Heruvimii

Uite-l că vine iar! Vrea să-l spovedesc! Trebuie să-i dau șansa la iertare.

– Părinte, puteți să mă spovediți?

– Da, sigur!

Bine că se așază în genunchi.

– Am să încep cu ce mă sperie cel mai tare. De câte ori vin în această biserică privesc acești îngeri cu ochi pe trup. Mi s-a spus că sunt heruvimi.

– Da. Așa i-a pictat zugravul acela din vechime, este…

– Ei bine, mie mi se pare că acești ochi sunt răi, mă deoache.

– Nu are cum să fie așa. Poate că doar te acuză. Povestește!

– Ei bine, eu am fost profesor de liceu. Iar ochii aceia, aceia, uitați-vă acolo, sunt albaștri ca ai unui elev care mă acuză acum că… Zice: „Dă-mi viața înapoi! De ce ne-ai dat să scriem un eseu că dacă viața merită sau nu să fie trăită?! Niciunul dintre noi n-a fost fericit! Doi s-au sinucis. Pentru ce ai făcut asta?”

– Și pentru ce ai făcut asta?

– Pentru că îi uram pe toți. Vedeți și dumneavoastră cum arăt! Nici în tinerețe nu era mai bine, n-avea cum să fie… Ba chiar contrastul era mai mare, om tânăr și așa de… Ei aveau să crească, să se bucure de dragoste…

– Și ce te mai acuză ochii heruvimului?

– Zic că de ce le-am furat copilăria?! Că de ce îi întrebam, în calitate de diriginte, pe fiecare pe rând, la ce bairam ai fost, ce s-a discutat acolo, ce…

– Și așa făceai?

– Da.

– De ce?

– Ei bine… ei bine, părinte, eram turnător la Securitate, informator, sifon, mi se poate spune oricum! Dar așa era pe vremea aia, altfel nu puteai reuși în viață, nu putea nimeni! Și trebuia să furnizez informații despre starea de spirit a adolescenților, ce idei au. Crezi că pot fi iertat?

– Oricine poate fi iertat, dar trebuie să-ți dau un canon, să te căiești, și, mai ales, să nu mai faci rău nimănui!

Dar nu mă mai ascultă, a fugit afară, are în mâini un șirag de mătănii albastre, numai el știe de ce sunt albastre, sunt albastre ca ochii fostului elev, oare unde este acum, ce face? Doar aceste mărgele pot alunga deochiul, așa crede, oricine de pe stradă îl poate deochia, oricine îi poate cunoaște secretul, mai ales ăștia mai bătrâni! Așa crede, săracul, că aripile ciorilor sunt pline de ochi răi, și uite că un stol întreg se ridică de la pământ! Dar uite-i colegul, fostul coleg!

– Ce faci, mai trăiești? Ce faci cu mărgelele alea albastre? Ce, așa vrei să alungi deochiul? Mai bine ia potcoava aia de jos și încearcă să omori una, aruncă după ea! Sau uite la mine cum le prind cu lațul ăsta, care într-adevăr alungă deochiul!

Ăsta arată mai bine, mai înalt și mai îngrijit îmbrăcat. Dar își murdărește pardesiul bleumarin fugind printre morminte. Încearcă să prindă ciorile cu un laț de sfoară roșie, căreia toată noaptea îi făcuse noduri.

– Ia spune, când ai semnat, când ați plecat în excursie?

– Tu vorbești?

– Stai! Ascultă! Îl prinse de revere și îl sili să se uite la el. De ce heruvimii sunt plini de ochi? Au ochi peste tot!

– Pentru că sunt ochii acelor copii! Au crescut, îi purtăm în noi, îi avem în noi! Vrei să vezi?!

Își desfăcu pardesiul și cămașa, dar pe pielea palidă a abdomenului nu clipea niciun ochi. Doar începu să devină cenușie, pentru că afară se lăsa deja frigul.