea. Cum îi zice bolii ăleia? Nu mai spuse nimic până la sfârșitul programului, când scrise numele cartierului pe waze. Tot nimic! Și totuși era acolo, scrisese în ziare, ce cuvânt-cheie să folosească? Renunță, pentru că Maria i se uita peste umăr. Arăta mai bine ca ea, nu-i exclus să fie deja amanta lui Mihai. Se duse pe jos acasă. De fapt nu chiar acasă, pentru că nu mai recunoștea străzile. Deschise una dintre ușile portocalii, care i se părea mai solidă decât celelalte. Era apartamentul ei, numai ca de data aceasta, la parter. Și bufetul era cu câțiva centimetri mai la dreapta, dar nu conta prea mult. Ea însăși stătea pe fotoliul de lângă geam, dar îmbătrânită cu douăzeci de ani, ca la reclama aia. Ana-cea-bătrână îi spuse:

– Nu trebuia să intri pe ușa asta! Acum te vor reloca, fugi cât încă mai știi cine ești!

Și unde să se ducă? Să se întoarcă la serviciu, să îi găsească pe Maria și pe șef muncind suplimentar? Se așeză pe o bancă, în parc. Orele trecură repede și zgomotele orașului se stinseră. Spre dimineață trecu pe acolo un echipaj de poliție.

– Ce faceți aici, doamnă? Actele la control!

Îi întinse cartea de identitate celui mai înalt. Polițistul dictă prin stație numele și CNP-ul. Dispeceratul reveni cu răspunsul că persoana nu există și este necesară escortarea.

– Nu există, repetă polițistul cu voce egală. Cucoana asta nu există, a picat testul cu inventarul amintirilor.

– Dar nici nu l-am trimis nimănui, încercă Ana să se apere.

– Nu contează, faptele sunt fapte, sed lex, dura lex!

Femeia împrăștie cu vârful pantofului câteva mucuri de țigară.

– Și acum?

– Păi acum hai cu noi, doar nu putem să te lăsăm aici!